Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Coada la benzină*

Coada la benzină*

Autor: Viorel Hodiș

Iulie 2017

Motto:

                                                                              Dialog „la înălțime” (în helicopterul prezidențial):

                                                                              - Ia, uite, Nicule, ce frumoase-s râurile patriei!

                                                                             - Taci, proasto, că nu-s râurilii!

                                                                              - Nu? Da’ ce-s?!

                                                                              - Cozilii patriei”[1].

                                                                                                                   (Din folclorul politic românesc antitotalitarist)

 

               Evident, și cozilii – mai ales, ele! – erau „ale patriei”. Și „patria” – a lui. Ca „tot ce mișca-n țara asta, râuri, ramuri”. Nu ne-o spunea el răspicat mereu: „totu’?! Să facem totu’, tovarăși!”

            Prin anii ’80 de tristă glorie ai apogeului dictaturii ceaușiste (1965-1989), fabricilii și uzinilii lui dragi, energofage și total depășite moral din start (din anul/ luna/ ziua tăierii panglicii de inaugurare!) ajunseseră să lucreze – 7 zile-n săptămână, 365 de zile/ an! – cam în gol, „pe stoc”, cum se spunea. Câmpuri enorme în jurul lor deveneau „baze de stocare și desfacere” (mai mult stocare decât desfacere). Serii întregi de „Dacii” (și nu numai) rugineau în aceste „baze” în așteptarea unor comenzi mari din afară, care s-aducă țării valută, dar care întârziau... Din Occidentul capitalist („putred și muribund”, în concepția întregului „lagăr socialist”. Adevărat „lagăr”) al Europei – nici vorbă! Se mai vindeau, e-adevărat, ici-colo prin vecini, pe piețe din „țărilii socialiste frățești” ale Tratatului Militar de la Varșovia, dar nu cine știe ce. Și asta, din cauza că nu rezistam concurenței, mai ales a „Skodei” cehe, cunoscută din perioada interbelică, recunoscută și acceptată și-n Apus. Se mai exportau prin țările africane, prin unele țări arabe, subdezvoltate, prin unele țări bananiere ale lumii a treia, dar marii comanditari întârziau...

            Se miza mult pe marea Republică Populară Chineză, cu peste miliardul ei de populație, mult mai săracă decât noi atunci. China de dinaintea marelui reviriment din acest secol XXI, căreia-i făceam adânci plecăciuni, temenele și lobby politic în Europa și nu numai, dorindu-ne-o, cu toată puterea, parteneră comercială. Cică noi, România Socialistă, am fi fost „mediatorii” principali în câteva conflicte politico-ideologice și teritoriale (de frontieră) ale chinezilor cu sovieticii, soldate din fericire cu pace, grație, se zicea, „marii diplomații a micii Românii”. Și, recunoșteam cu toții, acesta era un real motiv de mândrie națională, în măsura în care era și reală. Cel puțin asta era autoflatarea noastră și „linia” propagandei naționale și internaționale a regimului politic al țării. Atâta ni se „servea” nouă, celor din țară, care n-aveam – exceptând popularul „Radio-Șanț” („Europa Liberă”, „Vocea Americii” și alte „voci” din Vest), ascultat cu mare frică de teama Securității – nicio altă sursă credibilă de informare din afară. Iar din interior, tot ce puteam accesa era „Scânteia”, organul oficial de presă al partidului/ stat, și toată mincinoasa propagandă comunistă pe toate canalele. („Iepocă” mai sinistră ca-n „lumea jivinelor orwelliene”[2] făcea zilnic, televiziune națională, de fapt, privată, a casei Ceaușescu: doar două ore pe seară!, doar cu două personaje centrale, ea și el...!)

            Ca atare, sosea din când în când câte o delegație a marii Chine, cu comenzi uriașe, nu de mii, ci zeci de mii de unități, la Uzinele „Dacia”. Dar și cu niște pretenții și condiții! Pretenții privind calitatea, prețul pe unitate și altele. Chiar și condiții mai speciale, privind, spre exemplu, carburantul aferent exploatării pe câțiva ani înainte pentru fiecare automobil vândut lor.

            Pretenții privind calitatea... Se știa doar că muncitorimea română era începătoare în acest pretențios domeniu; nefiind robotizată, producția noastră auto, la tot ce-nseamnă standarde și precizie stătea foarte modest. „Dacia” încorpora multă muncă manuală. La montajul pieselor se ajustau din baros multe nepotriviri și imprecizii, astfel încât producția de serie aproape devenea producție de „unicate”.

