Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Țârel

Țârel

Autor: Traian Parva-Săsărman

Iulie 2017

   De fapt și de drept era și nu era măluțan. Se născuse în sat, dar se aciuase pe-o vale lăturalnică. Cale cam de-o jumătate de oră, mers pe jos. Pământurile acelea se chemau Valea Viilor. Era (și este) un cătun de vreo douăzeci, cel mult treizeci de case. Pe coasta abruptă dinspre răsărit, gospodarii din Măluț aveau plante vii. Acolo de la trei-patru arii până la zece. Ori delnițe cu cireși, pruni și meri.

          Că tot povesteau, la un pahar de vorbă, cuscrii Măgheran următoarea istorie:

„Mă întreabă așa, șmecherește, câte unul:

- Bade Vasile, dumitale îți place laptele?

Și io-i răspund:

- Păi, mă cumetre, mi-ar plăcea dacă ar mânca vaca prune ori struguri”.    

Cum „artistului Bindea” pe care Gura Satului îl poreclise Țârel (și n-am reușit niciodată să știu de ce l-au poreclit așa, sau ce înseamnă acel nume) îi plăcea să cam tragă, numai bine și-a încropit o căsuță din două cămăruțe. O tindă în care găseai de toate și-o casă de parade (de cinste pentru musafiri la o adică). Pe pământ, sub o casă era o pivniță. Atunci când am remarcat-o eu părea un fel de buncăr părăsit. Ținea loc de beci și de cămară. Chiar de poiată când „artistu`” procura ceva purcei, ori vreun miel. Chiar se minuna, surâzând șmecherește, prin anii șaptezeci-optzeci.

„- Măi, fetelor, zicea, știți voi că toată țara asta îi plină de procurori?”

Cum el sălășluia cu muierea lui, Măria Moroșanca la „etaj”, jos mai avea, uneori, galeria care să-i asculte, eventual, baladele și horile vremii. Chiar se lăuda uneori:

„- Mă, io am cântat la București cu artistu` Zavaidoc, chiar la patifon!” Astfel că „se lupta” cu strașnicile cântări populare, cu model horea din grumaz, doine, de strigat. Și de ce n-am spune-o, se mai războia și cu cele pahare de vin roșu sec. Dur. Asupritor de-a dreptul.

                                                                                                                  

          Era un bărbat fain. Căci, doară, nu degeaba venise Măria, femeia lui, după el, tocmai din Maramureșul istoric. De statură mijlocie, drept ca bradul

(că tot se trăgea din neamul brădenilor) avea un păr alb, aristocratic, care îi făcea un fel de cunună sub clop. Asta în vremuri de vară. Iarna avea o căciulă neagră, adusă de prin Moldova, zicea el, „de la Pașcani”. Pe-atunci era câte-o iarnă strașnică de „n-o uitau trei rânduri de nepoți ori (netoți)”, după spusa lui Moș Alexandru Verdele.

„- Verdele și născătoarea mamii lor de porci”, tuna Moș Alexandru, „că iar o tăiet corentu`!”

„- D-apăi de unde l-o tăiet, Bade Alexandre?” întreba câte unul, deși se cam știa răspunsul.

„- Apăi că, doară, numa` din coteț dacă-s porci. No!” Și-și răsucea surâzând pe sub mustață, altă țigară. Tot moș Verdele îi întreba pe „români”, pe lăițuică, la Băluca:  

„- Mă, voi știți de ce țiganii au un singur proverb, ăla cu fie iarna cât de rece numa` fe-marte de-ar trece?” Aceia răspundeau ori ba și sfătosul moș le explica despre ideea lui Parpanghel cum că, dacă prescurtează cuvintele s-ar putea să treacă și iarna mai repede. Nănașu Indrei, Cremăn, de colo: 

„- Mă Alexandre, cu țiganii tăi, ori fără dânșii, iarna n-o mănâncă lupu! No, ce zâci Găvrilă?” Găvrilă era mult mai tânăr și râdea nezicând nimic. Asta deoarece Gura Satului îl poreclise Lupucu. Și noi, cei mici și prostovani de pe buza șanțului, nu puteam înțelege cam cum ar mânca Găvrilă iarna. Eventual cu zahăr. Așa ar mai merge. Estimp Moș Verdele râdea, încetișor, pe sub mustața-vrabie bine hrănită. Își ridica, cu mare băgare de seamă, clopul și se scărpina după ureche. Semn că iar pregătea vreuna. Ori de dulce, ori de post.  

Eu îl vedeam, de obicei, pe acest „artist” doar vara. Avea nărav de venea, de două-trei ori în vremea căldurii, să-și vadă satul și neamurile. Și prietenii. Că el era prieten cu toată lumea. Îi plăcea să fie drumeț. Nestatornic. Avea o tașcă de piele, în spate, și-un fluier-două după cureaua lată, de piele neagră. Mai purta un fel de cârjă răsucită, domnească, de fabrică. Nu că i-ar fi fost necesară, da era așa un fel de fală. O botezase „mitralieră” și spunea că-i armă de atac și apărare. Părea înalt și zdravăn sub hainele albe, țărănești. Se purta „aranjat”. Mai avea un obicei. De-a dreptul fecioresc. Își punea mai mereu o floare roșie, de mușcată, în clop. Deh, se voia mereu tânăr. Și Măria lui nu-i zicea nimic. Adică cum? Doar era bărbat. Avea și cârjă. Măria Moroșanca era voinică. Tăcută. Bine făcută. Faină, am putea zice. Purta două țâțe rotunde și durdulii de parcă erau clopote de proști. Și-un cur cât o valiză de recrut, după cum o caracteriza Groșan. Luntrașul satului. Chiar povestea Groșan: „când se suie Măria-n luntre (Țârel om umblat printre domni, prin cele Bucureștiuri, îi acordă întâietate) pare că se răstoarnă-n apă. Noroc că se suie și Țârel și amândoi facem cât unu` bun!”

