Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Stilul publicistic actual (unele probleme de ortografie)

Stilul publicistic actual (unele probleme de ortografie)

Aprilie 2016

 

           

Limba română literară reprezintă acea variantă elaborată şi îngrijită a limbii vorbite, în care au fost delimitate mai multe aspecte, limbaje sau stiluri, precum: limbajul solemn (folosit în vorbirea ocazionată de diverse solemnităţi), limbajul mediu, standard sau neutru (în uzul vorbitorului instruit, cultivat) şi limbajul uzual (propriu conversaţiei curente).

Stilul reprezintă o variantă a limbii care se realizează în situaţii speciale, „stilul este omul însuşi” (spunea naturalistul francez Buffon).  Fiecare vorbitor de limbă română are un stil individual, un mod propriu în care alege şi foloseşte mijloacele lingvistice ale limbii, resursele ei bogate; la rândul lui, fiecare scriitor are un stil individual, ce reprezintă o sinteză a particularităţilor artistice: idei, teme, compoziţie, limbă. Stilul funcţional (limbajul funcţional) este un ansamblu de particularităţi de exprimare, o varietate a limbii literare a întregului popor, corespunzând unor sfere de activitate umană, ţinând cont de particularităţile şi sarcinile comunicării într-un domeniu sau altul, de factorii sociali şi culturali care ne influenţează comunicarea cotidiană orală sau scrisă. În orice limbă, în orice stil funcţional al ei, cuvintele reprezintă elementele de construcţie, fiecare cuvânt îşi are individualitatea specifică, de care trebuie să ţinem seama dacă vrem să fim înţeleşi de cei din jurul nostru şi dacă dorim să comunicăm interlocutorilor noştri gânduri, idei, sentimente, cât mai exact şi mai clar. O exprimare corectă, orală şi scrisă, presupune întrebuinţarea adecvată, alegerea potrivită şi cunoaşterea cât mai precisă a sensurilor cuvintelor, expresiilor şi termenilor limbii române. Astfel sunt evitate eventualele greşeli în folosirea lor, ezitările şi erorile, inerente, ce apar îndeosebi în utilizarea unor cuvinte cu circulaţie restrânsă, este vorba de unele neologisme, arhaisme, termeni regionali, cu care cititorii nu suntem atât de bine familiarizaţi. 

După decembrie 1989, am fost martorii unor schimbări, era necesar ca aceste cuvinte noi pătrunse în limbă să corespundă noilor stări de lucruri din societatea românească; erau vizibile primele semne ale democraţiei, printr-o mare diversitate de opinii, mai ales în presă, în stilul publicistic, asistăm la îmbogăţirea lexico-semantică şi conotativă a limbii române actuale. De altfel, nu numai presa, ci şi radioul şi televiziunea, mass-media în general, s-au aflat în faţa unui „asalt lingvistic”, publicistica, mai ales, trebuia să răspundă provocărilor din societatea românească, din dorinţa de a oferi cititorilor ineditul, senzaţionalul, pitorescul, în setea acestora de cunoaştere, indiferent de vârstă, pregătire, situaţie socială. Mulţi ziarişti, eliberaţi de-acum de orice constrângeri, au început să folosească un limbaj pe înţelesul tuturor, chiar dacă uneori exprimarea lor a fost confuză, greoaie şi a dat naştere unor neînţelegeri, incertitudini, ambiguităţi în presa scrisă.

Stilul publicistic este specific unor ziare şi reviste destinate publicului larg, nu doar unei anumite categorii de cititori, cu o anumită pregătire şi cu un anumit nivel de cultură. Construcţiile folosite, cuvintele şi expresiile sunt, în cea mai mare parte, pe înţelesul tuturor, nu sunt utilizate noţiuni specifice şi explicaţii de strică specialitate, căci scopul lui este informarea cititorilor şi comentarea unor fapte de viaţă. Limbajul publicistic actual este de cele mai multe ori protestatar, negator, fapt explicabil dacă ţinem cont de trecutul totalitarist, iar multe dintre cuvintele şi sintagmele actuale nu sunt înregistrate nici în Dicţionarul de Neologisme, nici chiar în Dicţionarul Explicativ al Limbii române…, cei mai mulţi dintre aceşti termeni dezvoltând noi şi noi sensuri denotative şi conotative.

