Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870


Aprilie 2017 la Filiala Cluj a USR

Aprilie 2017 la Filiala Cluj a USR

Martie 2017

Aprilie 2017 la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

Evenimente la sediul Filialei clujene (str. Universităţii nr. 1)

 

Joi, 6 aprilie, ora 12

Conferinţă din Seria Istorie şi literatură:

Ştefan Borbély: Ardelenii şi vegetarianismul (Bicsérdy Béla)

 

Într-un mediu olfactiv al slanei cu pâine şi ceapă, al porcului prăjit la foc grijuliu şi al mititeilor sfârâind apetisant la orice chermeză, vegetarianismul este o rătăcire. Făgărăşanul Bicsérdy Béla (1872-1951) a iniţiat public convertirea colectivă la mâncatul de mere şi de alte delicateţuri clorofilice în prima jumătate a secolului trecut, făcând totul într-un stil zgomotos, de campanie spectaculară, hollywoodiană: a stabilit recorduri mondiale la o vârstă la care alţii atârnă ganterele în cui, a publicat cărţi înflăcărate despre „învingerea morţii”, a isterizat Ardealul cu conferinţe la care veneau sute de persoane, se spărgeau ferestre şi se blocau străzi, şi a pus în cele din urmă bazele coloniei vegetariene de pe Insula Ada-Kaleh, de unde „Învăţătorul” răspândea lumina, spunând despre sine că este o reipostaziere a lui Zarathustra, sosită pe pământ pentru a-i îndemna pe oameni pe calea cea dreaptă, a Legii Naturale. Destul de puţin cunoscut, bicerdismul a fost o mişcare de masă foarte vie în Ardeal, conferinţa propunându-şi, în principal, readucerea ei în memoria colectivă. (Ştefan Borbély)

 

Miercuri, 12 aprilie, ora 12,

Adrian Tudurachi despre Fabrica de geniu, în dialog cu Ioana Bot.

 

De la prima utilizare a cuvântului geniu în cultura română şi până în momentul eminescian, când s-a creat cel dintâi consens public în jurul unui referent al genialităţii, au trecut şase decenii. Aproape o viaţă de om. În tot acest timp au existat numeroase extensii ale domeniului genialităţii, s-au fabricat sintagme superlative, au fost consacraţi autori minori. Nu s-a făcut nicio economie de vocabular: geniul istoriei, geniul limbii, geniul poporului, geniul României, geniul lui Alecsandri, geniul ţăranului, geniul lui Ţichindeal... Trei generaţii de scriitori au vorbit necontenit de asta, înainte să poată vorbi despre „geniul eminescian”. Ştiau că în realitate nu era vorba despre nişte valori de primă mărime ale literaturii? Ştiau că tot ceea ce ei cuprindeau în noţiunea de geniu nu era acceptabil în patrimoniul marilor culturi? Ştiau că oricărui străin calificările i-ar fi părut în cel mai bun caz excesive Şi aproape sigur abuzive? Înainte să ne grăbim să îi condamnăm pentru lipsa lor de gust Şi de măsură, poate că ar trebui să acceptăm că pentru ei geniul avea un alt regim de funcţionare, pe care noi l-am uitat. [...]  Într-un fel, invers faţă de disciplina noastră de utilizare a geniului, pentru ei cuvântul conta cu cât era mai puţin justificat. Utilitatea lui nu se măsura în capacitatea de a numi realizările efective, ci potenţialităţile, forţele neexploatate, dorinţele încă neîmplinite. Sfera lui era aceea a aspiraţiilor excesive, a aşteptărilor exaltate, a speranţei nemăsurate invalidate de realitate. Geniul însemna în esenţă wannabe. De aceea nu i-a stânjenit faptul că timp de şaizeci de ani cuvântul a circulat fără acoperire. A existat geniu înaintea poeţilor mari, înaintea unui patrimoniu literar, înaintea chiar a „literaturii române”. Şi era normal să fie aŞa, pentru că asta era misiunea lui: a face posibilă o literatură înainte ca ea să fie echipată cu instituţiile necesare funcţionării ei. „Geniul de dinainte de geniu” e situaţia paradigmatică. Nu ai nevoie de o politică a genialităţii dacă deţii „genii”: strategia genialităţii nu e retrospectivă, de consacrare a ceea ce s-a făcut, ci prospectivă, de identificare a capacităţilor de creaţie. (Adrian Tudurachi)

 

Vineri, 14 aprilie, ora 12:

Conferinţă din seria Istorie şi literatură:

Ovidiu Pecican, Originile românilor – un stigmat medieval în lumina documentelor

 

Ovidiu Pecican comentează texte defăimătoare precum cel aparţinând lui Katakalon Kekaumenos („nobil din Thessalia, provenind dintr-o familie aristocratică provincială a Imperiului Bizantin, armean după stirpea tatălui, dar având şi un bunic vlah, pe Niculiţă/Nikoulitsas”), scris în anul 1066. Iată un fragment:

`„... Neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, întrucât nu are lege nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat şi nici faţă de rudele şi prietenul său, ci umblă pe toţi să-i înşele şi straşnic minte şi fură; şi cu toate că pe fiecare zi face jurămintele cele mai grozave către prietenii săi, le calcă uşor şi se leagă prin frăţii de cruce şi cumetrii, cugetând că în acest chip va ademeni pe cei proşti – şi întrucât niciodată n-a păzit credinţa către nimeni – ba chiar sunt şi tare fricoşi, căci au inimă de iepure şi îndrăzneala lor vine numai din frică; de aceea vă povăţuiesc să nu vă încredeţi într-înşii nicidecum. Şi dacă se va întâmpla vreodată iar răscoală şi vor făţări dragoste şi credinţă şi se vor jura pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeţi; căci e mai bine să nu vă dea nici un jurământ şi nici să le daţi lor, ci să-i ţineţi de răi. O nu, să nu-i credeţi pe dânşii câtuşi de puţin, ci să vă prefaceţi şi voi că le sunteţi prieteni…” (Katakalon Kekaumenos, anul 1066).