            Chinezul, cu finețea-i multiseculară arhicunoscută, cu simțul acurateței în sânge, cunoștea acest specific național românesc – emblematicul „mere ș-așa, mere oricum”!, care făcuse deja înconjurul globului – și ni-l scotea ingenios în evidență la testarea fiecărui lot comandat, mizând, desigur, pe scăderea prețului, negociat cât mai jos. Unul din procedeele (am putea zice: „șmecheroase”, dar eficace ale) chinezului: pretindea demontarea, să zicem, a ușilor unor mașini și remontarea lor, inversându-le, încrucișându-le: ușa stângă din față a mașinii cu numărul 1 din lot „trece” la mașina numărul 1001 și invers. Și așa, cu multe alte piese componente supuse acestui „test aleatoriu”... Nu-i greu de înțeles că – asamblate mai mult sau mai puțin din baros, rareori (și doar întâmplător) la milimetru, sau zecimi de milimetru (căci de milimicron, pe-atunci, se vorbea doar pe-acolo, prin „putreda lume capitalistă, aflată într-un avansat grad de descompunere” din Vest!) – remontarea pretindea alte multe „ajustări din baros”, ridicând prețul de cost pe unitate, respectiv scăzând dramatic prețul de vânzare al întregului lot. Pagube peste pagube!

            Condiții mai speciale... Printre acestea figura carburantul, cum afirmam mai sus, dar și altele. Chinezul, deștept, condiționa importul uriașului lot comandat și de livrarea „la pachet” a benzinei aferente consumului pe un număr de ani de exploatare a mașinii. Noi, ca să nu pierdem clientul „cel mai gras”, mult așteptat, neavând încotro, acceptam.

            De aici venea marea criză de benzină pe piața noastră internă, de aici – respectiv, și de aici, dar și din alte cauze, desigur – raționalizarea pentru români a cotei de benzină la 20 de litri/ lună/ mașină; de aici cozilii (comparabile și confundabile cu râurilii) de kilometri la pompele de livrare.

            Raționalizarea benzinei era, de altfel, efectul tot atât de „firesc” ca și raționalizarea alimentelor, respectiv a tot ce-i bun de consum – coada la benzină, ca și interminabilele cozi la orice, „coada la ouă, coada la lână” ale unui cuplu fabulos (din cupletul satiric al unui mare actor comic) – toate erau „râurilii patriei”, care izvorau din aceeași inconturnabilă cauză obiectivă: falimentul real economic și politic al socialismului „triumfător”!

            Dar de aici venea și incredibila întârziere a livrării automobilului către cumpărătorul din țară: până la șapte ani după achitarea integrală a celor 70.000 de lei, care era prețul intern pe unitate. Fatidicul an 1989 i-a prins pe mulți cumpărători români cu banii integral plătiți, dar fără mașina livrată[3].

            În acest răstimp, deie-și seama fiecare cititor cam cât avea de suferit (și de ruginit!) nu numai caroseria mult așteptatei sale mașini, care – spunea același „Radio Șanț”, ceea ce știam cu toții – era, oricum, finisată și vopsită de mântuială. Tabla, ridicată direct dintr-un depozit (în aer liber!) trecea, absolut neprelucrată[4] (ceea ce-nseamnă ruginită gata!), direct la ambutisare, la banda de montare și la cea de vopsire cu un singur strat de vopsea românească. Românească, desigur, din moment ce industria noastră chimică, „patronată științific” de însăși „tovarășa A.D.I.”[5], era „în plin avânt” după limbajul de lemn al propagandei de partid (respectiv „în vânt” – într-o „traducere liberă” în limba realității!). Cât privește arderea acestei vopsele în cuptoare speciale pentru a se realiza osmoza vopsea-metal putem deduce doar cum se făcea, respectiv dacă se mai făcea...

            Merită ilustrată prin câteva exemple această dureros de reală stare de fapt în iepocă, aproape imposibil de imaginat pentru cititorul de azi.

            După ani de așteptare, un bun prieten și vecin, își primi, în fine, „Dacia”. Preferă culoarea albă. Albă ca laptele. De dragă ce-i era, o spăla în propria parcare(!) după fiecare drum („drumurile noastre toate...”, precum le știam: noroioase!), adică aproape zilnic. Până a observat că apa, după spălare, băltea albă... ca laptele!