Astfel, termenii tehnici ocupă un loc central, ei sunt prezenţi, de fapt, în diverse limbaje de specialitate, ar trebui să fie monosemantici, folosiţi cu sensurile lor proprii, denotative, pentru a nu da naştere unor ambiguităţi, inexactităţi, în propoziţiile din care fac parte. În multe cazuri, transferul termenilor specializaţi  în limbajul publicistic dă naştere unor sensuri conotative, figurate, realizate îndeosebi prin metafore, apărând la tot pasul o serie de sintagme întâlnite şi în diverse editoriale, relatări, comentarii: manipularea electoratului, seismograf social, şacali industriali, confiscarea revoluţiei, actualizarea conflictelor, partid flexibil, erodarea puterii, să dezamorseze conflictele, şoc de privatizare, oile negre ale societăţii, emanaţie a revoluţiei…

Prezenţa unor astfel de creaţii semantice figurate, în număr tot mai mare, şochează, se pare astăzi, raportându-ne la o etapă anterioară lui 1989,   aproape o treime din sensurile inedite ale publicisticii post-decembriste sunt metafore: din domeniul fizicii şi chimiei (să se corodeze popularitatea, dezgheţarea colaborării,  îngheţarea politicii de colonizare, să frâneze elanul tinerilor întreprinzători particulari, dezgheţ post-totalitar,  proces de transparenţă, au focalizat atenţia, filtrul discuţiilor forurilor legislative, strabism politic…); din medicină (colaps economic, metastazele şomajului, radiografia unei moţiuni de cenzură, simptome de însănătoşire, acutizarea durerilor, insomnie ulceroasă, pulsul vieţii…);  din matematică, domeniul financiar-bancar, domeniul artistic (un important segment al vânzărilor,  idei se intersectează…, inflaţie de partide…, show parlamentar, topul şomajului…).

Toate aceste sensuri figurate sunt deja consolidate, sunt uşor definibile şi clar delimitate de sensurile proprii din care s-au format şi cărora li se subordonează, ele sunt frecvente în publicistica cu caracter politic, îndeosebi, primind mereu conotaţii suplimentare.

Termenii politici sunt şi ei prezenţi în presă, care ne prezintă şi faptul că „politicul” este omniprezent; lexicul de după 1989 „s-a politizat” excesiv, din cauza diversităţii opiniilor şi opţiunilor socio-culturale, cuvintele din domeniul politic sunt numeroase şi denumesc apartenenţa la noi partide, asociaţii şi organizaţii: cepeunist, fesenist, vetrist, udemerist, pesemist, peunerist, penelist, peneţecedist, guvernanţi, reformişti, senatori, deputaţi… Cei mai mulţi dintre aceşti termeni politici sunt obţinuţi prin mijloacele interne ale limbii române (derivarea, schimbarea valorii gramaticale şi compunerea): prin derivare cu prefixe: anti-, contra-, in-, hiper, super-, ultra-, pseudo-, neo- ne-, re-, de(s)-, de(z)- (antievreiesc, antidemocrat…, contramiting, contramonarhie…, instabilitate, inabordabil…, hiperinflaţie, hipercentralizare…, superagent, superputere…, ultracomunist, ultraconservator…, pseudoindependent, pseudodemocrat…, neocomunism, neoconservator…, neagreat, neeficient…, reconciliere, reabilitare…, decolectivizare, derusificare…) sau cu sufixe: -are, iza, -ism, -tor… (revigorare, redresare…, liberaliza, muşamaliza…, ceauşism, veleitarism…, demolator, profitor…);  prin schimbarea valorii gramaticale (conversiunea): adjectivul devine substantiv (audiovizualul, executivul, economicul, judecătorescul, demisionari, întreprinzători, profitori, investitori…), infinitivul lung, nume de acţiuni, devine substantiv (autolimitare, complexare, decolectivizare, dezindustrializare, dughenizare, ideologizare…), substantivul devine adjectiv (anchetator, contravenient, infractor, partizan,  financiar…); mult mai numeroase sunt substantivele, nume de acţiuni, provenite din infinitive lungi (afluire, agresare, contactare, contractare, intermediere, renegociere, rezolvare, soluţionare…).   

Sunt prezente şi numeroase dublete sinonimice (coroda-eroda, demitere-destituire, emana-degaja, indecizie-nesiguranţă…) şi antonimice (democratic-nedemocratic,  destituire-învestire, implicat-neimplicat, competenţă-incompetenţă…) şi cuvinte şi sintagme noi, mai puţin cunoscute şi înţelese de către vorbitori, chiar dacă nu sunt în totalitate neologisme recente: (azilant, absenteism, blocaj financiar, business, expulzare, evaziune fiscală, fief, implementare, imunitate parlamentară, manager, moţiune de cenzură, promulgare, slogan, tabu…). Necesitatea de a apela la termeni mai precişi pentru o anumită noţiune impune utilizarea neologismelor, ele trebuie folosite corect, cu respectarea exactă a sensurilor (bagatelă “lucru neînsemnat”, banal “lipsit de originalitate”, bastard “copil nelegitim”, fortuit “întâmplător”, fabulos “extraordinar”, faleză “ţărm înalt al mării”, fantasmagorie “imagine ireală”, naturaleţe “atitudine firească”, nonşalant “nepăsător”, novice “începător”,  nostalgie “sentiment de tristeţe, melancolie provocat de dorinţa de a revedea un loc drag”, aberant “care constituie o abatere de la normal”, abject “josnic, abis “adâncime foarte mare”, eronat “greşit”, etala “a expune”, etatiza “a naţionaliza”)…

