Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Liliana Popa, Luna nu intră niciodată pe fereastră

Liliana Popa, Luna nu intră niciodată pe fereastră

Autor:

Decembrie 2017

Liliana Popa, Luna nu intră niciodată pe fereastră

 

Peregrin în lumea ideilor și a poeziei

Se știe dintotdeauna: poetul este un visător, indiferent de lumea sau sistemul politic în care trăiește. Lumea ideală în care trăiește el sau pe care aspiră să o facă ideală este lumea fantasmelor sale. În acest imaginar, în care „legendele circulă fără pașapoarte”, luna este astrul asociat, lumina ei difuză întreținând acel clar-obscur necesar pentru reprezentările misterului în fanicul și cripticul lui.

Luna nu intră niciodată pe fereastră, spune poeta Liliana Popa, și trebuie să o credem pe cuvânt. Așa este: frumosul nu invadează, nu asaltează, nu cotropește. Nu frumosul ne caută, noi îl căutăm, deși dacă-l credem pe cuvânt și pe F.M. Dostoievski, frumusețea va salva lumea. Dintre categoriile platoniciene, ideile absolute: binele, frumosul, adevărul, frumosul urmează binelui și precedă adevărul, așezat la mijloc de bine și adevăr, cum altele ale lumii se așezau la mijloc de rău și bun. Liliana Popa încearcă limitele cuvântului și pe cele ale lumii pentru a contracara limitele noncategoriale: urâtul, răul, minciuna, pe care seria platoniciană le subînțelege, excluzându-le, însă, din ordinea ideală a lumii. Poate, lasă poeta să se înțeleagă, Poezia va salva lumea...

Orașul meu, poezia care deschide volumul, este semnificativă pentru modul în care Liliana Popa își delimitează spațiul liric, dar și pentru modul în care se raportează la lumea cea aievea și lumea-nchipuirii. Posesivul din titlu nu fixează doar un topos real, deși o precizare există – Florența, ci unul spre care aspiră: „Visez mereu un oraş fantomă,/ Cu case înalte şi străzi înguste,/

Cu porţile ferecate zi şi noapte.../ Atât de înguste,/ Încât e de ajuns să deschizi o fereastră/ Şi să-i oferi o cafea vecinului/ Peste lumi”, un loc în care să i se intersecteze visurile, în care să se împlinească printr-o iubire pancosmică: „M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă/ De pietrele din caldarâm./ Le-am străbătut până au devenit transparente”. Poeta pendulează între diurn și nocturn, într-un spațiu sacralizat de prezența catedralei: „Ca seara să adorm pe treptele de marmură/ Ale aceleiaşi catedrale”.

Se configurează astfel un imaginar puternic impregnat poetic, un spațiu al artei în care lumea cea reală este doar o copie edulcorată. Lumea în care trăim, pare să spună Liliana Popa, este mai puțin configurată de realitatea social-politică și mai mult modelată de viziunea personală a unor artiști cu care au amprentat-o în opere care o concurează, căci, așa cum spune U. Eco, faptele și iluziile împart în mod egal viața unui om. Ficțiunea devansează de multe ori nonficțiunea, sigiliul artistului definitivează această coincidentia oppositorum.

În acest imaginar al artei, un fel de univers paralel, poeta este un peregrin, atent la vibrațiile ideii, singura care mișcă lumile, fiind purtătoare de sens, capabilă să desprindă ființa de neființă, creatul de increat. „Crezi că poți alunga ideile precum vântul norii?”, se întreabă retoric Liliana Popa, convinsă de forța spiritului ce se manifestă în creație ca teofanie, atunci când „zeii își vor deschide cerul”...

Pe străzile poetei nu circulă mașini sau calești, ci legende eliberate de limite, gânduri atinse de ideal, de o pasăre albastră, poate Măiastra lui Constantin Brâncuși, aureolate de lumina cunoașterii – „gândul meu, curcubeu”, traversate de metafore expresioniste, ca nostalgii ale arhetipului. Acest gând demiurgic are puterea de a schimba, titanismul autoarei vizând capacitatea, puterea cuvântului întemeietor – Logosul: „O să schimb bulevardul/ sau orașul, sau subiectul”...

