Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O lume cât un suflet de copil

O lume cât un suflet de copil

Autor: Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Iulie 2017

Recenzie la: Mihaela Gligan, Suflet de copil, Editura Coresi, Bucureşti, 2016.

 

            Scrise cu multă sensibilitate şi stil, cele douăsprezece povestiri ce se regăsesc în volumul de debut al Mihaelei Gligan, îl transpun pe cititor în universul copilăriei, făcându-l să retrăiască momente dintr-un trecut încărcat de amintiri frumoase.

            Demersul ei are la bază o parte dintre momentele frumoase care i-au caracterizat copilăria, dar şi modul de a înţelege copilul, într-un sens ce vădeşte profunzimea privirii acestei etape din viaţă. Astfel, încă din partea introductivă, ţine să arate că:

            „În privirea curată a copilului este cuprins Cerul, iar eu mă încăpăţânez să cred că această privire nu se pierde odată cu înaintarea în vârstă, căci, un suflet luminos îşi vădeşte măreţia într-o privire de copil” (p. 7).

            Povestirile, scurte şi frumos scrise, sondează universul complex şi sublim al sufletului de copil. Întocmite cu atenţie la detalii, într-un limbaj plăcut, ele deconspiră calitatea autoarei de a se transpune în această lume şi de a vedea apoi întregul univers cu candoarea ochilor de copil neprihănit. Alternanţa bucuriei cu suferinţa într-un tandem ce generează un adevărat coctail literar dulce-amărui, se constituie şi ea într-un atuu al cărţi, la fel ca şi folosirea echilibrată a naraţiunii, descrierii şi dialogului în corpus-ul fiecărei poveşti.

            Formaţia teologică a autoarei se face şi ea simţită, fiecare naraţiune conţinând meditaţii la ideea de Dumnezeu şi la lucrarea lui. Astfel, de exemplu, înainte de sfârşitul său pământesc, copilul din prima povestire se lansează într-un frumos monolog cu divinitatea, rostind nu doar o rugăciune, cu un conţinut teologic fad, ci câteva cuvinte cu valabilitate universală, ce trec de bariera unor simple constatări:

            „- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti singurul care mi-ai mai rămas, iar dacă te am pe Tine, nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată. Ştii... nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar... da, pot să cânt. Voi cânta şi Te voi lăuda mereu” (p. 13).

            Ideea de iubire manifestată prin dăruire străbate parcă, precum un leitmotiv, întreg conţinutul cărţii[1]. Îi foloseşte şi pentru a-şi reliefa creativitatea şi originalitatea artistică. Un exemplu în acest sens îl constituie istorioara intitulată „O invitaţie la masă” (pp. 19-25), ce reinterpretează povestea lui Marcellino[2]. Spre deosebire de personajul principal de acolo, cel din povestea Mihaelei Gligan nu primeşte răspuns din partea invitatului la masă, fapt ce-i generează o stare de mare tristeţe:

            „Ridicându-se, se îndreptă spre icoană. Mântuitorul era tot acolo, la fel ca şi ciocolata şi paharul cu apă, neatinse de mâna divină. Aprinde veioza pentru a vedea ochii Mântuitorului.

            - Doamne..., rosteşte cu vocea tremurândă, abţinându-se din greu să nu plângă... de ce nu vii la mine? Ţi-am adus turtă şi, crezând că nu îţi este pe plac, ţi-am dăruit ciocolată şi un pahar cu apă, dar Tu m-ai refuzat...

            Lacrimile îi mângâiau obrazul, dar nimic nu îi putea aduce consolarea. El, prietenul atât de drag, a refuzat invitaţia la masă, iar acest refuz îi rănea profund sufletul. Ar fi vrut să ajungă în Cer pentru a-I duce ciocolata şi paharul cu apă, dar Cerul era mult prea departe” (p. 22).

            Copilul din poveste ajunge însă la o altfel de cunoaştere a lui Dumnezeu, la dialogul constant cu El şi la înţelegerea unor aspecte ce trec dincolo de aparenţă. Reliefarea acestor aspecte ţine de talentul autoarei şi se constituie într-un element important al volumului.

            Prin astfel de povestiri frumoase, Mihaela Gligan reuşeşte să-i farmece cu certitudine pe micuţii cititori şi să le smulgă o lacrimă nostalgică acelora mai vârstnici ce se apleacă asupra lucrării sale, ei ajungând să retrăiască în minte momente ale frumoasei lor copilării. Predilecţia ei spre anonimatul personajelor, deşi, la o primă vedere, ar putea părea un minus al volumului, se arată, în cele din urmă, un mare plus, căci oferă fiecărui cititor posibilitatea de a se autonominaliza şi regăsi în aceste istorioare ce pornesc de la aspecte aparent cotidiene ale copilăriei de altădată, pe care le prezintă însă într-o lumină cu totul aparte.

            De aceea, nu putem decât să o felicităm pe autoare pentru un astfel de demers, să-i dorim să-şi păstreze mereu, ca un apendice al fiinţei ei, sufletul de copil, din care să împărtăşească şi altora gânduri frumoase.

 

[1] Iată, de exemplu, cum descrie un astfel de episod: „În inocenţa caracteristică minunatei lumi a copilăriei, fetiţa voia să-I dăruie Pruncului Sfânt un micuţ cadou, asemeni magilor, ce I-au adus aur, smirnă şi tămâie”.

               Fugind de la geamul pictat în fulgi răzleţi de zăpadă, duce felicitarea sub brăduţul ce mândru îşi etala crengile încărcate cu globuleţe colorate şi bomboane apetisante, împrăştiind în jur un miros care te îndemna la o dulce visare.

               Alegându-şi un loc strategic de unde putea urmări orice mişcare, fără însă a fi văzută, frumoasa copilă aşteptă cu o nerăbdare adorabilă momentul în care avea să se vadă cu Pruncul Iisus. Sufletul curat tremura uşor, tresărind la cel mai mic zgomot.

,,Când va veni, voi lua felicitarea şi, închinându-mă Lui, i-o voi dărui”. Mihaela Gligan, Suflet de copil, Editura Coresi, Bucureşti, 2016, p. 15.

[2] O frumoasă adaptare a acestei poveşti poate fi regăsită şi în: Constantin Necula, Marcellino, o minune de băieţel, Editura Agnos, Sibiu, 2014.