Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cartea Frumoasei sau Marele Nespus

Cartea Frumoasei sau Marele Nespus

Septembrie 2015

Mihai POSADA

 

Cartea Frumoasei sau Marele Nespus – un roman al credinţei în nevoia & puterea izbăvitoare a frumuseţii

„E adevărat, prinţe, că ai spus o dată că «frumuseţea» va salva lumea?“, îl întreabă Ippolit pe Mîşkin, în capitolul 5 din partea a III-a a romanului Idiotul. Mărturisindu-se influenţat de textul exegetic dedicat mentorului de un fost student al său, Gabriel Liiceanu ajunge să afirme: „Nu, frumuseţea nu va salva lumea. Aceasta e morala epilogului din Idiotul (...) Omenirea nu poate sări peste umbra ticăloşiei ei statistice. Pământul nu va fi niciodată suprapopulat de ‹oameni frumoşi›. Frumuseţea nu poate salva lumea, pentru simplul motiv că ea nu e măsura lumii acesteia“1. Numai că tot în romanul lui Dostoievski, în încheierea aceluiaşi capitol, citim în Confesiunea lui Ippolit: „Voi adăuga totuşi că în orice idee genială ori nouă sau în orice idee cât de cât serioasă ce încolţeşte în capul unui om este ceva care nu se poate comunica altuia, chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel şi chip să explici această idee vreme de treizeci şi cinci de ani; întotdeauna va rămâne ceva de necuprins, ceva care în ciuda străduinţelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană şi va zace acolo mereu, până ce ai să mori, fără să fi transmis sensul major al ideii tale“2.
În cartea sa despre Frumuseţe3, Ştefan Goanţă face următoarele precizări auctoriale, din dorinţa tocmai de a nu „rămâne la literatura obişnuită“ : „Până acum – n-am încotro, cu tot regretul şi pericolul infatuării trebuie s-o spun – scriitorii au umplut milioane de cărţi cu ceea ce au văzut în om, cu ceea ce omul însuşi a vrut să le arate. Cu alte cuvinte, scriitorul n-a făcut altceva decât să înregistreze mai mult sau mai puţin meşteşugit ceea ce i s-a oferit. Eu vreau altceva. Vreau să văd nevăzutul din om [...] Cu acest nevăzut, acest mare nespus, este o chestie filosofică întreagă“. Motivaţia autorului, de la categoriile aristoteliene până la transcendentalismul kantian, ar fi următoarea: „În fiecare om – dar nu absolut toţi oamenii mă interesează, eu nu fac sociologie, aşa că îmi stabilesc cu grijă eşantionul –, în omul meu, deci, se află neapărat un mic dumnezeu, un dumnezeu atom cu putere de uriaş, o forţă necunoscută de individul respectiv şi independentă de el, un dumnezeu-mişcare [...] Ei bine, pe acest dumnezeu-mişcare eu îl numesc Marele Nespus“ (op. cit., p. 22). Profesiunea de credinţă atât de ambiţios formulată se întregeşte câteva pagini mai încolo când, la răspunsul „Nu ştiu“, al Frumoasei –eroina centrală a romanului – întrebată care este secretul frumuseţii sale, autorul mărturiseşte: „Dacă dezleg acel nu ştiu al Frumoasei, înseamnă că dezleg şi gura minunii [...] Acel nu ştiu al ei este unul şi acelaşi lucru cu Marele Nespus. Aici trebuie să ajung eu“ (p. 36). Trama cărţii, aşadar, se construieşte ca arhitectură a unei suprafireşti frumuseţi, ca o idee-forţă despre frumuseţe: „frumuseţea aceasta stranie care îmi colindă mintea mea de scriitor“ (p. 37), iar căutarea ei alcătuieşte rostul însuşi al scriiturii: „Plecasem în căutarea Marelui Nespus, a elixirului uman dătător de frumuseţe veşnică“ (p. 395).
Frumuseţea Frumoasei îi aduce eroinei, purtătoarea de frumuseţe, mai multă obidă decât bucurii, fiindu-i mai degrabă stigmat decât avantaj, tocmai pentru că frumuseţea ei deosebită depăşeşte capacitatea de acceptare a vulgului care o percepe ca străină de lumea mult mai puţin frumoasă în aparenţă şi esenţă. Lumea care, fireşte, o condamnă. Iar prejudecăţile o vor sorti respingerii şi blamării chiar din partea celor apropiaţi: însuşi tatăl ei o stâlceşte în bătaie pe fată, o alungă şi o blesteamă, după ce boierul locului poftise să deguste frumuseţea fizică a tinerei copile, iar boieroaica o înconjoară cu o afecţiune maladivă, aproape lesbiană, şi o plăteşte cu aur, pentru că fata angajată ca slugă respinsese avansurile boierului libidinos şi îi scosese chiar un ochi, cu mâinile goale. În ciuda purităţii trupeşti şi morale păstrate cu atât de dramatică îndârjire, fecioara este acuzată de părinţi şi săteni, tocmai de necurăţie trupească şi sufletească. Şi condamnată asemeni unei Jeanne d′Arc, însă la arderea pe un rug de durata întregii sale vieţi. Frumuseţea ei o transformă în martir. Tatăl moare a doua zi de inimă rea, preotul şi sătenii o lovesc cu bulgări de pământ, pe buza gropii părinteşti.