Iar Țârel era fălos, nevoie mare. Cam acestea erau „averile lui”: căsuța, drumurile, fluierul, horile și Măria Moroșanca.

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

          Altfel era un hoinar și-un fel frumos de pierde-vară. Purta, sub sprâncenele stufoase și ușor arcuite, doi ochi căprui, melancolici. Te duceau cu gândul la romanțele din vechiul și nostalgicul București, la epoci pline de istorii, la dame cu pălării somptuoase și rochii lungi stârnind colbul străzilor. Și boieri cu țilindăr și monoclu. Vremuri bune, mon cher!   

- Cântărețule, ce ne mai spui din nou? întreabă așa, cam într-o doară cele două bunici de două sute de ani. Vechime. Tâna Fironica și Mam` Tâna Anișoara. Cele două „babe surde” cum se recomandau cu o candoare copilăroasă, erau dornice de știri. Nu că i-ar fi cunoscut pe bucureșteni ori năravurile lor, dar Țârel avea spusa frumoasă. Înflorită. Și interesantă. Și mai ales că, după ce-și descărca traista cu povești, se apuca de cântat. Doinea de te treceau fiorii. Păi să-l fi auzit cum trăia și tărăgăna: „Foaie verde ca măraru`/ Patru boi leagănă caru`”. Îți venea așa o jale de mai-mai te apuca s-o tai peste păduri. De nebun. De dor. De ducă. Vorba lelii Rafila lui Ruiu: „Când horește Țârel (ori artistu` Bindea dacă doriți, boieri dumneavoastră) asudă cămeșa și chiar dacă-i întinsă pe gard, la uscat!” Ori să-l fi auzit la vremea de seară și rugăciune cu: „N-a ști nime că m-am dus/ Numa` m-or vede că nu-s!” te tăia ca un brici vienez undeva, în coșul pieptului. Acolo, pe partea stângă de ziceai că lumea și viața asta nu mai au niciun rost.

- Păi, cum să vă spun că are atâtea de nici nu știu cu ce să-ncep!

- D` apoi-mă Ioane, cu începutul, grăia domol Tâna Fironica.

- Prima ar fi că, săptămâna trecută, când am fost noi doi pe la București, o căzut guvernul!

- Și s-o lovit rău, Ioane? întrebă senin Mam` Tâna Fironica.

          Omul nostru se pregătea tacticos de-o țigară. Căută în curea, tabac, scule de aprins foița. Îi plăcea lui, zâmbind artistic, într-o parte, să le facă pe cele două ascultătoare de radio-șanț să aștepte. Să le fiarbă cât de cât. Astfel credea că vorbele lui deveneau mult mai importante și interesante. Cele două sute nu mai puteau de curioase. Erau ieșite-n lumea din jur doar până la marginea satului. Poate, uneori, la vreo nuntă prin satele vecine. Prilej după care luni de zile analizau, pe lăițucă, până și nasturii de la  cămășile bărbaților și femeilor de prin Arpașteu, Coldău, Cristur. Nu mai vorbim de cizme, clopuri, mărgele și petele, jocuri și bărbuncuri. Și, mai cu seamă, obiceiurile. Ca să nu zic năravurile. În vreun caz, de-a dreptul excepțional, puteau ajunge și-n târg la Dej, Beclean, ori chiar Bistrița. De-acum urma să afle știri și lucruri noi tocmai de la București. Că doară au auzit ele odată bine, când părintele Vasile a spus că soarele răsare în București. Ele chiar credeau că acel îndepărtat oraș era capitala lumii. Mai ales că de acolo li se tăia (des) pensia sau creștea (foarte rar). Lucru de mare tradiție, că și acum tot așa se întâmplă. De parcă n-ar fi trecut o sută de ani. Erau văduve de război.

„- Penzia, comenta, o sută ne-o rămas de la bărbații noștri, care or luptat pe front, în Rusia și-n Galiția. Pentru drăguțu` de-mpărat, mânca-l-ar mama zmeului! Dumnezeu să-i ierte! Că uite, la săracu` Lică al meu, pe-acolo i-o albit cioantele. Nici „batăr” atâta nu știu. Unde-i groapa cea de veci.                          

 - Dac-o are? gâfâi cealaltă”. 