            O perioadă de-nceput, motoarele „Daciei” erau importate din Franța, noi preluând fabricarea caroseriei. Primii români posesori ai unor asemenea exemplare au devenit cei mai fericiți: motoarele erau fără cusur. Chiar dacă piesele de caroserie, sistemele de suspensie, de frânare, de lumini, semnalizatoarele etc. făceau multe probleme, nu era cine știe ce, căci la șurubărit și „ajustat cu barosul” văzurăm că românu-i „mare meșter”. Sub această stare de spirit – favorabilă, în general! – s-a „împiciorogat” (după originala expresie a unuia din miniștrii vremii) industria noastră auto „în plin avânt”!

            A venit, însă, momentul preluării fabricării și a motorului, când acest „avânt” a luat-o razna. Atunci s-a deschis „gloriosul” drum al implementării multor „inovații românești”, la care partenerul francez (care ne vânduse licența, dar care abia acum ne-a „dat-o pe mână” integral) nici n-a visat. Doar una din aceste „inovații”: montajul motorului cu piese noi la un loc cu piese vechi, unele chiar defecte – la grămadă.

            În sfertul de veac ceaușist („Epoca de Aur” a României, după V.C. Tudor și alți „aplaudaci” poeți de curte, mult prea mulți!) mi-au trecut prin mână pe puțin zece „Dacii”. Până la „loviluția”[6] decembristă, după care, ca-n toate țările „scăpate” din lagărul comunist, și noi, românii, am făcut cunoștință cu „second-hand”-ul german, care oferea la prețuri derizorii exemplare – aproape toate considerate de nemți „terminate”! – cu sute de mii de km la bord, dar mai bune decât „Daciile” nou-nouțe. Dovadă că soseau în țară, de-atunci și până azi, nu cu miile, ci cu zecile de mii!

            Merită a ilustra pe scurt, cu câte un exemplu, unele triste „pățanii” din cele trăite personal (de mine, dar și de mulți alții!) cu „Daciile” pe care le-am avut și le-am condus, mai precis (la ce costuri) „m-au condus” ele pe mine. Căci, dacă la prima n-am fost deloc un „manager” al cheltuielilor prin auto-service-urile pe la care am fost obligat să trec, la a doua „Dacie” mi-am propus să fiu, deschizându-mi un registru al defecțiunilor-intervențiilor-prețurilor și-un dosar/ plic de „stocare” a facturilor și chitanțelor tuturor reparațiilor ce s-au impus. Și am constatat că încă nu parcursesem integral echivalentul legendarului etalon („cercul ecuatorial”: 40.000 de km) până am totalizat (la cei 70.000 – prețul „Daciei” noi), alți 70.000 de lei, cu chitanțele pe masă, de la toate auto-service-urile țării!: îmi plătisem, astfel, în câțiva ani, a doua oară mașina! A se reține că („auto-service-urile) țării” nu-i deloc o precizare futilă (superfluă): mașinile de care vorbim n-au părăsit „drumurile noastre toate...”, (vorba șlagărului arhicunoscut), fiind extrem de puțini românii care puteau, atunci, vedea un pașaport... Și știm cauza: organilii! Deci, nu era vorba de lungi „drumuri europene” (continentale), ci doar așa, „p-ici pe-aproape”, de colea până colea!

            Zic „pățanii personale”, pentru că nimic nu poate fi mai credibil – nu-i așa?! – pentru cititorul de azi ca relatarea unui eveniment trăit, văzut, bine cunoscut, „pățit” de tine însuți sau de-ai tăi.

            Ridicată din „baza de desfacere” din Baia Mare, centru pentru mai multe județe din N-V-ul Transilvaniei, „Dacia” câștigată la „CEC-ul/LOTO de 5.000 de lei” (libret cu câștiguri) – oprită după câțiva km la o trecere de nivel CFR – nu mai pornește. Nu mai avea curent în instalație, bateria era „pe zero”. Remorcare. Dacia-service. Demontare. Diagnostic: instalația electrică – total învechită, alternatorul neavând niciun electrod. Prima din iubitele mele „Dacii”! Prima factură și prima chitanță plătită, căci așa-numita „garanție” urma abia după.