Autocaracterizându-se dual, în repetate rânduri, drept „căţea turbată“ – aşa cum o numise în copilărie boieroaica satului –, mai precis: „căţea de aia turbată care a tot muşcat şi otrăvit în stânga şi dreapta“ (p. 20), Frumoasa ajunsă la vârsta de o sută de ani nu face decât să îşi croiască, reacţional, o iluzorie protecţie contra răutăţii. A răutăţii care dă conţinut şi formă prostiei omeneşti de care s-a lovit toată viaţa. O viaţă de peste o sută de ani în care ea a rămas „şi acum tot întreagă, aşa cum a făcut-o maica ei şi cum era la cincisprezece ani, când era floare înflorită şi gata de rupt, când satul, ca un singur om, îi dăduse numele de Frumoasa, şi şapte sate din jur numai pe numele ăsta o ştiau“ (p. 24). Nici „nu admite să i se spună altfel decât Frumoasa, cu toate că tot ea mărturiseşte că a dus o viaţă urâtă“ (p. 22). Acceptarea frumuseţii suverane, biruitoarea urâţeniei, echivalează cu maturitatea cunoaşterii şi a respectului de sine, care încununează târziu evoluţia centenară a neasemuitei sale frumuseţi: „Frumoasa, cum îi ziceau toţi, şi cum era, n-a avut parte de nimic frumos până târziu încoace, când s-a stâmpărat şi s-a împăcat cu ea şi cu lumea, când stă de vorbă cu dumneata“ (p. 24), spune eroina, povestindu-şi viaţa în faţa tânărului de treizeci de ani, profesor-scriitor cu tatăl medic-director şi mama specialistă în orientalistică (p. 398).
Cartea este în fond un tratat în formă literară, epică, despre destinul frumuseţii omeneşti, de la ingenuitate la acceptarea de sine, trecută prin bolgiile existenţei acestei calităţi supramundane între oamenii care nu o pot accepta decât ca pe ceva străin firii lor, naturii căzute. De aici respingerea, ura pe care frumuseţea genuină o are de îndurat de la oameni. Bunăoară, ca în tabloul „The Bench“ (curtea cu juri) al lui William Hogarth; pictorul fiind şi autorul unui sistem estetic: The Analysis of Beauty (analiza frumuseţii), tipărit la Londra, în anul 1753. Romanul scris de Ştefan Goanţă (fiul unui deţinut politic condamnat de comunişti la 18 ani muncă silnică), început prin anii ′70 ai veacului al douăzecilea (anii de glorie ai socialismului biruitor, Epoca de aur a lui Ceauşescu) rămâne unul ‹de sertar› până la ediţia princeps, din 2014. Probabil autorul a lucrat până târziu la definitivarea cărţii, întrucât la pagina 255, prezentul este datat: 1988, însă referiri la rotaţia cadrelor petrecută la anul 1989, notat şi el în clar (p. 468), găsim la pagina 467: „O bulversare uluitoare, domnule, o ciocnire de proporţii cosmice între două vremuri. Nicicând în istoria spiritualităţii umane nu a năvălit cu atâta forţă un timp asupra altuia şi niciodată forţa opozantă n-a fost atât de puternică“.
Autorul investeşte figura Frumoasei cu putere de simbol şi rol de model ontologic, de dimensiuni epice, a ceea ce Leo Frobenius numeşte paideuma unui popor, iar Constantin Noica, sentimentul românesc al fiinţei. Frumoasa este esenţa răzbătătoare a Neamului, lamura lui. Nu întâmplător, despre ea are loc o dispută teoretică dură între un sociolog, marxist autodeclarat, şi un etnofolclorist, desigur adept al tradiţiilor. Frumoasa trecută de centenar va ajunge „monumentul viu al satului, fala lui“ (p. 154). Singura moştenire a Frumoasei este frumuseţea ei excepţională, asemănătoare celei cu care sunt investite chiar frumoasele mitofolclorului românesc, fetele misterioase, ielele, sânzienele. La cei peste o sută de ani ai ei, Frumoasa întâlnită de scriitor este personaj mitologic, în mijlocul gospodăriei sale tradiţionale reconstruite, între orătăniile şi plantele ei: un soi de Sfânta Vineri din eresuri şi basme. Elementele mitofolclorice româneşti abundă în biografia Frumoasei: Făt-Frumos este şi tătuca cel frate cu mărul din grădină, eroul obidit al satului răsculat odinioară sub comanda lui, dar şi bravul căpitan venit călare pe un cal alb, în conştiinţa fetei identificat cu Mărul, fratele tătucăi, aşadar tânărul a cărui cerere