Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Leanca

Leanca

Autor: Daniel Taloș

Septembrie 2017

Valea Lencii reprezintă un teritoriu depresionar situat la 1 km înspre nord de localitatea Jac, judeţul Sălaj. Depresiunea face parte din numeroasele văi grefate în formaţiunile piemontane sedimentare din partea sud-estică a Munţilor Meseş de către afluenţii râului Agrij, în cazul zonei menţionate fiind vorba de pârâul Lencii. Deşi puţin cunoscută şi foarte slab valorificată turistic zona deţine un bogat potenţial, atât peisagistic, cât şi istoric.

Fiind situată în imediata apropiere a Castrului roman de la Porolissum şi a drumului de acces înspre Poarta Meseşană, Valea Lencii putea reprezenta o variantă de trecere înspre trecătoarea Meseşului în special pentru călătorii călări care voiau să evite drumul bătătorit ce făcea legătura între Podişul Transilvan şi Câmpia Panonică. Importanţa strategică a regiunii este subliniată încă din Antichitate prin prezenţa în partea dreaptă a văii a unor puncte de observaţie militară din perioada dacică pe culmile dealurilor Citera şi Cămnin, iar în perioada romană a castrului de pe dealul Citera.

Prezenţa romană la Porolissum a dus la valorificarea economică a văii prin deschiderea în partea stângă a pârâului a unei cariere de piatră într-o structură de gresii, din care erau tăiate şi transportate pe dealul Pomătului, la Porolissum şi la castrul Certiae de la Romita blocuri de piatră utilizate în special pentru sculpturi şi elemente arhitectonice (frize, coloane, monumente funerare). Urmele acestei cariere sunt bine păstrate până în zilele noastre în locul numit „Piatra Lată”, constând dintr-un perete de gresie vertical, înalt de aproape 20 m şi lat de aproximativ 15 m, tăiat aproape drept. Piatra Lată iese în evidenţă şi prin existenţa în mijlocul peretelui a unei nişe săpată dreptunghiular care ar fi putut servi atât ca loc unde muncitorii romani de la carieră îşi păstrau uneltele, cât şi ca loc de refugiu pentru un număr redus de persoane din calea unor primejdii. O altă explicaţie asupra acestei configuraţii megalitice ar fi aceea că aici ar fi fost construit în perioada ocupaţiei romane un mithraeum (templu dedicat zeului Mithras). Accesul înspre această mică încăpere se putea face doar coborând pe frânghii de pe creasta înaltă a stâncii.

Numele văii este legat însă de atestarea în această zonă a unui monument megalitic reprezentat printr-o statuie feminină de mari dimensiuni atestată la Piatra Lată până la mijlocul secolului al XIX-lea, a cărui origine este incertă. Primele consemnări scrise despre acest monument se pare că au fost făcute de către Szikszai Lajos, subprefect al Sălajului, care în anul 1842 a întreprins vizite în zonă şi prezintă statuia ca reprezentând o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă care curgea în falduri lungi mulate pe corp, ţinând pe cap un coş pe care îl sprijinea cu braţele.

Cercetările de specialitate în regiune au fost demarate la sfârşitul secolului al XIX-lea de către arheologul maghiar Toma Károly, care în cadrul studiilor de cercetare asupra localizării oraşului roman Porolissum, menţionează existenţa carierei de piatră romane în Valea Lencii. Acesta este primul istoric care presupune că localizarea oraşului şi a castrului roman Porolissum este pe platoul dealului Pomăt. Influenţat de studiile arheologice publicate de acesta, în anul 1891, Téglas Gábor, un alt redutabil arheolog, întreprinde o vizită de cercetare în căutarea Porolissumului, intrând în teritoriu pe Valea Lencii în sus, unde descoperă la rândul lui cariera de piatră de aici. El menţionează în scrierile sale existenţa în trecut a impozantei statui de la Piatra Lată, la data cercetării sale ea fiind distrusă. Téglas Gábor face cercetări în legătură cu această statuie în rândul ţăranilor din Jac, dar şi printre documentele de arhivă aparţinând familiei nobiliare Wesselényi. În opinia istoricului maghiar, originea statuii aparţinea perioadei romane, fiind în legătură cu celelalte artefacte realizate de pietrarii de la Porolissum.

Deşi dimensiunile precise ale monumentului nu sunt păstrate, statuia era de mărimi impozante, putând fi văzută de la depărtare. Dacă luăm în considerare că a fost sculptată în stânca de la  Piatra Lată, atunci ea ar fi putut avea o înălţime aproximativă de douăzeci de metri. Se pare că în acea perioadă circula şi o legendă în rândul locuitorilor din satele apropiate cu privire la existenţa statuii. Oamenii o botezaseră Ileana, nume feminin deosebit de prezent în mitologia românească. Potrivit acestei legende a cărei conţinut ni s-a păstrat foarte vag, Ileana sau Ilonka (în documentele maghiare) ar fi fost o frumoasă fată, care în urma unui blestem ar fi ajuns pietrificată în acel loc. Numele statuii a devenit în timp, numele întregii văi pe care aceasta o străjuia impunător: Leanca.