Poezia Lilianei Popa are o pronunțată dimensiune meditativă. Poeta nu descrie senzații sau trăiri, cum o făcuseră Colette sau Hortensia Papadat-Bengescu, fără a fi nici acestea feministe, nu este interesată de clarificări ale nebuloaselor sufletului pentru a deveni inteligibilă în dimensiunea feminității ei. Fericirea, dreptul femeii la fericire, nici măcar iubirea nu sunt temele preferate. Ea este interesată de cunoaștere, de raportul eului cu lumea, de configurarea unui spațiu ideal în care spiritul obosit aspiră să atingă armonia pentru a se pregăti de întâlnirea cu esențele: Binele, Frumosul, Adevărul. Iubirea s-a redimensionat, căpătând în profunzime, integrată în sfera spiritualității, a iubirii expurgate de carnalitatea ei, acea iubire curtenească despre care referea Ortega y Gasset.

Ceea ce o ține, ținându-i lumea în ființă, este Frumosul pe care-l identifică nu doar în artă ca frumos artistic, dar și ca frumos natural trăit ca atare „în arborii de pe Kiseleff” – tei, castani, în „sclipirile parcului vechi”, în „verdele ăsta”, în „blonda lumină” – „la mine, la Râșnov, mai jos, sub cetate”, în „crestele albastre” care „coboară seara”. Acest univers real, joc prim, puternic impregnat artistic, nu este numai o sursă de inspirație pentru creator, ci o creație în sine, un joc secund: „Arborii de pe Kiseleff sunt poeți./ Din când în când opresc timpul./ Cu crengile, cu parfumul lor,/ Cu parfumul lor care păzește/ Noaptea, luna și lumea”. Acest determinism original înglobează sistemele ficționalului și ale nonficționalului. Nu exită univers, ci pluriversuri care fac posibile reprezentările multiple. Poeta este o „nebună culegătoare de verde”, ancorată în lumile ei, îmbrățișând idealul, respingând absurdul, chiar dacă acesta este așteptat uneori cu răbdarea și aversiunea cu care Vladimir și Estragon îl așteaptă pe Godot: „Mă cufund în ochii tăi/ Să ascult toate poveștile curcubeului,/ Așteptând absurdul/ De teama unui nou spectacol burlesc”.

Singurătatea visătorului nu este o damnare, în „platoșa însingurării”, „la răscruce de gânduri”, sentimentul este mai degrabă plenitudinar. În absența celuilalt, rămâne gândul: „La fiecare răscruce/ Un gând al tău mă privește/ Cu verdele frunzelor/ Vor rămâne memorate/ În pădurea cu năprasnic și fragi.../ răscrucea cu gânduri”.

Uneori, ca o Șeherazadă infatigabilă, alteori ca un Ianus, un fiu risipitor, chiar un „truver” modern al bulevardelor, Liliana Popa spune poveștile sufletului, lunecând în flăcările inspirației, prelungind visul în real, încercând o contracarare a trecerii, o nouă „ordine a sufletului”.

Prin Parnasul prin care trece lira poetei Liliana Popa, reperele, vizibile, poartă amprenta lirismului său personal. Undele emoției tulbură contururile acestei lumi, căci poeta are oroare de pietrificarea sufletului. Iubirea, manifestată prin puterea de a empatiza și de a se integra Totului, topește orice posibilitate de manifestare a glacialității. O profesiune de credință ca aceasta: „Am evadat din propriul univers./ Între lumină şi umbră/ Ideile prind contur,/ Pe Calea robilor/ Arhetipurile creează un memento mori./ Am evadat din propriul univers/ Şi am sculptat un altul”, nu este doar o mărturie, ci un argument.

Adăugând la acesta iubirea Lilianei Popa pentru Cuvânt, pentru Poezie, ca argument decisiv, orice mefiență privitoare la autenticitatea lirismului pe care îl creează se topește.