            A doua. Am ridicat-o de la „baza bazelor” de desfacere (din București), evident „nou-nouță”, și am adus-o acasă, la Cluj. Trecând Carpații era să-nghețăm cu toții-n habitaclu: sistemul cel mai primitiv de încălzire (nu ceea ce-nseamnă azi „climă/ aer condiționat”!) lipsea cu desăvârșire.

            A treia. O distinsă doamnă juristă a unei instituții județene, cu mari relații la ministerul de atunci al Comerțului Interior (dar cu mai modeste deprinderi la volan) mă roagă s-o însoțesc la baza de desfacere din Timișoara, de unde urma să i se ofere un exemplar de „Dacie” de excepție: din „lotul ministerial”. De unde, evident, urma să i-o aduc acasă.

            Ora predării: apare „excepționala”, superverificata, „ministeriala”! Prima cheie. Motorul pornește, dar cutia de viteze, manuală, nu „primește” treapta întâi. Cerem o alta. Nu ni se oferă. Motivul: toate celelalte existente-n bază au mult mai mari „hibe” ca aceasta. „Asta, măcar, poate merge! Vă sfătuim s-o acceptați: se poate circula și fără treapta de pornire, ni se spune. Demarați direct dintr-a doua; dacă doriți, chiar dintr-a a treia, ca la raliuri!”!?

            Poate c-am fost mai ghinionist. Poate că alții au fost mai norocoși. Nu știu. Dar câte „mi-au trecut prin mână”, cum spuneam mai sus, toate-și aveau „poveștile” lor foarte asemănătoare cu cele de mai sus. Sunt sigur că și ale altora. Cum se rezolvau „poveștile” altora? Ca-n cazul alor mele, bănuiesc: „cu barosul”. Cu cheltuieli suplimentare. Doar nu degeaba erau toate auto-service-urile mereu arhipline! Ne vom opri, însă, căci ne paște gândul de a deschide, printre viitoarele „amintiri din totalitarism”, și un titlu mai adecvat: „Daciile” mele, toate...”[7]. De aceea o scurtăm.

            Dăm, totuși, spre rotunjirea temei, înc-un esențial detaliu, cu un caz mai special.

            Se spunea că exemplarele ce se cumpărau pe valută din Vest (care pe-atunci, spre „umilirea” monedei noastre naționale, se numea „valută-forte”!) erau mult mai bine lucrate, mai îngrijit montate, mult mai aproape de perfecțiune. Ca-n Vest! Iată o „dovadă” în acest sens.

            Lucra de câțiva ani buni la o universitate din Germania de Vest ca lector de limba română unul din foștii mei profesori (căruia i-am devenit între timp coleg de catedră). Putea, deci, să vină-n „Mercedes”-ul lui personal, cum au procedat alți norocoși ca el. Dar cred că-l „chinuia” mult un fel de „dragoste de patrie”, recurgând la gestul pe care l-a făcut. Și anume, și-a cumpărat la sfârșit de mandat vest-german, ca niciun altul, în țară, o „Dacie” din valuta-forte economisită acolo. Era, desigur, dreptul, opțiunea lui.

            Se instalase la noi, ce-i drept, la un anumit moment, cu un anumit scop, o interesantă concepție mercantilă (puțin securistă/ protecționistă, după opinia mea) cum că „e bine să ai mașina țării”, ca să nu depinzi de străinătatea producătoare pentru orice defecțiune, pentru orice piesă de schimb, găsibilă doar pe valută-forte! Opinie căreia bunul coleg compatriot (și „bun patriot”!) îi devenise partizan. Poate că prin aceasta, bănuim doar, profesorul nostru a vrut și să ne dea nouă, mai tinerilor lui colegi – care-am fi putut avea norocul să-i urmăm parcursul didactic vestic – chiar o veritabilă „lecție de patriotism”, spre a încuraja „industria noastră socialistă în plin avânt”, cum ne îndoctrina toată propaganda iepocii. Posibil și de admirat exemplul dat!

            Zis și făcut. El o cumpără și era tare mândru s-o aducă în parcarea Facultății, ca s-o admire toți. Dar n-apucă să facă un drum ceva mai lunguț și-l vedem fără „Dacie”. Ce se-ntâmplase? Ambele roți din dreapta ale mașinii se blocaseră. Ce era de făcut? Simplu: platformă de remorcare, „dacia-service”, demontarea tuturor roților. Diagnostic: griparea rulmenților roților din dreapta, cărora le lipsea banala unsoare (vazelina), ermetic închisă (capsulată), care, de regulă, „trăiește” cât mașina.