O altă consideraţie asupra originii statuii o găsim la scriitorul maghiar Petri Mór, care o plasează ca aparţinând perioadei Evului mediu timpuriu, fiind legată de prezenţa în apropierea Pomătului a călugărilor benedictini de la Mănăstirea „Sf. Margareta” din Meseş, între sec. XI-XIII. Mănăstirea „Sfânta Margareta” a fost construită de către ducele maghiar Almos, fiul regelui Geza I, în jurul anilor 1096-1106, ca o abaţie benedictină. Locul unde a fost situată poate fi doar dedus pe baza izvoarelor documentare maghiare ca fiind în zona de formare a Văii Pomătului, la contactul cu Munţii Meseşului, foarte aproape de Porolissum.  Mănăstirea a primit de-a lungul vremii o serie de privilegii de la soţiile regilor maghiari, având dreptul de a vămui transporturile de sare care treceau prin Poarta Meseşană. Se pare că mănăstirea a fost părăsită după invazia tătară din secolul al XIII-lea. Potrivit lucrării Szilágy vármegye monográfiája, scrisă de Petri Mór, în zona văii Lencii, în cadrul fostei cariere romane de piatră de la Piatra Lată, călugării benedictini au realizat o sculptură de mărime impresionantă, reprezentând-o pe patroana spirituală a mănăstirii: Sf. Margareta de Antiohia.

Existenţa acestui monument este atestată până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea când a fost distrusă de un incident nefast. Pământurile Lencii intraseră încă din secolul al XVIII-lea în componenţa moşiei baronului Wesselényi care le-a folosit pentru păşunat. În secolul al XIX-lea, baronul Wesselényi Miklós a construit pe valea Lencii o adevărată fermă constând în grajduri de vite şi oi în locul cunoscut până azi cu toponimul de „Grajduri” şi adăposturi pentru porci în locul rămas în memoria locuitorilor cu denumirea de „la Curte”, denumire provenită de la clădirile nobiliare care administrau domeniul de pe valea Lencii şi de pe şesul văii Agrijului. De ridicarea acestor construcţii este legată şi dispariţia statuii Ilenei de la Piatra Lată.

În anul 1842, pe când baronul era plecat la Grafenberg, Silezia pentru a-şi trata o afecţiune oftalmologică, unul dintre administratorii moşiei nobiliare, Ady Dénes, care coordona construcţia unui adăpost pentru oi în Valea Lencii a decis demolarea statuii pentru a folosi piatra la construcţia ce urma să o ridice. Planul sinistru a fost pus imediat în aplicare prin detonarea statuii cu praf de puşcă. La întoarcerea acasă, un an mai târziu, baronul Wesselényi Miklós, aproape orb, a aflat vestea despre distrugerea statuii, fapt care i-a produs o mare supărare, acesta fiind un mare iubitor de artă şi colecţionar de piese arheologice. Aflăm din menţionările scrise despre statuie, că aceasta reprezenta un element de artă străvechi cu care baronul se mândrea în tinereţe în faţa oaspeţilor pe care îi invita, probabil în cadrul partidelor de călărie, să o vadă. În tragismul situaţiei, baronul a transmis ameninţarea că o să-l împuşte pe vinovat. Potrivit scrierii lui Petri Mór, dându-şi seama de eroarea făcută, administratorul Ady Dénes a fugit de pe moşia lui Wesselényi, evitând să se întâlnească cu acesta.

Povestea Lencii este aşadar una tristă, la fel ca legenda fetei blestemate cu care locuitorii acestor locuri identificau sculptura impresionantă de la Piatra Lată. Urmele acestui monument au fost şterse iremediabil. S-au şters şi urmele prezenţei călugărilor medievali la Porolissum, şi urmele stăpânirii nobiliare a baronului Wesselényi, au dispărut grajdurile şi construcţiile din acea vreme, dar au rămas numele locurilor care le atestă. A rămas de asemenea peretele imens de piatră care păstrează tăcut memoria unor vremuri şi fapte care s-au perindat în jurul său, şi care invită călătorul să facă un popas la umbra copacilor din pădurea care îl ascunde şi să asculte şoaptele vântului care adie printre crengi şi care are multe de povestit.

 

Bibliografie:

1. Téglas Gábor, Archaeologiai Értesítő, 1898. („Római kőbányászat Porolissum közelében Szilágy vármegyében”), p. 121.

2. Petri Mór, „Szent Margit meszesi monostora” în Szilágy vármegye monográfiája.