Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Localități de interferență ale văii Șimișna în istorie

Autor: Traian Almaș, Alexandra Maria Mureșan

Octombrie 2017

Moto: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează” (Friederich Nietzsche).

 

Comuna Recea-Cristur, Județul Cluj

Viaţa economică, socială, culturală, obiective istorice şi personalităţi de anvergură naţională şi zonală cu obârşia în amintitul areal

 

După ce am expus, în articolele precedente, rolul jucat de locuitorii văii Şimişna în istoria locului şi a ţării în decursul timpurilor, am trecut la comunele Cristolţ şi Gârbou; urmând cumpăna apelor, voi ajunge la localităţile Recea-Cristur şi Bobâlna, tinzând ca, eşalonat, să analizez Vad, Gâlgău, Rus și să închei parcursul evocărilor cu comuna Lozna, ultimele trei din judeţul Sălaj.

Comuna Recea-Cristur este situată, geografic, în cadrul a două unităţi de relief din spaţiul Podișului Someşan: comuna dinaintea noii împărţiri administrativ-teritoriale din 1968, cu satele Căprioara și Elciu, forma vechea comună Recea-Cristur, în zona dealurilor Gârbou, pe cursul superior al râului Lonea, iar în urma amintitei reforme, din cauza depopulării satelor după migraţia dinspre rural spre urban, comuna Ciubăncuţa, cu satele Ciubanca, Ciubăncuţa, Escu, Jurca, Osoi, Pustuţa, aşezate pe cursul superior al văii Ciubanca, afluent al văii Şimişna, în cadrul natural al dealurilor Gârbou-Şimişna, vor fi anexate comunei Recea-Cristur (spunem anexate, pentru că una dintre părţi nu și-ar fi dorit acest lucru, însă criteriul demografic a fost hotărâtor).

Recea Cristur (în magh. Recekeresztul) este atestată documentar (după cum este menţionat în „Monografia Comitatului Solnok-Dăbâca” de Cadar Iozsef şi în „Dicţionarul localităţilor din Transilvania” de Coriolan Suciu) la anul 1320, împreună cu satele aparţinătoare, care, şi ele, datează documentar tot din secolul al XIV-lea; în realitate, apar în istorie ca având o durată milenară, atestată de vestigiile arheologice – cetăţile deschise ale dacilor din zonă, din secolul 11 î.Hr. – de limba de origine latină, de credinţa creştină, de portul, jocul şi toate tradiţiile strămoşeşti conservate peste veacuri până în zilele noastre.

Ocupaţia locuitorilor plugari – până la mecanizarea agriculturii, după anul 1962 – era cultura plantelor şi creşterea animalelor, efectuate cu mijloace manuale, presupunând un efort deosebit, atât în munca de producere a hranei şi îmbrăcămintei în cadrul industriei casnice, cât şi în confecţionarea materialelor necesare edificării caselor şi adăposturilor pentru animale. Pentru scândurile de tavan, buştenii erau debitaţi cu fierăstrăul (zis hoartă), pe un postament, o persoană sus şi două persoane jos, fierăstrăul acţionat de trei persoane, ceea ce presupunea un mare efort fizic. Acoperişul adăposturilor era din şindrilă sau paie, situaţie ce s-a prelungit până în anii 1960. Comunităţile săteşti aveau o viaţă economică, socială şi culturală specifică Evului Mediu întârziat. Lipsurile de materiale erau copleşitoare, atât în asigurarea hranei unor familii cu mulți membri, cât şi a îmbrăcămintei şi încălţămintei din opinci de cauciuc sau piele; şi în anotimpurile intermediare şi vara, copiii umblau la vite desculţi, în cămaşă si în izmene. Cel ce scrie aceste rânduri a trăit experienţa acestui trai greu… Totuşi, viaţa copiilor era una de veselie, cu jocul de-a lapta (mingea) – primăvara, ciurcul – vara şi alte activităţi de mişcare în aer liber.