            Iată „dovada irefutabilă” a perfecțiunii „Daciei” cumpărate-n țară pe valută de-afară!

            Dacă tot ne-am propus să vorbim numai despre ce cunoaștem sigur!

 

***

            Așa era și cu piesele de schimb ale „mașinii țării”: nu se găseau în magazinele de specialitate, nu se găseau în „service”-uri[8]. Adică nu se găsea totdeauna piesa ce-ți trebuia!

            În schimb, de-a lungul drumului de centură al orașului-fanion „Dacia”, Pitești, muncitorii ce produceau „Dacia” vindeau ca prazul, direct de pe trotuar, toate piesele (furate, desigur, din fabrică!) la prețuri derizorii!

            Ajung odată-n București cu o a nu știu câta „Dacie” din câte-am condus. Nu-mi dau seama după comportamentul sistemului de frânare de-a lungul drumului (afișaj electronic la bord inexistent) dacă și unde voi fi pierdut vreo componentă. Un accident mortal, vai!, putea surveni oricând. Intrând în Capitală pe unul din bulevarde, unde „zebrele” te opresc des, menținându-te la viteze mici – din fericire, în cazul meu! – simt o mică-ntârziere a frânării la viteze mici, una mai mare la viteze mai mari. Mașina mea era o veritabilă „bombă pe patru roți”. Numai Cel de Sus m-a ferit să nu devin un criminal fără voie la vreo trecere de pietoni! Ajung la destinație cu chiu cu vai, în viteza melcului. Împreună cu inimosul meu prieten sălăjean, al cărui oaspete eram, imediat intrăm sub mașină să vedem ce e: pierdusem pe drum un banal șurub de la sistemul de frânare. A doua zi cutreierăm toată Capitala, din magazin în magazin de specialitate. Din taxi în taxi. Șurubul cu pricina – nicăieri. Repetăm periplul, în căutarea unui „service” care să aibă acel șurub. Zadarnic. Nici cel mai mare atelier din toată Capitala nu-l avea! Ni se spunea: „Nici nu-l mai căutați, căci acesta-i un caz rarissim, unul la un milion!” Disperare! Urma ca mașina să ajungă, pe platforma CFR, la domiciliu, ba mai bine la Fabrica „Dacia” Pitești. Cu această disperată decizie dăm să ieșim.

            – Domnilor, stați puțin, auzim o voce a speranței. Numai fiindcă sunteți sălăjeni ca mine, vă rog să veniți puțin în atelierul meu. Eram pe-aproape: am ascultat toată tevatura. Nu sunteți primul caz de acest fel. Așa-i la noi! Luați loc să vă servesc cu-n pahar „de Zalău” până-mi fac puțin de lucru.

             Și-și pornește strungul. N-ajungem noi la al doilea pahar până el – al treilea din „triumviratul” nostru sălăjean ad-hoc constituit între „mitici” – îmi pune, cald, în mână un banal șurub cu un banal filet.

            – Ăsta-i!

            Uimire totală. Dau să scot un „Bălcescu” (suta de lei ceaușistă), dar sunt refuzat:

            – Sunt foarte bucuros să v-ajut, dar n-am nicio pretenție... Ba, scuzați, am una: mai serviți și cu mine un păhărel! Așa, simbolic. Ca sălăjeni. Și s-ajungeți sănătoși acasă!

            Mulțumiri. Îmbrățișări. Schimb de adrese. Promisiuni de revedere!

            Minunat prilej de meditație: oricât de mare era dezastrul material și moral comunist, acesta nu reușea să distrugă spiritul „omeniei omenești”, solidaritatea frățească românească, speranța renașterii noastre naționale.

            În toată perioada totalitaristă mă miram – și mă mir și astăzi – cum de-a putut funcționa această țară în asemenea condiții, cu asemenea conducători. Dar, despre aceste aspecte, mai încolo.

 

***

Revenim, dar, la „amintirea” din titlu: cozilii la benzină.