Vărsa, pe tăcute, cu dureri adevărate, lacrimi amare. Șuvoaie care, de-a lungul anilor îi brăzdaseră adânc obrajii, astfel de-o albeață deosebită. Porțelan, străjuit de doi ochi albaștri ca viorelele primăvara, curați și scânteietori. Ofta, încet și prelung. Știam și-acum înțeleg de-adevăratelea, cum la cei peste optzeci de ani tot o mai durea sufletul. Nebună și aiurea-i și viața asta. Și cum doare. Și cum să n-o doară? Moșu` Lică a căzut la puțin peste douăzeci de ani, pe frontul Primului Război Mondial, în Galiția. Cică la datorie. Apărând patria. Care datorie? Care patrie? N-aș putea crede ca el să fi știut ce căuta pe-acolo. Și pentru cine sau ce se lupta. Primise ordin de la împărăție și viața eroilor fără vină și-a urmat cursul. Adică doamna cu coasa. Că, doară, Someșul n-are cum să curgă la deal. Moșu` Lică, spunea Gura Satului, a fost un bărbat falnic, la cât de frumoasă a fost Fironica lui. Din păcate, amintirea lui mai sălășluiește doar pe monumentul-cruce de piatră cel sfințit în grădina-țintirim a bisericii. Acolo, sub nuci și vișini. În sfântul sat natal. Mereu, copil fiind, am fost mândru că dintre cei trei eroi pe care-i chema Vasile și din cei douăzeci și doi, numai bunicul meu se mai chema Lică. Așa-i spunea satul. Și cred că, poate, cu acest cuvânt-alint, nume de copil frumos, îl striga încet bunica în ceasurile lor de dragoste. Puține. Scurte și tumultoase. Se vorbea pe lăițucă, în sat, că Moșu` Lică a fost un bărbat hotărât. Înalt și puternic. Și-acum îmi place să cred că semăn cu el. Îi plăcea plugul, truda, dar și voia bună, ospețe, botezuri, cumetrii. Poate și coasa. Dar...

 

Bunica Veronica mi-a povestit, o singură dată, despre acel fantastic bunic. Poate s-a luptat și cu Fata Pădurii. Atât de tânăr, atât de tare, atât de frumos! Om croit din văiug, nu din căpătâie. De fapt, mi-a șoptit în cuvinte adânci, scoase din străfundurile inimii ca dintr-o fântână fără fund despre ultimul ei drum la Lică. Și cea din urmă întâlnire. Cea mai de pe urmă dragoste. Și erau atât de tineri. După poruncă împărătească de război, Lică a fost încazarmat și s-a instruit o vreme în Bistrița. Uneori, seara, când trec alene pe strasse, sau pe la muzeu, mă gândesc văzând cenușiul imperial al fostei cazărmi, că, uite, eu, nepotul lui cel mai mic, calc același pământ pe care, în urmă cu o sută de ani patrula Moșu` Lică, în uniforma lui de soldat imperial.

          Lică i-a trimis vorbă nevestei că poate veni. C-apoi or merge pe front. Și numai Bunul Dumnezeu știe. Dar dacă Fironica ar putea veni apoi Herr Feldwebere (plutoneriul) i-ar da două zile de permisie. Nu pot crede o sută de ani că Lică s-ar fi îndoit cumva că nici nu putea fi vorba. Despre nu. Sigur e faptul că tânăra nevastă s-a bucurat. Cum altfel?

S-a pregătit, îndelung, ca de-o mare taină. Cu de toate. A frământat, a copt, a rărit cele puicuțe golașe din poiată. A pus de toate-n desagi și pită, și slănină și ceapă. Și-o strașnică horincă, de cea cu dop de cocean pe glajă. Și colac, și vin din Față. Ca la marile praznice. Sau pomeniri. Oricum lumea luase foc. Ardea fără noimă. Și ei tocmai că se iubeau. Dar... s-a întovărășit c-o Mărie care-și avea și ea bărbatul la cazarmă. Într-o vineri, dis-de-dimineață au pornit la drum. Ultimul drum?!

Și-acum când fac același traseu (treizeci de kilometri pe cale, numai că mie, cu mașina mi-e ușor) mă gândesc, zâmbind înăuntru, la cele două neveste tinere. Frumoase. Și foarte dornice de dragostea bărbaților lor. Cum se mai călătoreau spre Bistrița (cum spuneau ele). De fapt, pornise să cucerească o lume. Prin soldații lor imperiali. O lume străină, care nu era a lor. Și care, prin neorânduiala ei, așa-zis istorică, urma să le răpească tot ce aveau mai frumos în viața lor simplă. Dragostea. Chiar fiind ele tinere și sprintene foarte, tot le trebuia aproape două zile să ajungă la cazarma din vechiul burg. Chiar le admonestase un căruțaș fălos și fălcos, cu mustățile lui ungurești răsucite-n sus și cu clop cu pene de cocoș:    

„- No, iunde grăbești așe tare la voi cum fete mare la măritat? Voi mereți la drăguț, crede io. Numa` că să se știe la voi că doară și aceaste unelte care se zice cu dragoste nu trebe grabă că doară nu-i slănină, ori cârnaț să se gate!”

        Nebăgându-l în seamă pe acel Ianoși, Gyuri ori Piște au luat-o voinicește la talpă. Fironica întrebă din colțul năfrămii:

        - Măria, tu aesta nu-i drumul gării din Beclean?

