Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



HERTA MÜLLER

Autor:

Octombrie 2015

 

REACȚII, INCLUDERI ȘI EXCLUDERI POST-NOBEL

 

 

Biografia unei scriitoare ca Herta Müller constituie un domeniu care se pretează la analiză și disticții necesare și cerute de raportul între ficțiune și realitate. Acest raport este cel care a stârnit controverse mai ales în mediile culturale românești, dar și cel care, indirect, a dus la decernarea de către Academia suedeză a premiului Nobel, în octombrie, 2009. 

Herta Müller (17 august 1953) s-a născut în Nițchidorf,  regiunea Timișoara, azi județul Timiș, într-o familie de șvabi bănățeni. Tatăl a fost înrolat, în Al Doilea Război Mondial, în Waffen-SS, ca majoritatea cetățenilor de etnie germană, iar, dupa război, a lucrat ca șofer de camion. După venirea la putere a comunismului, a fost expropriat. Tot după venirea la putere a comuniștilor, mama a fost trimisă, pentru o perioadă de cinci ani, în lagărul de concentrare de la Novo-Gorlovka, aflat azi pe teritoriul Ucrainei, lagăr folosit de Uniunea Sovietică pentru etnicii germani cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani.

Între 1973 și 1976, Herta Müller este studentă la Facultatea de Litere a Universitații din Timișoara, perioadă în care destinul ei se intersectează cu cel al altori tineri cu care va lega o prietenie ce îi va defini nu numai opera artistică, ci și viața. După terminarea studiilor universitare, Herta Müller păstrează vechile legături din studenție și formează altele noi cu membrii Grupului de Acțiune Banat, grup alcătuit din studenți și scriitori de etnie germană din România ce aveau o atitudine protestatară față de regimul comunist, deci supravegheat îndeaproape de Securitate. Deși nu a fost membră a acestui grup, prietenia cu membrii lui a atras și asupra sa atenția regimului, dar a avut o influență decisivă asupra carierei și destinului său, fapt ce a determinat-o să îi omagieze cu ocazia discursului ținut pe 10 decembrie 2009, cu ocazia decernarii premiului Nobel: „Din fericire am întâlnit în oraș o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gîndesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și se află astăzi în cimitire.”1 

În 1982, împreună cu alți nouă poeți de etnie germană, Herta Müller publică (în volum colectiv) câteva poezii incluse în antologia Vânt potrivit până la tare.. Este volumul colectiv de debut care va fi urmat, tot în 1982 de un alt volum, de autoare, numit Ținuturile joase. Antologia de versuri Vânt potrivit până la tare determină regimul comunist să îi propună colaborarea, lucru pe care scriitoarea îl refuză, ceea ce are ca rezultat concedierea ei și trimiterea într-un mediu muncitoresc sănătos, la întreprinderea Tehnometal, unde a lucrat ca traducătoare. Ulterior, este profesoară de limba germană la Nikolaus Lenau din Timișoara, predă germana și în grădinițe sau acordă ore în particular. Ținuturile joase (1982) apare după ce a fost cenzurată, dar primește premiul UTC la secțiunea ”lucrări în limbile națiunilor conlocuitoare”. După doi ani, cartea apare și în Germania, necenzurată, iar Hertei Müller i se interzice să mai publice.

Unul dintre membrii cenaclului din care făcea parte Herta Müller, cenaclu numit Adam-Müller Guttenbrunn și afiliat Asociației Scriitorilor Timișoara, raportează Securității că Ținuturile joase (sau Depresiuni) este o carte care are orientări anti-statale, drept pentru care Hertei Müller i se întocmește dosar de urmărire informativă. Începând cu 1984, i se permit trei vizite în Germania Federală, dar se reîntoarce în România, până când, în 1987 emigrează, împreună cu Richard Wagner (care îi era soț pe atunci) în Republica Federală Germania.

