Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Consemnări critice

Consemnări critice

Autor: Menuţ Maximinian

Septembrie 2017

În volumul Consemnări critice, apărut la Editura Cartea Românească, Andrei Moldovan rămâne fidel promovării literaturii care merită să apară în faţa cititorilor.

            Preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, având la activ numeroase cărţi de critică, amintind aici Coşbuc sau lirismul pragurilor, Ed. Clusium, 1997, reeditată şi completată la Editura Eikon, 2012, apoi la Şcoala Ardeleană, 2016, Erezii lirice, Ed. Limes, 2004, Aruncarea în haos, Ed. Arcade, 2004, Întâmplări literare, Ed. Limes, 2005, Liviu Rebreanu prin el însuşi în colaborare cu Niculae Gheran, Ed. Academiei Române, 2008, (premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj), Butelia cu oxigen. Consemnări critice, Ed. Eikon, 2010, Mâhnirile limbii române” Ed. Limes, 2011, Poeţi români de azi. Alte erezii, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011, şi Un Rebreanu hăituit, Ed. Tipo Moldova, 2013, în care aşază literatura română după noi concepte şi viziuni, Andrei Moldovan s-a ocupat şi de istoria scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, editând Pretexte. Antologie dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, la Editura Eikon în 2008, urmând să apară în toamnă un dicţionar critic al scriitorilor de pe aceste meleaguri, care va face ordine în viaţa literară bistriţeană.

            Împărţit în opt capitole, volumul Consemnări critice prezintă studii ample despre cărţi care au trecut prin lupa criticului Andrei Moldovan. La scurt timp de la apariţie, cartea are deja ecouri, Ovidiu Pecican vorbind despre Andrei Moldovan ca „unul dintre pilonii culturii române care a parcurs traseul corect al criticului”, iar Olimpiu Nuşfelean despre faptul că „se vede pana criticului, autorul având un ceremonial şi o anumită organizare, opinii pertinente şi argumentate, cartea confirmând încă o dată valoarea şi standardele în alegerea scriitorilor comentaţi”.

Despre carte, Al. Cistelecan spune: „Ca orice bun critic român şi Andrei Moldovan e singur pe lume. Citeşte şi comentează în deplină inocenţă, fără să-l deranjeze niciun alt comentator. Critica nu-i, pentru Andrei Moldovan, trialog (simpozion etc.), ci, eventual, cel mult dialog cu cartea. Andrei Moldovan e scrupulos la concepte şi le problematizează cu acurateţe. Când e sigur de tot pe ce spune, nu ezită s-o sublinieze. Ferm pe ale lui (pe tot ce spune), Andrei Moldovan e un critic tranşant, cu singurătatea şi inocenţa bine apărate”.

            Prima parte „Orizonturi ale teoriei şi preistoriei literare” aduce în prim plan scrierile lui Gheorghe Perian, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu, Călin Crăciun, Nicolae Steinhardt şi Ioan Oarcăsu. Despre generaţiile literare, Andrei Moldovan are o adevărată teorie, la fel cum are despre stilul istoricului literar. „Problema schimbului de generaţii s-a pus tot mai insistent, dar mai mult din partea criticii generate de grupurile literare decât a «arbitrilor independenţi». Aşa ne explicăm de ce din zece în zece ani, dacă nu şi mai repede, se proclamă câte o generaţie de scriitori. Competiţia, ca să nu spun disputele, este contemplată deocamdată cu eleganţă şi cu prudenţă de către vocile critice de autoritate din literatura noastră” (p. 13).

            Despre criticul Ion Simuţ şi volumul său Vămile posterităţii, pe care îl recenzează în două texte, Andrei Moldovan spune că are un stil „academic.... intuitiv şi raţional, în acelaşi timp, dar pigmentat din când în când cu fraze de adevărată literatură deasupra cărora adie sentimentul precum într-un poem” (p. 16).

            Iată ce gândeşte Andrei Moldovan despre un alt coleg critic, Cornel Ungureanu, şi volumul Istoria secretă a literaturii române: „caracterul viu şi dinamic al tomului... porneşte fără îndoială de la arta citării. Istoricul literar ştie să aleagă acele fragmente care incită prin noutatea lor, dinamizează şi îi permit să îşi dezvolte discursul argumentativ” (p. 23).

            Pe Nicolae Steinhardt îl consideră „unul dintre cei mai fascinanţi intelectuali ai rezistenţei împotriva comunismului din România... a făcut parte dintre acei rari scriitori pentru care faptul cultural este lipsit de sens dacă nu contribuie la edificarea unei atitudini civice a fiinţei” (p. 33).