        - Ba da tu, doară nu știi cum se stropește Țârel a nost` cu „drumu` gării din Beclean, m-o lăsat fără suman!” Și tropotesc harnice prin colbul de pe Drumul Țării, fiecare cu cătana ei în gând. Dacă pleci la cinci și ceva de-acasă mintenaș, într-un ceas și ceva ajungi în Beclean. Ulița principală te scoate din gureșul târgușor și ușor-ușor dai de râul Șieu. Au mai hodinit câte un pic, la câte-o umbră voioasă. S-au răcorit, oleacă, la cumpăna fântânii. Apoi au croit-o cătinel spre Șintereag. Drumul Țării le-a călătorit sprinten și ușor prin colburile vremii. Când Soarele bătuse, hăt de multișor amiaza, s-au apropiat de Brașfalăul din Jos. Au mai întâmpinat o umbră de păr pădureț. Și-un ciurgău răcoros, dar cu apă cam sărătură. De-acum se aflau pe pământurile și pășunile sașilor. Ei au adus acum șapte-opt sute de ani, din Saxonia, obiceiul de-a planta, pe pășuni peri pădureți. Asta cu scopul de a avea unde să rumege, la umbră, trufașii lor boi. La fel, săpau și aranjau fântâni. Să fie. Să aibă unde să se adape oameni și dobitoace. Nevestele noastre se mirau de așa bună rânduială. Așa că, după ce-au îmbucat, la repezeală, câte ceva (de parcă de mâncare le ardea lor în căldura și ziua aceea) și s-au răcorit, au ieșit la drum. La marginea pășunii, un fel de boar, zdrențăros și tuciuriu. Parcă era o ciuhă (sperietoare de păsări). Rezemat în botă le aleluiește că, doar-doar, o căpăta ceva.

„- Țiganu` tot țigan îi până piere!” îi șoptește Măria celeilalte.

„- No, da! Unde mereți, frumoase doamne? Dați și la puradelu` ceva, un bănuț, o țigară, mânca-v-aș mămăliga voastră!”

Și cioroparul se ținu scai de ele. Le vine să râdă, ba să se stropșească la Parpanghel. Coropcaru` nu și nu, să-i dea ceva. Scot câte-o plăcintă, îl mulțumesc pe cioropar și o iau la deal, tălpăluind hotărâte. Până trec de sate (de fapt, pe acele vremuri, cele două brașfalauă erau amărâte și țigănești, vai de mama lor), mărșăluind spre cazarmă, se cam pe-trece ziua.

                                                      

          Mai au un deal de urcat și-o falnică pădure de stejar de trecut. Apoi, cu treabă bună, coboară spre Schonbirk. Sat fălos, săsesc. Bogat. Rânduit. Ulițe largi să poți întoarce carul cu patru boi. Case mari, arătoase, lipite unele de altele. O imagine severă. Pietroasă. Aspră. De cetate. Porți înalte (de, ca la sași) sculptate și împistrite în lemn trainic. De stejar. Sănătos. Tare. Să țină o mie de ani. Semne de bogăție. Gospodării bine conduse. Îngrijite. Chivernisite.

          Cum soarele dulceag de august rămăsese prin brașfalauă, poate să-i încălzească pe cei frați negri, păsări călătoare, cele două neveste se opresc câteva clipe la umbra unui păr răcoros. Dau jos desagii din spate. La fel cele coșărci frumos îmbrăcate-n ștergare țesute-n război. Răsuflă despovărate. Se odihnesc. Se sfătuiesc. Cum noaptea se apropie, pe furiș, cu pași de hoț, cum au tropăit peste douăzeci de kilometri (nu prea-mi vine, mie să cred că știau frumoasele prostovane ce-s ăia kilometri, dar asta nu-i o problemă), zic ele:

„- Hai să ne cerem de mas”. Adică să găsească un loc, acolo. O casă. O tindă. Măcar o șură. (Doar acolo-i dragostea mai dulce.) Undeva, sub un acoperiș, să petreacă noaptea. Se judecau ele că oricum n-aveau mai mult de trei-patru ceasuri până-n Bistrița. Sâmbătă, dimineața. Pe ușor. Asta dac-or fi harnice și s-or trezi deodată cu cocoșii. Dacă, bun-înțeles se culcă „batăr deodată cu găinile”. Vorba lui Badea Ilie Pițula. Cel bătrân. Omul acesta avea către o sută de ani. Era acel soi de bătrân înalt (către doi metri), uscat, foarte credincios. Luptase la Piave, prin Italia, fusese tunar și era cam surd. În ultimii ani ai vieții era nelipsit de la biserică. Purta peste înălțimea lui, o căciulă înaltă, țuguiată, de vreo jumătate de metru, care-i dădea o statură de uriaș. Avea obicei de se închina la orice răstignire care-i ieșea în cale, scoțându-și smerit căciula. Făcea trei cruci mari și mormăie o scurtă rugăciune. La mătușa mare, în fața casei era o cruce și-o lăițucă. Acum lăițuica nu mai e (vorba-i că n-are nici cine să șadă pe dânsa, că sutele s-au mutat la Bărăciuni), dar răstignirea a mai rămas. Ședeau acolo, pe aceea lăițucă mai multe muieri. Erau vreo patru-cinci surori pe care Gura Satului le poreclise Crăciunoaie. Știau cam tot ce mișcă-n sat. Da! Nu știau câți ani are Badea Ilie. Pițula. Cel bătrân. Așa că, într-o sărbătoare (poate chiar de Sfântul Ilie) una întrebă:

- Bade Ilie, bade Ilie, stăi să te-ntreb ceva?

- Ce-i tu Mare, ce te strocșește?

- Fă bine, spune-ne, câți ani ai?