Câteva dintre datele oficiale despre biografia scriitoarei, oferite de publicații sau mass-media sunt controversate. De pildă, multă vreme s-a crezut că scriitoarea a facut parte din Grupul de Acțiune Banat, fiind chiar acuzată că ar fi fost mult mai comod să nu recunoască afilierea ei la grupul de dizidenți până în 1987, fapt care este improbabil, având în vedere îndârjirea cu care a luptat împotriva ideologiei comuniste. Varianta oficială a Securității, ca pretext pentru urmărirea și dosarul Hertei Müller preciza acuze legate de prostituție pentru ciorapi și produse cosmetice. De fapt, adevărul despre viața scriitoarei este unul care se construiește treptat, care se dezvaluie pas cu pas cititorului ce poate depași barierele metaforelor construite cu luciditatea dureroasă în cărți precum Regele se-nclină și ucide, Leagănul respirației, Ținuturile joase, sau Animalul inimii în care revine, obsesiv și aparent fără motiv, ciorapul cu patent, de mătase, „subțire ca un abur„. 

Înainte de 1987, anul emigrarii în Germania, Herta Müller era considerată, oficial, o dizidentă, iar cititorii români n-au avut acces la scrierile ei, având în vedere cenzura. Mărturiile despre propriul trecut sunt valorificate, de cele mai multe ori literar, dar Herta Müller răspunde și provocărilor media, vorbind despre trecutul ei, mai ales din perioada când a lucrat ca traducătoare la Tehnometal: : „În decurs de-o săptămână, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori - un colos de la Securitate. Prima oară m-a tratat cu insulte stând în picioare, şi-a plecat. A do­ua oară şi-a scos canadiana, agăţând-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat... A treia oară când a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratându-mă de proas­tă îngrămădită, de puturoasă... A-mpins vaza cu lalele până-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trântit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie!..2

 În schimb, primește aproape anual premii din partea instituțiilor germane:  în 1984 Aspekte-Literaturpreis, în 1985 Rauriser Literaturpreis, în 1985 premiul literar al orașului Bremen, iar în 1987, Premiul literar „Ricarda Huch” al orașului Darmstadt, semne ale continuării activității sale scriitoricești și, mai ales, ale valorii. După 1987, receptarea ei ia amploare și dincolo de granițele Germaniei, primind multe premii europene, iar carțile vor fi traduse în multe limbi: în 1994, premiul literar „Kleist”, în 1995, premiul european pentru literatură „Prix Aristeion”, în 1998, premiul literar internațional „Literary Award” - IMPAC Dublin (pentru romanul „Herztier”), în1999, premiul literar Franz Kafka, acordat de Societatea Literară Franz Kafka din Austria, în 2001, premiul „CICERO”, în 2006, premiul „Würth” pentru literarură europeană.

Opera literară a Hertei Müller este scrisă în limba germană, înclusiv textele publicate în timpul șederii în România. Din 29 de carți publicate (sursa www.wikipedia.org), opt sunt traduse și în limba română: Încă de pe atunci vulpea era vânătorul , Animalul inimii, Regele se-nclină și ucide, În coc locuiește o damă, Este sau nu este Ion, Leagănul respirației, Călătorie într-un picior, Omul e un mare fazan pe lume. A fost propusă pentru premiul Nobel de către guvernul Germaniei în 1999 și în 2008, urmând să câștige după a treia nominalizare, în 2009.

Cartea pentru care a câștigat premiul Nobel se numește Animalul inimii (Hertzier, în original) și a apărut în 1994. Herta Müller mărturisește: Am scris aceasta carte în memoria prietenilor mei români care au fost uciși în timpul regimului Ceaușescu. Am simțit că este datoria mea să fac asta,  iar motivația Academiei suedeze a fost „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților”3. Animalul inimii este o carte care sintetizează condiția dramatică a existenței sub teroarea opresiunii comuniste, tema generală a cărților Hertei Müller,  în care realitatea pare simbolizată în obiecte mici, neînsemnate, dar cu o mare putere de sugestie și generatoare de traume. Nora Iuga, traducătoarea ediției a II-a a variantei românești, apărută la editura Polirom, în 2006, spune : Fiecare carte a acestei scriitoare germane născută în Banatul românesc, indiferent de genul abordat, poartă amprenta terorii secrete care nu poate fi ștearsă din memoria ei. În cărțile Hertei Müller, Securitatea nu este doar o instituție represivă, ea îmbracă toate aspectele răului uman: de la umilință și hărțuire până la frică, tortură și moarte. De aceea, dialogurile ei cu Securitatea nu se limitează la obișnuitele anchete care apar de obicei ca trase la indigo în majoritatea cărților pe această tema. La Herta Müller, răul se arată ca o premoniție în fiecare detaliu al lumii înconjuratoare: sunt mesaje secrete în plante, în obiecte, în ritualurile zilei, graiuri ascunse pe care numai ea le știe vedea și, de aceea, textul însuși pulsează de senzori care semnalizează alarma. Cea mai complexă și mai completă carte a Hertei Müller este, în acest sens, Animalul inimii, o carte care te învață să reziști, să te salvezi, să trăiești.4 