Locuitorii din cadrul fostei comune Ciubăncuţa, profitând de o conjunctură favorabilă în jurul anilor 1900 (când grofii şi baronii părăsesc satele noastre, lăsând castele, curţi, pământuri şi păduri şi pleacă la oraş, după ce îşi vând întinsele moşii, ca şi sătenii mai întreprinzători şi din comunele învecinate) cumpără pământ şi păduri. Aşa se face că Zalman, Bernard, Cserey din comuna Zalha vând pământuri şi celor din Ciubăncuţa, Esc, Bezded etc., unii strămutându-se în aceste locuri sau acaparând păduri în hotarul localităţilor învecinate. Săteni din Ciubăncuţa, Escu, Ciubanca intră în proprietatea pădurii Dideu din cătunul Ciureni-Zalha, în detrimentul băştinaşilor, care nu aveau resurse financiare să agonisească terenuri şi au rămas, majoritatea, săraci.

Viaţa culturală şi bisericească a comunei Ciubăncuţa a jucat un rol important în cultivarea sentimentului religios, a iubirii de neam, atât prin instituţia bisericii, cât şi a şcolii.

În fosta comună Ciubăncuţa s-a menţinut, din moşi-strămoşi, cultul creştin ortodox,  fapt dovedit, în zilele noastre, de existenţa bisericii de lemn din Osoi, datând din anul 1800, cu picturi pe pereţii interiori realizate în 1821. Această biserică, având hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, face parte, ca monument istoric, din patrimoniul naţional, alături de biserica Sf. Nicolae din Ciubăncuţa edificată în anul 1829. Ele atestă prezenţa românilor ca urmaşi ai dacilor someşeni (aisamensi).

Tot partea „aliată” a comunei Recea-Cristur a avut o misiune nobilă în context zonal. După ultimul război mondial – când, în urma Dictatului de la Viena (1940), învăţământul primar de masă a suportat povara maghiarizării forţate, iar şcolile medii româneşti au fost desfiinţate – universitatea din Cluj şi conservatorul s-au strămutat la Sibiu, respectiv Timişoara. La Ciubăncuţa, fiind lipsă de cadre didactice calificate, a venit, din Regat, I. Gornoavă, numit director de şcoală primară. Acesta a îndrumat, controlat şi sprijinit, în calitate de inspector zonal, învăţământul din comunele învecinate. La Ciubanca, anual, se desfăşura examenul de capacitate pentru absolvenţii şcolilor primare de şapte ani din comunele învecinate.

Tot începând din anul 1946, când era criză de medici în satele noastre, în Ciubanca, medicul Baloescu, din Regat, asigura asistenţa şi îngrijirea medicală a sătenilor, făcea controale şi consultaţii elevilor, trebuind prevenite multe maladii şi să se asigure tratamentul operativ al acestora.

Recea-Cristur, reşedinţa comunei omonime, s-a manifestat ca un centru cultural-economic, cu o moară modernă, și a asigurat, în domeniul sanitar-medical, asistenţa sanitară a populaţiei proprii şi a celei din comunele învecinate. Prin preocuparea medicului Sever Pop, provenit dintr-o familie de preoţi, în anii 1960 s-a dat în folosinţă un edificiu modern de spital, care a asigurat, în special, internarea copiilor şi a mamelor ce îi însoţeau.

Un lucru interesant, care atrage turiști în comuna Recea-Cristur, e ferma de bizoni din Căprioara şi Ciubăncuţa, investiţie realizată de bavarezul Johann Kliger și austriacul Rudolf Kerner. Până acum, cei doi au investit 2,5 mil. de euro, capital propriu, în 500 mp de teren şi în cei 276 de bizoni americani îngrijiţi de 30 de angajaţi. Johann Kliger și Rudolf Kerner au început această afacere acum mai bine de doi ani, austriacul având în ţara lui 30 de cerbi pe care îi va muta la Recea-Cristur.

Primăria a concesionat fermei de bizoni peste 70 ha cu 54 euro/ha, pe 49 ani. Mulţi fermieri iau teren şi în arendă, proprietarii primind anual 150 lei/ha.

Edilul comunei Recea-Cristur – după ce a identificat, cu sprijinul Consiliului Judeţean, suprafeţele disponibile pentru a fi concesionate sau arendate investitorilor străini, pentru a nu schimba destinaţia terenului agricol în zonă industrială – a adaptat această fermă de animale exotice specificului local. Următorul pas al investitorilor a fost să deschidă un lanţ de restaurante Steake House, atât în ţară, cât şi în Germania, în vederea valorificării profitabile a producţiei de carne şi nu prin vânzarea, la un preţ neconvenabil, a animalelor ca materie primă.

