Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Menirea ţărmului

Menirea ţărmului

Autor: Mihai Antonescu

August 2017

Viorel Birtu-Pîrăianu

„Pe ţărmul tăcerii”

Editura Singur, 2016

 

Poetul e o singurătate care urlă pe dinăuntru. El nu urlă să fie auzit, ci să se audă pe sine. Uneori urletul se preschimbă-n jelanie despre tot ce nu-l cuprinde şi lunecă a nepăsare, alteori preaplinul stărilor care-l încearcă dă pe dinafară lăsându-l gol, aidoma unui tulnic în care vântul a uitat să mai sufle. Nevoia de stabilitate, cum şi nevoia de confesiune, ar fi urgenţele oricărui suflet încercat de toate câte sunt, de câte am avea de spus.

Cartea distinsului poet Viorel Birtu-Pîrăianu „Pe ţărmul tăcerii”, Editura Singur, 2016, îmi pare aidoma jelaniei unei păduri în care tăietorii de lemne au intrat deodată şi cu de la ei voie, având la îndemână unelte ciudate, dar bine ascuţite, cu care să aducă prinos de linişte vetrelor proprii, dinaintea iernii care se apropie. Dar ce-i pasă tăietorului, de sângele copacului, am spune noi, când frigul e certitudine, iar primăvara atât de departe? Aici intervine distinsul poet. El se face glasul lemnului dinaintea ultimei prăbuşiri în foşnet, locul pe veci pierdut al cuiburilor din visul de întoarcere al păsării într-un cândva ori, cum vedem în această carte, speranţa unor viitoare urme care să reîntregească tot ce a şters valul într-un timp mirabil din carnea ţărmului, aparent acelaşi mereu: „eu nu sunt eu/ mă caut disperat/ prin cămările vieţii/ goale şi pustii/ seara cobor pe ţărm/ printre aprige valuri/ stânci ascuţite şi adânci/ mângâi gândurile cu degetele/ sunt o părticică/ din întunericul lumii/ ...” (din poezia „CINE SUNT EU”, pg. 34).

Uneori ţărmurile sunt fugarnice, iar căutarea de sine pe conştiinţa perpetuu înşelătoare a unei realităţi tot aşa, devine un adevărat chin. Căci, ce este marea, dacă nu o eternă minciună care scrie poeme ca să le şteargă la nesfârşit, în dauna efemerei noastre credulităţi? Şi pe asta, distinsul poet Viorel Birtu-Pîrăianu o cunoaşte cu asupra de măsură. Ne întoarcem, aşadar, la stabilitatea de care făceam vorbire şi constatăm că ea nu există. Totul e relativ, totul e trecere, petrecere. Mai rămâne confesiunea. Asta da, chiar dacă şi celor care ne confesăm, fie şi prin aparenta rezistenţă la timp a hârtiei, tot un clopot ne sună, mai devreme ori mai târziu. Tocmai ori poate şi de aceea, poetul e mut, iar urletul e unul pe dinăuntru, să-l audă numai el: „caut o poziţie/ de sprijin/ între două puncte/ inutile, inegale/ discuţii sterile/ descompun păreri de nicăieri/ stau pe o treaptă/ a cui/ a nimănui/ şi asta cui să spui/ unii o numesc viaţă/ un cuvânt nespălat/ de multe ori ratat/ pe drum un cerşetor obosit” („ÎNTRE CE...”, pg. 57).

Fireşte poetul vădeşte îndrăzneli remarcabile în alcătuirea poemelor sale, fuga din tiparele metricului, a rimei şi a „căderii pe felie”, cum s-ar spune, e vizibilă în favoarea unei libertăţi de expresie care tot poezie se cheamă, una tinzând spre modern – postmodern, dând totuşi altă dimensiune aşa zisului fracturism, sub o vizibilă aură de clasic, cum vedem: „am învăţat devreme/ că este vreme/ am uitat pentru ce/ şi de ce/ am făcut o incizie/ în timp/ şi am ajuns/ în răstimp/ atunci am început să mor/ între timp.../ pe masă a mai rămas/ doar un pahar/ gol” („PREA DEVREME... PREA TÂRZIU (2)”, pg. 62).

Asta e! Menirea ţărmului e să ne umple şi să ne golească la nesfârşit, domnule poet. Fireşte contează şi cu ce, fireşte contează şi cine însetează. La Domnia Voastră găsim şi una şi alta, mai puţin lacrimile care cam curg pe dinafară (să ne iertaţi, vă rugăm!) şi de care nu-i bine să faceţi abuz, la câtă mare vă stă dinainte. Cu tot respectul, asta ar fi singura latură credem noi, care umbreşte cumva întregul şi valoarea acestei cărţi, altfel bune. Ave!