Romanul este scris la persoana întâi, naratoarea fiind o tânară (studentă) ce locuiește împreună cu alte cinci fete ”într-un pătrat”, metaforă-simbol a camerelor căminelor studențești comuniste, dar și a limitării la nivelul subzistenței. Oamenii Hertei Müller nu trăiesc în cercul lor strâmt, ci în pătratul lor strâmt, pentru că este o lume halucinantă ce nu cunoaște nici măcar posibilitatea existenței unui țel, nicidecum al unui ideal, sau, după cum mărturisește autoarea, nici nu vor să cunoască. Lola este una dintre colegele de camera ale naratoarei, fată venită din sud, dintr-un ținut a cărei secetă simbolică i se citește pe obraz. Sărăcia a făcut-o să aibă nu dorințe ”pentru că ele sunt grele”, ci ‘țeluri„ , adică bărbați cu cămașa albă și unghiile curate. Lola se prostituează pentru ciorapi cu patent, ușori ca un abur, pentru rimel și lac de unghii și împrumută rochiile colegelor de camera care au aceleași cordoane ușoare ca aburul. În același timp, Lola este un alter-ego al naratoarei, nu unul imaginat de ea însăși ci făurit, în realitate, de Securitate care motiva urmărirea Hertei Müller prin prostituție. Drama Lolei este o prevestire subră la adresa destinului celorlalte personaje, adică naratoarea și cei trei prieteni ai săi. Bărbații Lolei sunt foști țărani care muncesc acum în abatoare, fură măruntaie de animale pe care le dăruiesc Lolei sau lucrează în fabrica de detergent. Lola, urmărită de Securitate, decide să devină membră a Partidului Comunist, dar ține un jurnal denunțator pentru care e urmărită în continuare. Este găsită, în anul patru de facultate, atârnând de un cordon, iar jurnalul este recuperat de naratoare, Edgar, Kurt și Georg care atrag, inevitabil, persecuția Securității. Lola este exclusă din Partid și exmatriculată din facultate, în mod absurd, după moarte, pentru că sinuciderea ei este un exemplu negative pentru tineretul communist. Cei patru prieteni sunt uniți de acceași luptă și de faptul că alcătuiesc, prin auto-excludere din societatea comunistă, o enclavă culturală. Strecurate printre simboluri, trimiterile directe la realitatea trăită scot cititorul din atmosfera suprarealistă a terorii metaforizate : Nu voiam să părăsim ţara. Nu voiam să ne urcăm nici în Dunăre, nici în aer, nici în trenuri de marfă. Ne-am dus în parcul plin de bălării. Edgar spuse: Dacă ar pleca cine ştim noi, toţi ceilalţi ar putea să rămână în ţară. Dar nici el nu credea. Nimeni nu credea că cine ştim noi va pleca. În fiecare zi se auzeau zvonuri despre bolile vechi sau mai noi ale dictatorului. Nici în astea nu mai credea nimeni. Cu toate că toţi le dădeau mai departe în alte urechi. Şi noi răspândeam zvonurile, ca şi când ar fi purtat în ele virusul morţii, care-l va fi nimerit totuşi în cele din urmă pe dictator: Cancer pulmonar, cancer laringian, şopteam, cancer intestinal, comoţie cerebrală, paralizie, leucemie. Din nou avea să plece, şopteau oamenii: în Franţa sau în China, Belgia, Anglia sau Coreea, Libia sau Siria, Germania sau Cuba. Fiecare călătorie se însoţea în şoaptă cu dorinţa de a pleca tu însuţi. Fiecare fugă era o ofertă pentru moarte. De aceea toată şuşoteala aceasta avea un asemenea efect. Fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi gloanţele grănicerilor5. Autoarea se confeseză cititorului protejată de aparența ficțiunii, menționând atunci, ca și acum, că n-a intenționat sa plece din România, conștientă fiind de faptul că urmărirea va continua și în Germania sau că va continua și după căderea regimului, așa cum susține și azi.