Investitorii mai au în proiect şi deschiderea, în apropiere, a unui centru de sacrificare a animalelor, pentru că judeţul Cluj are un singur abator, la Iar, o altă alternativă fiind doar abatorul din Bistriţa, departe de ferma menţionată.

Ca români, moștenitori ai pământurilor agricole de la înaintaşii noştri, n-am face o eroare dacă, prin arendarea şi concesionarea acestor proprietăţi, am înstrăina acest bun naţional? Răspunsul poate fi dat prin analiza atentă şi chibzuită a stării economiei agrare din satele noastre în perioada actuală. Se ştie, îndeobşte, că în urma mobilităţii sociale sat-oraş, apoi a migrării masive în Occident a forţei de muncă active, a îmbătrânirii forței de muncă ţărăneşti tradiţionale, s-a ajuns la depopularea satelor; sătenii bătrâni nu mai pot cultiva pământul, în mare parte au decedat şi aşa s-a ajuns ca zeci, sute, chiar mii de hectare de teren agricol să rămână nelucrat şi necultivat, devenit pârjoale de izbelişte; pajiştile, mai ales fânaţele stau necosite de la an la an, iar păşunile au rămas în mare parte fără cirezi şi turme de ierbivore.

Prin dispariţia ţăranilor, toate satele au fost văduvite de turme de oi, care, în mod obişnuit, erau în număr de două-trei sau chiar mai multe în fiecare localitate, ajungându-se ca unul-doi săteni să-şi încropească o turmă de oi pe sat, iar alţii, tot în număr redus, să devină fermieri la bovine. Ei vor livra lapte la centrul de preluare şi, alternativ, lapte de oaie foştilor plugari, deveniţi peste noapte, din producători, consumatori de produse agricole.

Efectivul de bovine din gospodăriile populaţiei merge pe o curbă descendentă; întinse suprafeţe de fânaţ rămân nerecoltate, pentru că numărul redus de crescători de bovine şi ovine a dus la imposibilitatea valorificării fânaţelor şi păşunilor, sătenii neavând forţa financiară şi posibilitatea să aibă o bază furajeră supradimensionată.

În condiţiile în care preţul bovinelor adulte este derizoriu (rămânând constant, de la an la an, 1,5-2,2 mii lei, laptele de vacă având tariful de 0,70 lei/l, viţeii de vacă ajungând la 1,7 mii lei), această activitate este nerentabilă. Efectul şi impactul absenţei culturii vegetale şi a zootehniei se oglindeşte şi pe piaţa de animale, ajungându-se ca, la târgurile de animale lunare din zona noastră, să nu mai vezi picior de vaci, oi sau porci… Târgul tradiţional de animale s-a metamorfozat în piaţă de produse industriale şi agricole, devenind prilej pentru drumeţii de agrement, în care oamenii se întâlnesc lunar.

Aceste mutaţii apărute în economia câmpului au determinat intervenţia statului român prin Legea 214, care stipulează trecerea la concesionarea câmpurilor nelucrate. Acestea, de ani buni, parcă strigau: „Noi vrem ţărani”… Și aşa au ajuns investitorii străini să intre în posesia terenurilor agricole abandonate. La ferma de zimbri, cerbi şi bivoli din această comună s-au creat şi se vor crea zeci de locuri de muncă, menite a stopa migrarea şi mobilitatea socială în țară sau peste hotare. Prin valorificarea resurselor noastre naturale şi umane se va ajunge şi la stabilirea forţei de muncă active şi prevenirea depopulării, satele ajungând, din păcate, să dispară an de an de pe harta ţării.

Călătorul de la noi şi de aiurea, trecând prin Comuna Recea-Cristur, va fi încântat de nivelul şi calitatea urbanizării satelor de aici, cu vile la standarde europene, cum nu se întâlnesc în împrejurimi, case cu parter, plus două-trei etaje, cu balcoane, verande, terase, construite din temelii şi nu din adăposturi care au existat şi au fost îmbunătăţite.