            Această stare de fapt, a cozilor, „invenție comunistă” de import (de la „fratele mai mare”, sovietic) era una din probele „genialului sistem de dezorganizare” a producției și a comercializării carburanților, ca și a oricărei forme de energie, ca și a oricărui bun de consum.          Cota lunară pe mașină, de 20 de litri, însemna mai puțin de 1 l/ zi! Practic, o puteai consuma într-o călătorie de o jumătate de zi, respectiv în două ieșiri cu familia la aer, dumineca. De altfel, nici n-aveai drept de a circula mai mult de două dumineci pe lună, instituindu-se, la un moment dat, acea inimaginabilă interdicție ce înjumătățea lotul de mașini în circulație după numărul de înmatriculare: par – impar: în prima duminecă nu circulă numerele pare, în următoarea – nu circulă numerele impare. Incredibil! Nu cunosc pe-ntregul mapamond o asemenea amputare a dreptului elementar al omului: dreptul de a circula, de a se mișca!

             La slujbă nu-ți puteai permite să „navetezi” cu mașina, rămânându-ți numai mijloace publice, întotdeauna arhipline (până la suta de suflete înghesuite într-un autobuz de 20 de locuri pe scaune. Raiul hoților de buzunare!). „Ciorchine” călătoreau bieții pasageri atârnați cu un braț de-o bară, dar cu trupurile afară, cu ușile larg deschise; accidentele se țineau lanț; vehiculele se degradau, se rupeau de-a dreptul, într-un timp record...

            Dar cota de benzină de 20 l/ lună nu puteai să ți-o consumi toată. 2 l, cel puțin, trebuia să-i „cruți” ca să ai cu ce-ți duce mașina la pompa de distribuire pentru cota aferentă lunii viitoare. La fiecare stație de PECO (acesta era numele companiei distribuitoare)[9] se adunau zeci, uneori sute de mașini. Fiecare stătea zile, uneori săptămâni în coadă. Multe zile-n săptămână pompa nu distribuia nimic, stând în așteptarea cisternei de alimentare cu carburant, despre care nimeni nu putea ști dacă și când va apărea. Atunci tu o închideai, o lăsai acolo și plecai acasă fără mașină, care trebuia să-și păstreze „locul la coadă”, și fără tine. Veneai zilnic să ți-o vezi, rupându-te din cozilii formate foarte de dimineață la alte bunuri de consum (la alimente, de exemplu), la care-ți rezervai locul punându-ți copilul, soacra, sau soția, sau „prin înțelegere amiabilă” cu cel din spatele tău ca să nu pierzi rândul nici acolo. A-ți pierde rândul era bai mare, fiindcă, în acest caz, reîncepeai de la „coada cozii”, riscând să stai degeaba, deoarece coada se destrăma când nu mai era nimic de distribuit... și-atunci n-aveai ce pune pe masă la copii în seara aceea și-n ziua următoare.

            Astfel, „omul muncii” își investea tot timpul liber, al lui, al soției și al copiilor lui, în cozi. Noțiunea de „timp liber” n-avea altă accepțiune decât aceasta: „statul la cozi”!

            Revenind la mașina din coadă, era absolut necesar să ți-o vezi zilnic: dacă-i acolo, dacă-i întreagă[10], dacă a sosit cisterna și dacă a început distribuirea. Nu puteai sta liniștit acasă. Riscai să-ți pierzi prețiosul, și aici, „loc la coadă”. Pierzându-l, riscai să ajungi la pompă când aceasta era, din nou, „moartă” până la cealaltă cisternă, care putea întârzia oricât, până-n luna următoare. Iar când se distribuia, tu cu locul tău în coada de 1 km (sau mai mulți) îți pierdeai ziua și cei doi litri „cruțați pentru coadă” absolut irațional pornind/ oprind motorul pentru fiecare 8-10 m parcurși odată cu toată coada, respectiv împingând-o ca să mai cruți câteva picături de benzină. Împingând-o unde o puteai împinge, desigur, pe loc orizontal sau puțin înclinat (în rampă ușor urcătoare). Dar „unde-i unul nu-i putere” dacă rampa e puțin mai urcătoare. Atunci „colegii de coadă”[11] își uneau puterile, dând dovadă cu toții că înțelegeau „Hora Unirii”, al cărei sens politic le era mai accesibil decât cel al... „cozii” în sine și al „înaintării glorioase a țării spre comunism”!