Una dintre metaforele care caracterizează societatea românească bolnavă a anilor ’80 este cea a mâncatului de prune: Nu-i voie să mănânci prune verzi, sâmburele e încă moale și muști din moarte6. Mâncătorii de prune verzi sunt turnătorii, flagel ce atinge chiar și inocența copiilor ce devin, astfel, în ochii autoarei/naratoarei, niste monștrii cu ochi întunecați care își pregătesc maturitatea spre a deveni „coloși cu ochi albaștri„. Organele din frigiderul Lolei sunt simboluri ale fragmentării identității, (nu corporale, deci), organe scoase cu îndârjire de către muncitorimea cu proveniență sănătoasă, dar mâncătoare de prune. Tot în aceeași direcție, a metaforei, se înscriu și jocul de șah al bunicului și cele două „regine„: bunica ce cântă și bunica ce se roagă, demoni și îngeri ai copilăriei naratoarei pe care încearcă să o rememoreze visând-o suprarealist, încercând, prin vis, să înțeleagă mecanismul opresiunii sub care a crescut: Kurt a spus: Acești copii sunt deja complici. Ei își miros tații, seara, când sunt sărutați, pentru că aceștia beau sânge de la abator și vor să ajungă și ei acolo.7 Visul suprarealist al naratoarei seamănă cu visul din Zenobia lui Gellu Naum ale cărui versuri sunt așezate ca moto: aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor / de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume / mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten / mai bine m-aş gândi la ceva serios. Este metafora prieteniei celor patru, de care, fiecare se agață în încercarea de a rezista presiunii. Poezia subversivă pe care o scriu și o ascund cei patru este o supapă sufletească ce nu îi scutește, însă, de urmărirea de către Căpitanul Piele, figură schematică, trasată grotesc, a Securității.

 Cea mai mare forță de sugestie o are, însă, metafora animalului inimii (Când se sfârşeşte cântecul, crede că şi copilul doarme deja adânc. Spune: Odihneşte-ţi bine animalul inimii că tare mult te-ai mai jucat azi)8, metaforă a rezistenței și a victoriei. Animalul inimii este imagine a neîmblânzirii, a refuzului de a fi dominat sau îngrădit sau a luptei permanente pentru libertatea spiritului.

Chair dacă limbajul este tăios, direct, iar duritatea imaginilor nu este îndulcită de metafore, cartea Hertei Müller este necesară ca un adevăr care este, în mod obișnuit, ocolit, pentru că folosește ficțiunea ca un fel de pretext care nu ascunde realitatea, ci o oglindește.

 Deși Animalul inimii apare, în 2006, în a doua ediție, la Iași, nu stârnește decât prea puține discuții, în comparație cu efervescența pe care o naște în 2009, atunci când Herta Müller câștigă Premiul Nobel. Cum era de așteptat, entuziasmul și goana după accesări au dat naștere unor titluri ca Românca Herta Müller a câștigat premiul Nobel pentru Literatură 9 . O primă reacție de acest gen a împărțit opinia publică în aproximativ două tabere, unii care au susținut că scriitoarea aparține poporului român fără de care n-ar mai fi ajuns o câștigătoare de Nobel, iar alții care au susținut apartenența Hertei Müller la poporul german, argumentele de aici concentrând ideea de națiune care a ocrotit-o, care a promovat-o, a cărei limbă este și cea maternă a scriitoarei.