Un rol important în apariţia neologismelor l-au avut şi îl au dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului, progresul tehnicii moderne, colaborarea cu alte ţări pe plan economic, cultural, politic… O problemă deosebită este aceea a adaptării neologismelor la sistemul fonetic şi morfologic al limbii române, o importanţă deosebită având-o data intrării în circulaţie a acestor cuvinte. Pentru cuvintele intrate în limbă cu o jumătate de veac în urmă, problema pronunţării, a scrierii, a flexiunii acestora a fost deja rezolvată de uzul vorbirii (mass-media, auto-service, informatică, cibernetică, motel, marketing, computer, performer, alură, balansoar, balnear, banchiză, banjo, calambur, calchia, cameleon, camufla, canţonetă, debandadă, debusolat, decibel, miting, neodarwinism, vacuum, uzual, veritabil…), greşelile din presă fiind mai puţineDe obicei, cuvintele împrumutate dintr-o limbă romanică se adaptează mai uşor şi mai repede decât cele de alte origini. În vreme ce cuvintele vechi au dezvoltat mai multe sensuri, neologismele aduc o notă de precizie, având, de regulă, un singur sens, concret: inimă – cord, a merge – a circula, a sta – a staţiona, a începe – a debuta, a trece – a traversa, a cere – a solicita, a vedea – a observa, situaţie – circumstanţă… Alţi termeni, păstrează scrierea specifică limbii din care provin (numele diferitelor unităţi de măsură): coulomb (pronunţa culomb), joule (jul), ohm (om), newton (niuton), watt (vat)…, iar în cazul neologismelor intrate recent în limbă, scrierea diferă de pronunţare, iată câteva exemple: lied (se pronunţă lid), pizzicato (piţicato), spleen (splin), outsider (autsaidăr), intermezzo (intermeţo), design (dizain), dancing (dansing), diesel (dizel), dandi (dendi)…

Prezenţa tuturor acestor construcţii noi, în număr mare, în stilul publicistic, în diferite contexte şi preluarea lor de către cititorii mai puţin avizaţi duce la o înţelegere greşită a mesajului, la o interpretare semantică ambiguă: ambiant (cu sensul de înconjurător, nu plăcut), vindicativ (răzbunător, nu vindecător), stringent (care nu suferă amânare, nu care face să contracteze ţesuturile organismului uman), arbitrar (întâmplător, nu dat de arbitru), investi (despre bani, nu a pune într-o funcţie)…

Cu toate acestea, în ciuda eforturilor publiciştilor, se întâlnesc adesea şi îmbinări lexicale neadecvate, formulări ridicole, de tipul: derularea muzicii continuă, derularea importului, impulsionarea derulării agriculturii, marasm economic, areal geo-politic, am demarat multe programe, amanetarea viitorului ţării, logoree calofilă, e dărâmat psihic…

            Asistăm, aşadar, la „invadarea” societăţii româneşti, martoră a unei explozii lingvistice, datorită unor factori: o varietate de expresie ce-i şochează pe cititori, prin noutate şi extravaganţă, repetarea unor elemente lexicale ce nu sunt încă bine înţelese de vorbitori, readucerea în actualitate a unor cuvinte considerate tabu, schimbarea totală a conotaţiilor unor cuvinte. Rămân în atenţia publiciştilor, dar nu numai a lor, anumite imprecizii, riscuri, clişee lingvistice, formule fixe şi şabloane, toţi, deopotrivă, ziarişti şi vorbitori, trebuie să dea dovadă de discernământ, de prudenţă, preluarea şi transmiterea informaţiile trebuie să se facă în modul cel mai corect, în conformitate cu normele gramaticale ale limbii române literare.

Limba română folosită în contextul actual trebuie să facă faţă tuturor împrejurărilor, cu atât mai mult, cu cât mijloacele de exprimare sunt tot mai bogate, felurite, nuanţate. Ea trebuie să se dezvolte prin mijloace proprii, dar şi prin mijloace externe, trebuie îmbogăţită şi înfrumuseţată cu grijă, cu simţul responsabilităţii, deoarece prin intermediul ei existăm şi ţinem legătura cu generaţiile trecute şi cu ei care vor urma, datorită ei valorile culturii noastre materiale şi spirituale trec graniţele ţării şi ne facem cunoscuţi în lume.

Bibliografie

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005

Dumitru Draica, Limba română contemporană, Petroşani, Editura Universitas, 2008

Liviu Groza, Limbajul publicitar, în „LLR” (Bucureşti), nr. 3-4, 1992, pp. 11-13

Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Împrumuturi necesare şi împrumuturi de lux în limbajul publicistic actual, Bucureşti, 1992

Radu Paraschivescu, Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2009

Ilie Rad, Limba de lemn în presă, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

Dumitru Uritescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

 

Dumitru Draica