Moș Ilie-și pune căciula pe cap, după ce se închină la Răstignire, se gândește puțin și cuvânta:

- Câți trebe! Și-și vede de drum. Mai departe.

          Să-l lăsăm pe Badea Ilie cu Crăciunoaiele lui și să vedem unde s-or culcat cele două cătane. Feminine. Stau ele ce stau, la umbra părului. Se hotărăsc dintr-odată și bat la prima poartă ce le iese-n cale. Pe mâna dreaptă, cum ar veni. Tâna zicea c-a fost o poartă verde. După lărmăitul unui câine care răgușește (semn că domnul Hanzi îi dădea să bea apă rece dimineața), câine, vorba aia, de sas, flocos, mânios și mare cât un vițel de-nțărcat, le deschide poarta o sască, gătită frumos, cu cizme ca oglinda, burger, sclipind. Răspunde cuviincios, la salut și la vorbă:

- No, biteșen, ce dorește la dumneavoastră?

- Apăi, doamnă dragă (deși era țărancă, în hainele ei bogate, pompoase, deh, nemțește, chiar arăta ca o doamnă), noi suntem două neveste proaste de la țară și merem la bărbații noștri. Care-s cătane la împărat, în Bistriță. Ne rugăm la dumneavoastră, dacă s-ar putea să ne lăsați de mas.

- No, gut, sehrgut, da! meine liebe, la mine nu se poate, că nu-i loc. Da` mergeți și bateți la vecini. Se răsucește pe tocurile cizmelor ei burger, închide hotărâtă poarta. Și pleacă la ale ei treburi de seară. La cuhnia ei. La șnițelele ei. La krampelul ei. Cele două neveste, tinere și naive (era să zic de-a dreptul prostovane) iau porțile la rând, care albastre, care braun, care verde. Câini, la fel. Porți frumoase, la fel. Stăpâni, la fel. Parcă erau trași la indigo. Unele porți sunt cioplite și împistrite cu flori, ori păsări, cu animale, cu coarne de cerb, colț de porci de pădure. Un Hansi și-a sculptat chiar o pereche de boi. Că tot erau (și sunt) din belșug. Sascele, casele, curțile sunt frumoase, vesele, dar la rugămintea lor, primesc, invariabil, același răspuns: „Biteșen, bateți la vecini!”

- Bată-i bunul Dumnezeu să-i bată! exclamă Măria. Și, de fapt, i-a bătut, doar că după ceva ani.

- Nici n-or vrut să ne lase de mas, de gândești că eram țigănci din șatră, adaugă cealaltă. Și noi! Ne-or trimes de la o poartă la altă poartă până ne-or scos în capătul satului. Nu le-ar ajuta Cel Sfânt!

          Atunci, pe la marginea satelor săsești se mai aciuau câteva căsuțe, unele chiar colibe, de români, chiar și ceva țigani, care mai erau slugi „la sas”. O femeie miloasă cu un ciopor de copii, dintr-o căsuță mică, le-a așternut un țol pe jos, în tindă. Cele două s-au odihnit acolo, la capătul satului. Și poate, la capătul lumii. Se gândeau că Dumnezeu le-a ieșit în cale și le-a ajutat. Că, vorba lui Moș Alexandru Verdele: „Tu, proastelor, băgați de seamă că Bunul Dumnezeu nu-i ficior de sas!” Seara aceea, Măria și Fironica au căzut frânte. La datorie. Buștean, ce mai. Când se crăpa de ziuă și-au cântat cocoșii, cele două s-au deșteptat. Brusc. Au sărit de pe țol ca fripte. Și-au clătit obrajii și palmele. Chiar și ochii lor frumoși. La fântână. Au mulțămit gazdei. Apoi, cu soarele-n față, au intrat în cetate. De-acum se vedea Turnul Sașilor, înalt de peste șaptezeci de metri. Cu ceasurile lui (pe care amețitele noastre nu le puteau citi) și cu clopotele lui cu tot. Era, așa o căldură peste tot. Semn că bărbații lor erau aproape.

          Mintenaș, așa cam către prânzișor, soseau, nerăbdătoare la poarta cazărmii. După prezentarea „igozolvanului”, act ce arăta cine-s, de unde-s și ce-i cu ele (rezulta că bărbații lor sunt cătane imperiale), feldwebelul i-a învoit pe cei doi până luni dimineața. Sigur e faptul că bucuria lor n-a fost nici puțină, nici pe degeaba. Cele două cătane au ieșit pe poarta cazărmii. Arătoși. Bine hrăniți și echipați „zeiss” și-au cuprins nevestele și-au plecat. Fiecare-n drumul lui. Să-și caute „cortil”, ori cvartir, dacă vreți chiar pensiune. Dacă Mărie și-al ei Gheorghe s-au pierdut prin cele ganguri și pasaje umbroase și ascunse, Lică voia să iasă din burg. Din învălmășeală. Din grămadă. Îi era dor de iarbă. De umbră. De pădure. Poate de coasă. Se gândea, fluturând un zâmbet, la cireși. La vite. La mălai. La otavă. Dorul cel mare era în ceață. Păi, cum altfel? Frumoasa lui nevastă era aici. Aproape. Tânără. Îmbietoare. Sub brațul lui. Și se uita la ea cu ochi aprinși și lacomi. De lup flămând.