 

Ana DOBRE

 

Poezia Lilianei Popa oscilează, pe de o parte, între realul filtrat cultural și înscenările

în care se mizează pe ofertele ficțiunii de orientare fantezistă, iar pe de alta, între stările

adesea ironico-sceptice și melancolia elegantă, cu substrat confesiv.

Poeta gestionează cu dexteritate raportul dintre vibrația interioară și corporalizarea sa

poetică, în registrul lirismului feminin de atmosferă, iar simplitatea și acuratețea scriiturii

oglindesc o matură fuziune între autentica sensibilitate, de care depinde prospețimea

imaginilor, și necesara luciditate auctorială.

Mircea BÂRSILĂ

 

Oraşul meu

 

Visez mereu un oraş fantomă,

Cu case înalte şi străzi înguste,

Cu porţile ferecate zi şi noapte...

Atât de înguste,

Încât e de ajuns să deschizi o fereastră

Şi să-i oferi o cafea vecinului

Peste lumi.

Păpuşi de porţelan dansează

Pe străzile înguste,

Se aşază în vitrinele deschise

Şi citesc Boccaccio.

Paiaţe râd pe străzi,

În clădiri aulice

Şi ajung în turnul celor uitaţi.

M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă

De pietrele din caldarâm.

Le-am străbătut până au devenit transparente.

Ziua caut grădinile secrete,

Seara plutesc în gândul meu

Spre alt oraş din alt vis,

Cu amfiteatru şi porticuri,

Cu pieţe publice şi statui.

Ca seara să adorm pe treptele de marmură

Ale aceleiaşi catedrale.

Florența

 

Neîmblânzit

 

Spiritul meu gonește în noapte

Ajunge la Troia, pe zid de cetate,

Părtaș e la lupta lui Hector cu Ahile

Și numără coifuri pe stâncă, la Termopile.

Sufletul meu se plimbă desculț prin lume,

Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune,

Adoarme pe un nor așteptând dimineața

Când norii se nasc și tremură ceața...

La Masala adoarme între aripi de vultur

Prea târziu să salveze și ultimul flutur

Și-ar vrea pe fruntea lor să așeze nimb

Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.

Dar poate totul e doar o poveste

Și doar spiritul meu tot caută-n lume

De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.

Vântul de seară mă strigă pe nume!

 

Caneluri

Copacul ăsta se uită la mine de câteva ore.

Îmi tâmplărește gândul de acum,

Se uită la mine, la tine, la toate.

Degeaba mai sorb din gândul cu tine

În seara asta nu freamăt,

Căci scriu sonatine.

Nu mai am foame, nu mai am sete,

Mi-e teamă să adorm, să alunec...

Îmi dezleg ochii din eșarfa ultimei nopți

Canelurile copacilor păstrează umbra

Sărutările, șoaptele, emoțiile noastre

Iar scoarța lumina, candoarea și ura,

Tot cad frunze din teiul înalt

Sus, pe o creangă, ferită de aștri

O frunză a prins forma inimii tale

A inimii mele sau a altcuiva.

Se apleacă ușor, tot mai mult spre pământ.

 

Piraţii*

 

Pe coasta Malfitană un pirat

Pe corzi adună vântul răsfirat

Ce alunecă pe valuri de mătase

În dimineţi cu amfore albastre.

Adună tot ce-i iese în cale,

Brăţări, fibule şi paftale,

Femei şi giuvaericale

Icoane în arginturi ferecate

De mâini ce nu mai sunt, pictate.

Şi răscoleşte mările şi zarea

Să fure nopţii îmbrăţişarea

Dar noaptea n-o poate fura

Voaleta şi-a ţesut-o dintr-o stea.

Piratul fără de armură

Se îmbată iar cu briza pură

Ca mai apoi străin, stingher,

Să înalţe o rugă către cer.

Letterre, Napoli, Possitano – 2015

* Pe Coasta Malfitană, fiecare stâncă, grotă, insulă îşi are legenda ei.

Se spune că pe o insulă mediteraneeană într-o noapte a ars o biserică.