Într-un articol publicat în numărul 496 din Observatorul cultural, Silviu Lupescu scrie: Între a nu mai ştiu câta manevră politică bizantină şi o moţiune de rău augur pentru clica rămasă singură la putere, agăţată cu mîini şi picioare de jilţuri, după cum i se suflă din pupă, vestea de joi de la amiază – că Academia Suedeză a desemnat-o anul acesta drept laureată a Premiului Nobel pe Herta Müller – a liniştit pentru scurt timp apele mediatice, ca un adagio seren între două forzando furioso în exces(…)Revistele literare, manipulate şi ele de grupuri şi grupuleţe care tocmai se moşmondeau să numere voturile pentru alegerea ce va să vină curând, au ocolit-o şi ele pe Herta(...) Librarii – iarăşi, nu vreau să generalizez – au fost prinşi şi ei pe picior greşit, dându-şi poalele profesionismului (cât şi unde e!) peste cap. Piarista de la cea mai cu moţ librărie din Bucureşti a declarat senină că nu mai are de luni de zile cărţile Hertei la raft. Lanţul de librării cu cele mai mari pretenţii, întins de-a lungul şi de-a latul ţării, asaltat de curioşi, ridică din umeri şi dă un comunicat „la plesneală“, cum se zice, spre a anunţa că va avea cărţile la raft atunci când vor fi disponibile „la furnizor“10 Articolul citat dezvăluie care era atitudinea oficialilor culturali față de Herta Müller înainte de câștigarea premiului și cum, dintr-o ipocrizie balcanică, Herta Müller devine trend cultural pe care încercăm să îl revendicăm. Apelând la retorisme, Silviu Lupescu își încheie articolul: Mă întreb însă cît va fi fost şi cît va fi ea de înţeleasă într-o ţară în care conştiinţele se mulează după culoarea carnetului de partid, după tîrguri încheiate mai mult sau mai puţin pe ascuns, după interese de moment sau, pur şi simplu, conştiinţele acelea nu prea sînt. O ţară de politruci, cameleoni, arivişti, cu clickuri şi cancanuri, cu catedrale fastuoase şi gropi. E ţara în care s-au născut Enescu, Cioran, Brâncuşi şi Ionesco. Şi... Herta Müller, mai de curînd.11

Tot în Observatorul cultural, același număr, Luminița Marcu descrie cu entuziasm și mai mare, efectele pe care le-a avut știrea câștigării de către Herta Müller a Premiului Nobel, oferind și câteva date despre mediatizarea decernării în Spania, locul în care se afla la primirea veștii : Aproape că nu pot descrie bucuria absolut copilărească pe care am simţit-o joi la prânz cînd, pe site-ul de ştiri on line al ziarului spaniol ABC, site pe care îl aveam deschis pe ecranul computerului meu de la Institutul Cervantes, a apărut această propoziţie: „La escritora rumana Herta Müller gana el Premio Nobel de Literatura...“ În ziarele spaniole, prezentarea ei avea să oscileze între această formulă şi acelea „escritora rumano-alemana“ sau „escritora de origen rumano“, dar întâmplător, una dintre primele ştiri apărute, la doar cîteva minute de la decernare, spunea simplu, „escritora rumana“(…)Orice s-ar spune, oricum s-ar comenta acest premiu, oricine îl va mai obţine de acum înainte în spaţiul literaturii române, va fi al doilea. Sau a doua. Aşa arată lucrurile în mod definitiv, iar faptul că Herta Müller nu mai trăieşte de mult în România sau că scrie în limba germană sunt nuanţe. Cuvintele „român, româncă, românesc“ se regăsesc în acest moment lipite de orice ştire privitoare la Premiul Nobel pentru Literatură în anul 200912. 

Una dintre cunoscătoarele operei Hertei Müller, Nora Iuga, explică insolitul literar al acesteia. Metaforele Hertei Müller sunt, în limba germană, traduceri ad-literam ale expresiilor limbii românești vorbite, populare, ce creează în limba germană asocieri proaspete, inedite: Herta e îndrăgostită de limba română şi, culmea, o pune în valoare în limba germană. Expresii populare cvasiabsurde pe care le foloseşte în textele ei scrise în limba germană, traduse „adlitteram“, devin metafore de-o inventivitate şi-o expresivitate nemaiîntîlnită. Expresii ca „omul e un mare fazan“, „a da cu bîta în baltă“, „şi-a dat foc la valiză“, „cerul gurii“, „omuşorul“, totul pare poezie pură.13 Într-un anume fel, este modul prin care Herta Müller nu-și recunoaște apartenența față de niciunul dintre popoare, atâta timp cât limba pe care o vorbești, te definește, sufletește, ca membru al unei comunități. Chiar scriitoarea mărturisea, în interviul acordat Comitetului Nobel: Am învățat limba română foarte târziu, la 15 ani, la oraș, mi-am dorit mult să învăț această limbă, pentru că o consider o limbă plină de sens, poetică. Mi-am dat seama că a fost bine și faptul că am învățat târziu această limbă, pentru că mi-am format o anumită imagine a acesteia. Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conține. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ți-o conferă, de parcă aș avea două stații, una a limbii pe care o întrebuințez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoțește permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană.14