În satul Căprioara (în ungureşte Keskehata, de la keske – capră) s-a creat o piscină modernă, de utilitate publică de tip urban, înconjurată de numeroase căsuţe cu prispă şi alte detalii de arhitectură rustică. Aici, în timpul liber, îşi petrec momentele de odihnă, la plajă şi la scăldat, sătenii și turiștii, care vizitează aceste plaiuri ce țin pasul cu progresul infrastructurii actuale din viaţa societăţii în plină europenizare.

În vederea participării la cunoaşterea lumii şi a ţării, un alt element de civilizaţie este concretizat prin edificarea şi darea în folosinţă a unui impozant Centru de Informare Turistică, situat în reşedinţa comunei Recea-Cristur, unde sătenii au posibilitatea să vină în contact cu obiectivele turistice pe care vor opta să le viziteze, pentru a cunoaşte lumea şi ţara.

Deși demersul nostru abordează aspecte sociale, economice şi culturale dintr-un areal bine definit, vom arunca o scurtă privire asupra acestor dimensiuni în cadrul comunei învecinate, Șimișna, judeţul Sălaj, comună înfiinţată în 2002, după ce fusese anexată la comuna Rus.

Renăscând după 34 de ani de marginalizare, dintr-o stare de înapoiere sub toate aspectele sociale, soarta a făcut ca, după ce în noua comună s-au perindat mai mulţi primari, să ajungă edil al comunei silvicultorul Cristian Prodan. Acest harnic gospodar, pus în slujba interesului public, e de baştină din Chizeni-Gâlgău, satul de reşedinţă al memorandistului şi ctitorului României Mari, Teodor Mihali.

Care au fost izbânzile acestui brav gospodar public după venirea la cârma comunei? El a găsit un sediu al primăriei într-o încăpere mică, asemănătoare unui bordei. Dovedind că este primar de acţiune, a trecut la construirea unui sediu modern de primărie, în centrul civic al satului. În imediata apropiere a edificat o infrastructură sanitară cu medic generalist, stomatolog și cu o farmacie modernă.

Tot în apropiere a ridicat un monument al eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale și un spaţiu de joacă pentru copii. Capela a fost renovată şi pictată de Palade, renumitul pictor din Galați.

Mai mult, acest om providenţial s-a smuls din programul de dezvoltare rurală intercomunitară, care bătea pasul pe loc de la înfiinţarea lui, şi a accesat, cu sprijinul Consiliului Judeţean Sălaj, finanţare de la guvern. Încă din avalul Văii Şimişna, călătorul sau turistul intră într-un mediu cu şosea de calitate, asfaltată, mărginită în stânga, în sensul de înaintare din aval spre sat, cu rigole care asigură scurgerea torenţilor de pe pantele dealurilor, cu podeţe. În perimetrul fostului târg a edificat o frumoasă construcţie etajată pentru necesităţile educative ale elevilor. Cele două clădiri, şcoala veche şi cea nouă sunt într-o stare impecabilă sub aspectul modernizării, la nivelul standardelor europene.

Pe lângă infrastructura educativă, sanitară şi administrativă, ceea ce uimeşte orice vizitator al acestei moderne localităţi sunt casele de tip urban. Mare parte din sătenii tineri, lucrând în Italia, şi-au construit case moderne în satul lor. S-au asfaltat şi toate uliţele satului, încât nicio palmă de acces spre case să nu fie acoperită cu noroi; punţile de trecere peste vale au fost amplasate în toate punctele de acces spre locuinţe, au fost amplasate podețe şi rigole pe toată întinderea uliţelor acestei mari localităţi ca întindere şi populaţie.

Reţeaua comercială cunoaşte şi ea un mare reviriment. Comercianţii, dotaţi cu maşini, transportă materiale de construcţie şi la alte localităţi din jur. În satele văii Şimişna, o preocupare intensă este de a construi şi reface adăposturile umane şi anexele. Astfel, acoperişurile acestora sunt refăcute, transformate.

Un fenomen interesant:  după o idee năstruşnică a cuiva, s-a trecut la transformarea grajdurilor şi a şurelor în spaţii de locuit. Cu toate că în încăperile caselor, camerele mobilate şi aranjate stau nelocuite, mulţi săteni, relativ tineri, mai transformă grajdul în spaţiu de locuit, cu terase şi mai multe camere, care şi ele, ca şi casa, nu vor fi funcţionale.