            Puteai, desigur, muta mașina în coada altei pompe din localitatea ta sau din oricare alta, care încă mai avea ceva de distribuit. Statul socialist îți dădea acest drept. Dar nu-ți putea da și siguranța că ți-a mai rămas în rezervor (din cei doi litri de benzină „cruțată”) atâta cât să nu rămâi în pană, numită cu o altă perlă folclorică a vremii, „pana prostului”. Dovadă că românul are simțul umorului! Mai puțin metaforică, dar adevărată ar fi fost o alta, să zicem: „pana lui Ceaușescu”! Dar românul nu era chiar prost de tot. Era doar... îngenunchiat!

            Sigur că – în scopul economisirii ultimei picături de benzină – ar fi fost mult mai logic și mai util să vii cu canistra de 20 de litri goală în mână și s-o duci plină la mașina de acasă. Dar era ordin să nu se dea în canistră, ci numai direct în rezervorul mașinii. Pentru a se înlătura orice tentative de „fraudă”, se spunea. Fraudă, care se derula, bineînțeles, într-o veselie, în „cealaltă Românie”, în lumea „nomenclaturii”, a securiștilor, a milițienilor și a tuturor colaboraționiștilor și lingăilor ce se-nvârteau în jurul acestora, care – indiscutabil – aveau toată „țara pe mână”. Aici era „pășunea mănoasă” a actualilor ziși „nostalgici”, câți au mai rămas! Cum să nu regrete ei acele vremuri?! Când la magazinele, hanurile și restaurantele lor – unele chiar secrete (fără firmă) – procurau/ chefuiau la prețuri derizorii, respectiv gratis (se zicea „pe veresie”!) orice avea țara!

            Dar coada ne așteaptă. Având, se vede, IQ-ul mai dezvoltat, clujenii „daciști” au fructificat așezarea colinară a muncipiului[12] lor și s-au îndreptat, cei mai mulți, în amonte de stația PECO din Calea Turzii, așezându-și mașinile „pe drumul de costișă” cu botul în pantă. Scopul vizibil și ingenios era ca, la orele distribuirii carburantului, „daciștii” să nu fie nevoiți să și le tot pornească/ oprească pentru fiecare avans minuscul de 8-10 m, nici să și le-mpingă, din moment ce ele „alunecă” atât de elegant (și silențios!) la vale și... gratis! Astfel, aici cozile deveneau enorm de lungi, cât ține versantul (vreo 8-9 km), până-n vârful dealului și al satului Feleacu, sat istoric, în care Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit o catedrală. Fie-i iertate toate păcatele!

            Privit din helicopter, acest cârnățoi de mașini inerte „bot în fund”, cu multele lui meandre, chiar că-i putea sugera „Sinistrei” soții a „Odiosului” președinte, la „înalta”-i cultură, imaginea schizoidă de „frumusețe a râului patriei”! Cred că aici s-a creat perla folclorică antiprezidențială citată ca MOTTO, noi, clujenii, având și acest motiv de mândrie și de „patriotism local”, că am îmbogățit cu ceva folclorul politic al patriei.

 

            ***

Doamne, prin ce vremuri i-a fost dat acestui blând popor român să treacă! Mă tot mir cum am putut supraviețui! Dintre tinerii de astăzi – pentru care mă strădui să scriu aceste „amintiri”, dacă s-ar întâmpla să-și propună să citească pagini precum acestea – nu știu câți ar înclina să creadă că asemenea lucruri s-au chiar putut întâmpla! Mult mai sigur ar fi ca mulți dintre ei, poate cei mai mulți, să le califice drept „stranii fantezii, bolnave închipuiri” sau, în cel mai bun caz, „literatură s.f.”.

            Cred cu tărie că una din condițiile supraviețuirii noastre o constituie sănătoasa moralitate românească. Și credința: „nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!” O alta: simțul umorului sănătos, fortificant, de nezdruncinat, cum s-a văzut, cu care e dotat acest popor.

            Mă gândesc – în încheierea acestei secvențe – la sindrofiile noastre de familie. Familie în cadrul căreia gradul de încredere a oricărui membru în toți ceilalți era și este maxim, iar „dezlegarea limbilor” ducea la o vâlvătaie de bancuri politice de o forță de inspirație și de o violență de nedescris. Toate îndreptate împotriva „odiosului” și a „sinistrei” sale soții, despre care unii-alții credeau că ea, numai ea, e capul tuturor atrocităților pe care le trăiam!