Această mișcare pe două fronturi, dublată de biografia dominată de implicarea Securității, a atras asupra Hertei Müller reacții negative, atât politice, cât și intelectuale. Carmen Mușat (în Observatorul cultural) relatează desfășurarea de forțe de pe scena Ateneului Român, unde Herta Müller a fost invitată la un dialog cu public de către Gabriel Liiceanu: Pentru că acolo, în fața tuturor, nu s-au confruntat doar două personalități culturale total opuse din punct de vedere temperamental, ci și două perspective ireconciliabile asupra trecutului recent și asupra rolului pe care intelectualul trebuie să-l joace în societate. Spontană, lipsită de patetism, relaxată și de un firesc cuceritor, care a creat aproape instantaneu o complicitate vibrantă între ea și sală, Herta Müller a avut în față un Gabriel Liiceanu prețios și teatral, care-și citea cu dicție actoricească întrebările pregătite de-acasă, incapabil să reacționeze la replicile ei ironic-acide. Cum cel care a condus dialogul, cel puțin pînă la un punct, a fost Gabriel Liiceanu, am avut impresia că influentul scriitor român și-a dorit să apară în compania laureatei Nobel în primul rând pentru a dobândi un certificat de „minoritar“ în propria țară și pentru a fi legitimat ca opozant al regimului comunist: „am vrut să mă strecor puțin pe lîngă destinul dumneavoastră de minoritar“ a spus Liiceanu, excedat de refuzul sec și tranșant al Hertei Müller de a accepta că pot fi considerați opozanți ai regimului cei care, deși nu și-au prostituat cuvintele, refuzând să scrie omagii conducătorului suprem și partidului unic, au preferat să tacă în fața abuzurilor puterii comuniste, eschivându-se sistematic și cauționând astfel, prin lipsă de reacție publică, abuzurile regimului. „Ceea ce vreți dumneavoastră să laud mi se pare prea puțin, n-am ce să spun. Este o modalitate de a rămîne onest personal, să nu te murdărești, dar nu a fost ceva împotriva dictaturii15.

Receptarea Hertei Müller este, așadar, generatoare de controverse în țara natală, dar aduce prospețime în țara adoptivă. Scriitoarea se simte permanent între două lumi, între două țări, între doua limbi, fiind conștientă că este nemțoaică pentru români și româncă pentru nemți. Permanenta pendulare (metaforă dureroasă a desenului de pe spatele Lolei) îi oferă și compensații: ușurința cu care reușește să redea adevăruri dureroase. 

 

Cora STĂNESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

1 Herta Müller: Rede anlässlich der Verleihung des Literaturnobelpreises in Stockholm, 10. Dezember 2009; Cf. 40 Jahre Aktionsgruppe Banat - 40 de ani Grup de Acțiune Banat în: Halbjahresschrift - hjs-online, 2.4. 2012

2 http://www.revista22.ro/elogiu-hertei-mller-mpotriva-neru537inarii-21048.html

3 www.nobelprize.org

4 Müller, Herta, Animalul inimii, Polirom, Iași, 2006, coperta 4

5 Idem, pag. 62

6 Idem, pag. 19-20

7 Idem, pag. 228

8 Idem, pag. 36

9 http://jurnalul.ro/special-jurnalul/romanca-herta-muller-a-castigat-premiul-nobel-pentru-literatura-523412.html#.

10 http://www.observatorcultural.ro/Hai-la-Stockholm-cu-grabire*articleID_22587-articles_details.html

11 Idem

12 http://www.observatorcultural.ro/%C4%B9%C5%BEtiri-iberice-despre-laureata*articleID_22588-articles_details.html

13 http://www.observatorcultural.ro/Herta-e-indragostita-de-limba-romana*articleID_22582-articles_details.html

14 www.nobelprize.org

15 http://www.observatorcultural.ro/*articleID_24579-articles_details.html

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

Müller, Herta, Animalul inimii, Ediția a II-a, Traducere de Nora Iuga, Iași,  Polirom, 2006

www.jurnalul.ro

www.nobelprize.org

www.observatorcultural.ro

www.wikipedia.org