Sătenii tineri nu mai au motivaţia muncii câmpului şi a zootehniei, ca şi plugarii tradiţionali. Mulţi au familii cu copii şi, în loc să crească animale pentru lapte și carne, preferă să metamorfozeze grajdul în casă, să-i schimbe destinaţia tradiţională moştenită de la înaintaşi. Pentru a fugi de efortul fizic, culturile prăşitoare de porumb, cartofi etc., care necesită lucrări de întreţinere, sunt erbicidate, făcându-se ca prăşitoarele cu cai să intre în uzură morală, iar cei ce efectuează prăşitul cu tracţiune animală să-şi piardă obiectul muncii. Prin erbicidare mecanizată, două prăşile şi două manual sunt eliminate din câmpul muncii, chit că în condiţiile chimizării sunt eliminate culturile intercalate, dovleac, fasole etc. Mecanizatorii vor realiza ei veniturile pentru suplinirea prăşitului manual. Chimizarea agriculturii nu e compatibilă cu bioalimentaţia.

O stare impecabilă a infrastructurii rutiere există şi în satul Hășmaș din comuna Şimişna, cu uliţe asfaltate, podeţe, rigole de scurgere a torenţilor, cu şcoală şi cămin cultural spaţios. Numai că, în acest sat, care avea 245 de fumuri, clase de elevi cu patru învăţători la ciclul primar, nu are în prezent nici grădiniţă, nici şcoală, din lipsă de copii. Căminul a fost realizat printr-o muncă de şantier extinsă şi modernizată, dar nu este funcţional, nici la revelion nu este cine să-l frecventeze, fiind folosit doar la mese de înmormântare. Când avem dotări, nu sunt oameni. De aceea, singura salvare de la dispariţie a satelor este venirea investitorilor, care să asigure locuri de muncă rentabile, să valorifice potenţialul agricol şi stabilizarea forţei de muncă. Aici ar mai avea de lucru edilul nostru gospodar public, Cristian Prodan, un om providenţial, ce a făcut să strălucească aceste două sate, nelăsate în paragină, ci sincronizate la civilizaţia europenizată a momentului.

Primarul Cristian Prodan nu s-a rezumat să-şi vadă realizată comuna pe care o gospodăreşte şi o menţine pe calea modernizării şi urbanizării, ci a avut îndrăzneaţa inspiraţie de a construi – în amonte de satul Hășmaș, peste cursul văii Șimișna – un pod durabil de beton, care leagă, în zona noastră, judeţul Sălaj de judeţul Cluj. După construirea podului menţionat, drumul spre Cluj înaintează spre valea Ciubănci. Această vale, trei-patru kilometri până în aval de Ciubanca, face parte din satul Hășmaș din perimetrul comunei Şimişna. Ea avea un drum ce trebuia să traverseze vreo 12 treceri de apă şi era greu practicabil. Maşinile se împotmoleau, încât trebuiau remorcate cu tractorul pentru a fi scoase din nămolul văii. Șantieriștii au modernizat acest drum, prin trasarea unui drum judeţean – cu buldozerele şi mijloacele mecanice din dotare – traseu pe sub poalele dealului, fără a se mai face vreo trecere în traversarea pârâului. Şoseaua a fost asfaltată până aproape de Ciubanca, s-au făcut rigole de scurgere și podeţe, în toate punctele de teren în care era nevoie.

Astfel, se poate circula pe această cale rutieră pe ruta Căprioara – Recea – Cristur – Panticeu – Chinteni – Cluj-Napoca sau pe şoseaua Gârbou – Dej, putându-se ajunge, pe o cale mai scurtă, la Dej sau Jibou-Zalău. Necazul este că şoseaua spre Cluj, pe ruta menţionată, e deteriorată, asfaltul nefiind refăcut din era comunistă.

Va putea fi astfel descongestionată şoseaua Baia Mare – Cluj-Napoca. Turiştii vor putea vizita Căprioara, Ciubăncuța cu ferma de zimbri şi căprioare, piscina de la Căprioara, priveliştea minunată a lacului de la Chinteni, alte aspecte şi peisaje demne de a fi admirate de oaspeţii acestor plaiuri strămoşeşti.