            Capitolul II – „Dimensiuni ale criticii literare” – prezintă în textul „Despre o seamă de orizonturi ale criticii” o serie de argumente pro şi contra spiritului critic, dar şi a literaturii care se face astăzi. Se vorbeşte despre adevărate mutaţii estetice a ultimelor decenii, literatura poate fi bulversată de libertatea de a edita fără un filtru al criticilor, fiecare „tiparniţă” putând scoate cărţi pe bandă rulantă. „Admiţând că în critica literară a ultimelor decenii s-a produs deja o mutaţie importantă, aceea prin care s-a diminuat rolul grupurilor literare care promovau cu precădere spectacularul, impresionabile cu orice preţ, autointitulate directoare de generaţie şi care la nevoie şi-au promovat propria critică, în care criteriile teoretice, valorile estetice putea trece cu uşurinţă într-un plan secund dacă nu erau pur şi simplu neglijate, am putea spune că lucrurile se îndreaptă spre o echilibrare a tendinţelor spre o armonizare a lor. Bulversarea a dat, cu toate acestea, un semnal pentru căutarea unor modalităţi durabile ale metaliteraturii. Dacă ele s-au produs sau nu în generaţia tânără de critici literari este încă o întrebare al cărui răspuns nu este tocmai o certitudine. Importante sunt mai degrabă direcţiile ce lasă să se vadă preocupări pentru continuitate, pentru reviziuni, pentru conturarea unor sisteme de valori, stabilirea unor criterii” (p. 41). În acelaşi capitol se vorbeşte despre receptarea critică a lui Pavel Dan şi Ioan Oarcăsu.

 „Prozatori şi dramaturgi” este un alt capitol în care ne întâlnim cu Dumitru Radu Popescu, Niculae Gheran, Ioan Groşan, Radu Mareş, Florence Noiville, Radu Ţuculescu. Interesantă abordarea volumului Arta de a fi păgubaş al lui Niculae Gheran, ce surprinde încă din titlu „Niculae Gheran şi vinul său pierdut” într-o notă pe alocuri comică, fiind un text cu totul altfel faţă de celelalte, concluzia fiind că „vinul pierdut al lui Niculae Gheran nu poate fi contabilizat în niciun fel la capitolul pagube” (p. 98).

Despre Radu Mareş şi scrierile lui, Andrei Moldovan este de părere că „nu există o delimitare netă din punct de vedere al creatorului între roman şi aşa numita proză scurtă, atâta vreme cât explorările în problemele fundamentale ale relaţiei omului cu lumea se fac prin redimensionări interioare similare şi cu mijloace nediferenţiate” (p. 124). Iar despre Radu Ţuculescu scrie: „existenţa unor registre stilistice atât de diferite, nu ca o devenire, ci marcând o bogăţie a resurselor creative relevă un prozator important în stare să confere oricând prospeţime scrierilor sale” (p. 135).

În capitolul „Spaţii lirice” ne întâlnim cu poezia surprinsă prin poeţii Teohar Mihadaş, Olimpiu Nuşfelean, Gabriel Chifu, George Vulturescu, Vasile Muste. Conform lui Moldovan,  Teohar Mihadaş este „un destin literar întrerupt de puşcărie politică” (p. 143) cu „o operă poetică bine ancorată în dimensiune hieratică şi deschisă spre modernitate, în acelaşi timp, precum o frumuseţe oximoronică” (p. 146), iar Olimpiu Nuşfelean „poet, prozator şi eseist de luat în seamă în fiecare dintre cele trei ipostaze” (p. 159).

Volumul Tulburări poetice aduce în prim plan poezia semnată de Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlassie, Casian Maria Spiridon, Kocsis Francisko, Matei Vişniec, Ioan Es. Pop, Daniel D. Marin, Dan Coman, Medeea Iancu, Andrea Hedeş. Se observă modul în care criticul ştie să integreze poeziile în curente literare specifice fiind, cu siguranţă, nu doar un om foarte citit, ci şi unul care ştie să jongleze cu istoria literară, aşezând pe fiecare acolo unde-i este locul, pe generaţii şi stilistică.

În capitolul „Ediţii” se ocupă de ediţia lui Pavel Dan, coordonată de Sergiu Pavel Dan, iar în ultima parte, „Literatură de frontieră”, ne întâlnim cu Ioan Pintea şi volumul Proximităţi şi mărturisiri, apărut în 2012 la Cartea Românească, pe care-l consideră „ciudat şi fermecător” (p. 253). La Ioan Pintea, criticul vede „realizarea echilibrului interior, a stării de perfectă linişte sufletească prin detaşare de frământările lumii, lunecând în acest sens spre un hedonism, dar spre unul elenic, inspirat mai degrabă de Epicur, nu spre unul latin, în care lumea lăuntrică este abandonată deseori” (p. 256). Traducerea lui Adrian Popescu, Ioan Gură de Aur. Omilii la statui, apărută la Editura Polirom, este considerată „o ediţie de excepţie, un eveniment cultural de mare însemnătate” (p. 266). Tot aici se vorbeşte despre Teodor Tihan, Cristian Goia şi Mircea Petean.

Cartea lui Andrei Moldovan se înscrie în rândul studiilor actuale importante ale criticii literare. Andrei Moldovan este criticul, cu acte în regulă, ce locuieşte în Beclean pe Someş şi care, prin tot ceea ce face, este ca o locomotivă ce poartă „trenul” cu scriitori, cu opriri în staţii importante ale ţării.