Călugării au găsit dimineaţa doar o icoană a Madonnei cu Pruncul.

Piraţii au încercat să fure de mai multe ori icoana Madonnei, dar,

de fiecare dată, icoana se întorcea singură la locul ei. Evident, au

renunţat, iar acum icoana este adăpostită de o altă mânăstire...

 

Putti*

 

Puttii ăștia dezgoliți

Își fâlfâie aripile albe deasupra mea.

Mereu îmi fac semne de pe plafon

Și scutură din zestrea ancestrală

Petalele ghirlandelor baroce.

Gnostici sau agnostici

Cum îi știți,

Răsfoiesc străvechiul logos

Și aruncă monede

Pe urmele secundelor.

Prețul neuitării...

S-au înroșit cariatidele-n obraji

Și frescele transcend în fiecare noapte.

Aleargă spre ultimul bal

Să transforme secundele în piatră.

Amorașii, îngerașii desenează volute

Cu aripile pictate de amurg

Și au o poveste pentru fiecare.

Aseară m-au lăsat în poarta

Altei povești

Planetare.

* PÚTTO, I s. n. - (în sculptura și pictura italiană) denumire dată

figurilor de îngerași care apar frecvent în compozițiile iconografice

sau decorative din epoca Renașterii și apoi în Baroc, motivul plastic

al copilului Amor; amoraș (< it. putto).

 

 

Peregrin

 

Crezi că poți alunga ideile precum vântul norii?

De strajă în turn îmi stau visătorii.

În cetatea mea tot peregrin

Întors din țărmul alexandrin

Să te întorci înveșmântat în tunica fiordului

Străluminat de Steaua Nordului

Peregrin, peregrin la nesfârșitele banchete

Prin alte cetăți, cu alte secrete...

La capătul fiecărui drum să golești o cupă

În noaptea ce stă să irumpă

Tot stele te vor aduce în cetate

Dar nu mai ai seninătate...

Coloană, statuie de voi fi, am să te ascult.

O să gust de pe vârful buzelor tale

Vinul mediteraneean.

O să împletesc nodul gordian

Pentru fiecare cetate ce ți s-a închinat

În drumul spre nicăieri, găsit, visat...

Și zeii își vor deschide cerul.

Din amintiri vei reclădi orașele prin care ai fost

Tu peregrinul făr’ de adăpost.

 

De ziua ta

 

Fiicei mele Corina Luiza

Am să îți cânt ce nu ți-am mai cântat,

Descântec verde de spălat,

Ochii frumoși cu irizări

Cu străluciri din zece zări.

Căci ți-am sculptat în piatră și în rouă

Trupul tău dalb, cu piele străvezie,

Cu suflet blând și inima-n lumină

Ce îngerii o lasă spre chindie.

 

Arborii de pe Kiseleff

 

Toată noaptea am visat

că le recitam poezii copacilor

De pe șoseaua Kiseleff.

Teii din Piața Victoriei

m-au întâmpinat cu reverență,

Cu frunzele lor nerostite,

Cu scorburile doldora de răspunsuri.

Castanii își scutură tâmplele,

Cu sufletele ascunse în tăcerea castanelor.

Arborii de pe Kiseleff sunt poeți.

Din când în când opresc timpul.

Cu crengile, cu parfumul lor,

Cu parfumul lor care păzește

Noaptea, luna și lumea.

Când a fost începutul

Când a fost începutul,

Când a început sfârşitul,

M-am îmbolnăvit în timp.

Secundele au devenit fulgere,

Bucurii, urme de paşi, locuri

Şi un brâu împletit de emoţii...

Nimic nu mai e alb,

Nimic nu mai e albastru,

Nimic nu mai e la fel.

Am schimbat fiecare ban

Pe gânduri

Ce au prins contur.

Nu-mi mai mângâia încheietura mâinii.

Acum e lujer de floare.

Şi ochii, şi gura,

Genunchii şi părul,

Le-ai respirat

Şi au rămas acolo.

 

Liliana POPA

Poeme din volumul "Luna nu intră niciodată pe fereastră" (Tracus Arte, 2017)