          Un drumeag ieșea din Bistrița. Urca pieptiș dealul. Șerpuia tăind păduri și livezi spre Dumitra, apoi Năsăud. În buza dealului sălășluia un grup de case mici, cu câte o brumă de gospodărie. Un fel de cătun mic, relativ izolat de oraș. Acolo se aciuaseră câteva familii de români. Acolo, la liber, în acel loc înalt își dorea cătană să stea. Preț de două zile. El și tânăra lui nevastă. Era o sâmbătă caldă, pe crugul verii lui 1914, cum își aminteau, deunăzi, pe lăițuică, înțelepții satului.

          După ce-au ieșit din vederea orașului și-a „plutonierului”, bărbatul se grăbi să-i ia greutatea din spate. Când au trecut desagii de pe umărul rotund și fraged pe cel aspru, pietros de cătană, s-au atins. Și s-au aprins. Erau atât de tineri. Și-atâta dragoste în ei.

Cu un glas de cristal, pe care doar ea îl știa, o întrebă:

          - Ești trudită, femeie?

          - Da, răspunse blând, da` numa` de drum!

          Ieșind, în înalt, sub streșina pădurii, așa, din priviri, s-au socotit să facă un popas. Să-mbuce ceva. N-au putut ședea chiar lângă drum. Mai la adânc au găsit un cireș sălbatic. Pare că semăna cu cei din delnița lor. De-acasă. Așezându-se, cu sfială, răsuflaseră preț de câteva clipe. Soarele se-ndupleca să mai încălzească, potolit, pădurea. Dar picotea de somn. A moleșeală. Îmbia la dragoste.

          Nevestele se-nviorară brusc și-ncepu a căuta cele de trebuință. Prin desagi. Pusese de toate. Să fie. Odată mergeau la bărbat. Era și prosop mare și pânzătură mică. Chiar și-un lepedeu. Mic. Cânta încetișor. Parcă nu mai găsea nimic. Inima-i ardea asemeni soarelui, gata de culcare. Se uita, plutind, în jur, neînțelegând foarte clar ce-i în jur. Mâinile tăiau singure pâinea. De ochi n-aveau trebuință. Cătana descinse centura. Lepădă în iarbă, vestonul și cascheta. Până să se-nverșuneze muierea cu cea horincă stropșită și dulce, brațele lui de soldat de coasă o înfășură tandru. Parcă purtau o iubire durută și copleșitoare. Tot și toate căzură-n voia firii. Cireșul cel dulce-amar le-a privegheat răcoritor îmbrățișarea și-a părut o nesfârșire până a început să cadă lin mantaua înserării. Deja era târziu. Îi apucase de-acum și foamea. Cât s-au iubit? Numai Bunul Dumnezeu știe. Atunci. Acolo. Între cei doi țărani era numai dragoste. Și durere. Omul o întrebă, mai întâi, despre copil. Aveau un copil zdravăn, frumos și dolofan. Mintenaș făcea trei ani și-o mulțime de năzbâtii. Mama era mândră de el. De, ca mamele. Doar semăna, picătură, cu Lică. 

Pe lângă faptul că a ajuns un strașnic plugar și bun cosaș, precum și cântăreț la biserică, multe femei și-au încurcat cărările și poalele din pricina ochilor albaștri și staturii de uriaș al acelui unchi al meu, Dionisie.                                                                                                                                                                           

          Acum, povestind de-ale lor, păreau doi țărani adevărați. Normali. Odihnindu-se, după ojină, în umbra cireșului. Și rostuindu-și viețile împletite. Dar...

Apoi, se sfătuiră cu de-ale gospodăriei. Vaci, oi, porci, delniță, pădure, cireși și multe alte cele. Bărbatul avea o anume obsesie.

          - Fironică, s-o făcut otava?

- Apoi, dară că. Peste două-trei săptămâni îi numai bună de cosit, răspunse muierea visătoare. Poate că-și amintea de acele zile de vară-toamnă, nu prea îndepărtate când bărbatul ei întindea, de sub gura coasei lacome, brazde. Șerpi verzui sclipind în soare. Nevasta poate cânta, poate era fericită. Poate bărbatul o iubise pe mătasea dulce a otăvii proaspăt cosite.

          O durere surdă îi cuprinse femeii pieptul. Asemeni unui junghi amarnic. Dar trecu repede peste ea. Acum Lică era acolo. Lângă sufletul ei Era tânăr. Era puternic. Era frumos și-i stătea bine uniforma lui de cătană imperială. Și-o iubea. Ca întâia oară. De-abia se atinseră de-o horincă, îmbucase, la repezeală, plăcintă cu urdă și mărar. Acelea-i plăceau lui. Era bine. Dar foamea lui cea mare era dragostea.

          Două ciori își luaseră zborul după ce se ospătaseră cu cireșe negru-noapte și răscoapte. „Tulai, Doamne, semn rău!” gândi femeia și-și scuipă, cu fereală, în sân. Omul ei nici nu observă nimic. Se uita, cu luare-aminte și nesaț, la pământurile sașilor din valea Rusului. Curate. Bogate. Bine lucrate.

          - Când oi veni acasă de tot, îi spuse visător femeii, o sa-mi iau o coasă tocmai de la Viena. Că-i vorba la regiment, c-am ajunge și pe acolo. O să fie din cel mai bun oțel și o să taie ca briciul. Atunci să vezi cum isprăvesc otava din delnița din Față. Cât ai zice pește.