            Unul dintre înțelepții clanului nostru familial, uncheșu’ sau bădiucu’ Văsălie – luându-le, aparent, „odioșilor”, apărarea – tare ne probozea în stilul lui părintesc, subtil ironic:

            – „Mă, prunci, mă, dați-vă de rând cum voroviți, mă, doară aiștia-s oameni de samă, nu-s fieștecine. Aiștia stau amu în capu’ țărâ, mă!”

            – Cum, tată/ bunicule/ unchiule/ bădiucule…, dumneata ce le-ai putea dori la unii criminali ca ăștia?

            – „D-api, drajilor, io nu le doresc nicion rău; numa’ să nu ‘bătrânească. Măi rău mnică!

            Api, mintenaș s-o șî ‘tâmplat ptiar așa: n-o trecut mult tîmp, c-o șî vinit „loviluția” ‘ceie c-on tovarăș la cârmă, bag samă, Ion Ilici, care-o șî dus la-mplinire urarea bădiucului Văsălie în sfânta Zî de Crăciun. De-atunci ăi doi n-o măi ‘bătrânit nicî batăr o zî!”[13]

 

                                                                                                                                   

*Din volumul „Amintiri din totalitarism”

 

                                                                       

             

 

[1] Cursivele redau pronunția incultă, specifică președintelui Ceaușescu.

[2] A se revedea G. Orwell „fabula satirică Ferma animalelor (Animal Farm, 1945) și romanul politic 1984 (1949)” în: „Encyclopaedia Britannica”, Editura Litera, București, 2010, vol. 11, pp. 268 -269.

[3] Mii de români s-au judecat cu statul român după „loviluția” decembristă, care n-au mai primit „Dacia” plătită cu mulți ani înainte, în iepoca „glorioasă” ceaușistă!

[4] Ca termen de comparație – doar ca termen de comparație pentru înțelegerea noțiunii „prelucrare”! – caroseria automobilului „Rolls-Royce” primește, după „baia” de deruginire, 14 straturi de diferite chituri înainte de vopsirea cu mai multe straturi din cea mai bună calitate de vopsele.

[5] Sigla cu care o „onorau” (doar în particular!) colaboratorii pe șefa lor, director al Institutului de Chimie al Academiei Republicii Socialiste România, tovarășa A(cademician) D(octor) I(nginer), Elena Ceaușescu, „savant de renume mondial”, membru de Onoare al Academiei Republicii Socialiste România (alături de soțul său – președintele de onoare” al acesteia!), precum și al Academiilor tuturor țărilor lumii a treia cu care România avea relații diplomatice. Numai pentru că, noi, românii, „am ajuns” astăzi în cel mai rușinos top național și mondial al doctoratelor plagiate (având câțiva miniștri la Învățământ, la Interne, la Externe, la Justiție etc., ba chiar și un prim-ministru, V.V. Ponta – toți dovediți oficial plagiatori!), adăugăm că total analfabeta „tovarășă A.D.I.” a fost – în lumea nomenclaturii comuniste) prima care deținea această „onoare”, deschizându-se, astfel, apetitul multor VIP-uri din aparatul conducătorilor partidului/ stat comunist, „nedezinfectat” până-n zilele noastre, ale așa-zisului „stat de drept”, mai precis, stat de „Drepți!”

 

[6]lovi(tură de stat) + (revo)luție”, perlă folclorică satirică vizând activitatea lui I. Iliescu în revoluția decembristă. Vezi Gr. Cartianu, Crimele revoluției. Sângeroasa diversiune a KGB-iștilor din FSN, Ed. Adevărul Holding, s.l., s.a., 544 p.

[7] Pe șablonul vestitului șlagăr „Drumurile noastre, toate...!

[8] Cuvânt străin (francez și englez) pronunțat, însă, de marele public, românește: ca plural al singularului servici.

[9]pe(trol) + co(merț)”?

[10] Întrucât închiderea electronică nu exista, broaștele ușilor fiind „șurubărite”-n ton cu toată caroseria, aproape orice mașină se putea deschide cu aproape orice cheie de la alta și aproape orice motor se putea porni cu două cabluri conectate sub bord. Raiul hoților de mașini!

[11] Altă creație folclorică a vremii: „colegii de coadă”, alături de „colegii de școală”, colegii de armată” etc.

[12] Nume derivat, se vede, în mintea incultului dictator, de la muncă > muncipiu.

[13] În grai curat sălăjean.