          Acea delniță am moștenit-o eu. Tocmai eu. Sunt treizeci și cinci de ani și acum are un aspect de pădure. Cu fel de fel de copaci. Stejari, carpeni, plopi, loaze, tufe de soc. În mijlocul ei, acum cincisprezece ani, am plantat doi cireși amari. Pe-atunci aveam de gând să-i altoiesc. Unul însă s-a prăpădit. Uscându-se. Celălalt e falnic și parcă se rotește o anume dragoste. Îl vizitez în fiecare primăvară și-n jurul lui curăț spini, tufe, buruieni. Dau o coasă. Face cireșe foarte amare pe la începutul verii. Dacă ai răbdare spre sfârșitul lui iulie-începutul lunii august poți gusta cireșe fastuoase ca iubirile bunicilor mei. Cireșele acelea sunt ca o dragoste care se coace târziu. Au vorbit cât au vorbit, s-au iubit cât s-au iubit și luni dimineață, cu o desagă de lacrimi în ochi, cele două neveste, ușurate de povara merindelor și dulceața dragostelor, și-au petrecut, din priviri, bărbații intrând în cazarmă. Plecau la război, nu la coasă. Ele? Săracele! Ce să facă? Au stat, o vreme, năuce. Parcă erau lovite cu leuca. Apoi, venindu-și în fire, s-au urnit la drum. S-au întors. Acasă. La copii, la otavă, la cireși. O vreme au mai sosit cărțile poștale militare în satul tupilat sub streașina pădurii de cireși. Veneau din multe locuri, colțuri și bătălii ale imperiului. Apoi, pentru cele două neveste, n-a mai sunat goarna. În dogoritoarea primăvară a lui 1915 s-a născut tata. Al doilea fecior. Tot alb, înalt și cu ochi albaștri. Despre Moșu` Lică nu s-a mai știut nimic. Ultima lui „carte” venise din Galiția. După o vreme numele i-a fost săpat pe monumentul-cruce dedicat celor douăzeci și doi. Mult mai târziu, după încheierea Primului Război Mondial, bunica a primit o pensie de văduvă de război. Desaga de lacrimi i-a confirmat faptul că Lică al ei n-o va mai iubi. Niciodată. Poate dincolo. Vremurile s-au tot rostogolit cum Someșul a curs mereu de la Râpa la Căsoi. Mai încolo treaba lui. Și-a Dejului.

          Acum bunica șade pe lăițucă, sub un dud care face dude atât de dulci că le taie la lingurică, lângă cealaltă sută. Mam` Tână Anișoara. Sora ei mai mare. Și ea văduvă. Babe fără minte.

          „- Cine le-a pus să-și cumpere copârșeu la șaizeci de ani, când ele au vrut, musai, să atingă suta?” comenta Aurel Spinu, ciufalnicul satului.

          „- Păcat de bani că s-au pierdut și de lemnul fain care a putrezit degeaba prin podul șopronului. Minte slabă de muiere!” Și lăițuca râdea de șugubățul Aurel și spusele lui.

          - Ioane, ia cum bate umbra peste Grigoroi. Mai bine nu te-ai tot foșgăi pe butucu `cela și-ai zice o cântare!

          Țârel zâmbea pe sub mustață. După ce îmbucase oarece și sufulcase două-trei „tabagagice”, după cum poreclea el țigările, se așeza comod pe buștean. Apoi începe a zice, din fluier, o doină plină de alean de mai-mai că-ți venea să te însori bătrân. O vreme fluiera, curgea domol ca Someșul sub luntre. Apoi se liniștește. Tace. Sunt clipe de vară târzie. De-acelea înalte. Senine. Parcă toți cei din jur s-au împăcat cu lumea, cu viața. Și cu Dumnezeu. Soarele se-mpovărase încet cu straie aprinse. Umbrele sunt tot mai lungi. Se mai răcorește. Raze aurite se topesc în râu. Apoi, zeul căldurii se călătorește, ascunzându-se departe, după Cetatea Ciceului. Cea adăpostită de crestele pietroase ale Munților Țibleș. Până și eu, cel fără astâmpăr visez la Bucureștiul cel plin de povești. Chiar mă miram despre poveștirile lui Țârel. Și-ale altora ca el. Și nu înțelegeam cum puteau să încapă atât de multe în tașca lui. Cea în care abia înghesuia o glașă de horincă și două-trei pachete de Mărășești „spaima nemților”, după cum le alduia Spinu. Mai la o parte, pe un scăunel de pe care Tânu Ionaș mulgea vacile se odihnea, picotind, Măria Moroșanca. Nevasta lui Țârel. Sutele stăteau, de obicei, pe-o lăițuică, ori pe jilțuri aduse din casă, Țârel pe butuc, eu pe-o ruptură de țol. Doar pe Măria „artistu` Bindea” o poftea să stea pe scăunel zicând:

„- Mărie, tu ești muiere cu greutate și de s-o întâmpla cumva și se rup picioarele scaunului, pământu-i aproape. Nici nu sâmțești cum te lovești!” Măria asculta, tăcea și-și admira bărbatul. Doară era artist, ce mai. Doamne, ce femei grozave erau pe acele vremuri! Moroșanca intervenea rar în discuție. Doar cele două sute aveau oarece știință despre rosturile cârjei artistului. Odată c-o purta de fală. Apoi, peste tot, atunci ca și acum erau fel de fel de câini. Cu patru ori cu două picioare. Unii doar lătrau să-și merite hâlbele (sau halbele), dar erau și din cei care mușcau. Rău. Apoi, înclin să cred că acea cârjă „domnească” era autocritica. Dură. Comunistă. Adică „arma de îndreptare”. Probabil (și sutele știau ele ce știau), cârja era critică și autocritică, având zonă de acțiune pe spinarea Măriei. Că, uneori, o mai întrebau așa, mai în glumă, mai în serios:

- Mărie, băgăm de seamă (aici vorbeau la plural, în echipe) că Ion ăsta al tău te mai altoiește!

Și Măria răspundea, „robace și supusă” cu un zâmbet tâmp, dar senin:

          - No, că dacă mă altoiește știe el și io, de ce! No.

Și cam aceasta era toată intervenția verbală a Măriei Moroșanca.

- Ioane și tu, Mărie, hai și mai îmbucați oarece! Îi îmbie sutele.

„Artistu`” se-ntinde alene, ia o plăcintă. O mestecă încet, apăsător, cum ar mesteca timpul și vara pe sfârșite. Apoi, mai trage o cântare. Se lasă o liniște grea. O sută, ușor înviorată de răcoarea ce se lasă, întrebă șăgalnic:

          - No, tu Mărie, vezi că încă nu l-ai lăsat baltă pe Ion.

          - Mai te ține în brațe cu dragostea lui de artist?

Măria Moroșanca tace. Prin ochi îi trece, ca un fulger o sclipire de lumină. Știe ea ce știe. Zâmbește ușor, străină. Surâde doar pentru ea. Pufăind, pe butuc, artistul zâmbește larg. I se văd toți dinții. Apoi cuvântă:

          - No, lasă că vă mai cânt eu ceva. Ș-apoi o să înțelegeți voi cum stă treaba. Sutele sunt curioase, dar tac. Așteaptă. Eu îmi plimb gândurile prin alte zări. La Someș, la cireși, la joacă. La filme. Cinzeci de ani am uitat versurile acelui cântec. Pentru mine, atunci, dragostea era un fel de film neinteresant. Ce știam eu? Mult mai târziu (acum patru-cinci ani) într-o împrejurare deosebită, la o vizită în Basarabia, poetul Vasile Dâncu le-a „spus” într-un mod fermecător. Era un context foarte frumos. De-atunci, de multe ori, când vine vorba despre dragoste îmi amintesc acel cântec. Acele vorbe cu multe înțelesuri. Este un fel de răspuns la întrebarea pe care sutele i-au pus-o artistului și muierii lui. Sau, boierii dumneavoastră, lui Țârel. Artistul și-a scos fluierul de după curea și-a zis, așa, de jale, o bună bucată de vreme. Apoi a completat din gură, horind acele versuri pe care eu le-am considerat foarte interesante. Pot chiar zice că sunt un fel de baladă a dragostei. Și care sună cam așa: „Când era era, era, era/ Eu dormeam, ea se scula/ Dar amu, amu, amu/ Dânsa doarme și eu nu!” Desigur eroina este dragostea. Ei, ce mai ziceți? Mereu și tot timpul Dragostea. Bat-o norocul s-o bată! Cu toate ale ei ingrediente. Și impedimente. Dar, e liniște. Încă-i sară. E bine. Răcoare. Sutele visează la cai verzi pe pereți, eu la vreun film cu indieni, război sau mușchetari. Pe diseară, eventual. Țârel la București, cu domni cu țilindăr, domn cu rochii lungi. Poate și la radio cu Zavaidoc cu tot. Ori Maria Tănase, că tot o iubea el, în secret. Măria Moroșanca (după cum surâdea) visează la dragoste.

          Seara începe să coboare agale de pe dealurile din jur asupra satului. Cei doi oaspeți mulțumesc pentru omenie. Își iau rămas bun. Aburcă tașca și traistele în spinare. Țârel pune, cu mare băgare de seamă, fluierul după curea. Îl mângâie ușor. Se gândește să-l aibă la îndemână. Că nu se știe niciodată. Cătinel, pornesc la drum. În pas de voie. Bărbatul înainte, muierea la un metru, dar și în urma lui. Așa „circulau” ei. Drumul satului îi duce la luntrea lui Groșan. Cine știe, poate se gândește să facă o vizită la București. Iar Groșan o să-i treacă, încă o dată, de cealaltă parte a lumii, glumind și admirând rotunjimile Măriei Moroșanca.

          Încet, cei doi se depărtează de noi până devin simple siluete umbroase sau umbrite. De-abia se mai zăresc sub mantia înserării, clopotul cel negru al artistului și vârstele roș-alb-negru de pe traista muierii lui.

          Atunci, Țârel ajuns în crucea ulițelor, începe, așa, ușor, ca pentru sufletul lui, un cântec de mult alean (și greu) din Țara Maramureșului.

Fastuosul pământ al muierii lui, Mărie Moroșanca:

„Sus pe cer e-naltă zarea/ Bine c-o-nfrunzit cărarea/ N-a ști nime că m-am dus/ Numa` m-or vede`că nu-s!”