în căsătorie o va refuza. Repudiată de comunitatea natală intransigentă, renegată de familia rurală săracă, nimeni necrezând în nevinovăţia ei, este crescută de boieroaică şi educată de această Cucoană, de la vârsta de cincisprezece ani. Deşi e limpede că ilustrează trecerea elementului românesc prin bolgiile comunismului şi puţin înainte de ceea ce l-a precedat şi urmat ca epocă istorică, vreme de o sută de ani, evoluţia Frumoasei este plasată într-un simbolic Ev Mediu atemporal, predania şi figura boieroaicei amintesc de Pena Corcoduşa romanului matein (dar fără căderea în desfrâu, doar incitarea pretendenţilor punându-i pe jar şi storcându-le grămezi de aur), iar Frumoasa pare o Causette autohtonă, evoluând în curtea miracolelor româneşti. Paradoxul care o singularizează pe Frumoasa între aceste eroine ale literaturii universale constă în păstrarea fecioriei, id est a purităţii fizice şi morale nealterate a fetei, instruită de veninoasa boieroaică, în mijlocul poftelor lubrice ale gloatei de admiratori putrezi de moravuri şi putred de bogaţi. Ei sunt societatea veche, bolnavă, sortită pieirii, în timp ce ea reprezintă lumea nouă ce va veni. Înconjurată de atenţiile admiratorilor decrepiţi, Frumoasa va creşte şi va rămâne crinul de mlaştină, lotusul între nămoluri. Frumuseţea Frumoasei nu poate fi una din lumea aceasta, ne lămureşte pe deplin autorul: „Femeia asta care de o sută de ani trăieşte pe pământ n-a venit pe pământ decât în vizită!“ (p. 393).
Educaţia răzbunătoare şi arogantă a Cucoanei nu alterează datul natural inextricabil, aproape neinteligibil, pentru că e incoruptibil, al Frumoasei. Prin aceasta, frumuseţea salvează, istoriceşte şi dincolo de istorie, întreaga lume românească, simbol al Europei răsăritene sau al oricărei părţi a lumii lăsate pradă răului antiuman, de tipul experimentului comunist. Este mesajul de credinţă în România profundă, al autorului, pedagog cu studii la Cluj-Napoca, născut la 11 martie 1933, la Nuntaşi-Istria (Constanţa), decedat la 19 octombrie 2010 în Timişoara: „Puterea Frumoasei stă în faptul că a înfruntat lumea întreagă, că a putut trăi tocmai între ciocan şi nicovală, între lumea ei care o alungase ca pe o zdreanţă morală şi lumea cealaltă pe care şi-o revendica. De unde puterea de a rămâne curat, frumos, de a depăşi suta de ani aureolată de o lumină pe care singură, absolut singură a izvodit-o, crescut-o şi împărţit-o fără a o despărţi?“ (p. 59). Frumoasa este păstrătoarea tradiţiei etnofolclorice româneşti materializate, spiritual, în fiinţa sa exemplară şi fundamentate, material, în muzeul ctitorit, împreună cu Văsălicuţă arheologul,în clădirea fostului conac boieresc, drept măsură salvatoare la schimbările inerente evoluării în timp: ...„suntem la mii de ani de progres. Am câştigat enorm, dar am şi pierdut mult (...) Până şi binele pe care ni l-a înnăscut divinitatea, binele şi fumosul afectiv dispare pentru a fi înlocuit după reţete raţionale. E bine, e rău? Ne civilizăm prin dezumanizare?“ (pp. 449-450).
Nu lipseşte, în pasta epică luxuriantă a cărţii, nici observaţia critică, plină de umor şi ironie acidă, la adresa societăţii post-burghezo-moşiereşti, adică a epocii democraţiei populare, apoi socialiste, care au urmat, cu literatura de propagandă proletcultistă aferentă, făcând şi prin aceasta nepublicabil, în comunism, conţinutul romanului rămas în sertar: „Mai există ţăran care să nu fi învăţat să fure şi copil care să nu mintă? S-a dus vremea angelicului baci al Mioriţei, a măicuţei bătrâne cu brâul de lână şi a lui moş Ion cel prea înţelept tras ca la xerox în sute de povestiri, nuvele şi romane numai cu titluri şi semnături diferite şi a murit – dacă s-o fi şi născut vreodată – năstruşnicul tovarăş Mitrea Cocor, făcătorul de fericire. Mie unuia nu mi-au scos şi nici n-o să-mi scoată lacrimi desculţii tovarăşului Zaharia Stancu, obidiţii atât de exploataţi, încât îşi legau manu propria botniţele la gură înainte de a începe culesul strugurilor în via boierească. Asta da conştiinţă de ţăran exploatat!“ (p. 74); sau: „Suntem omul devenit colectivitate. Şurub, parcă aşa ni se spune, sau rotiţă. Pe vremea Frumoasei, cred că omul era în primul rând individualitate“ (p. 182). Avem a face aici, cum pe întreg parcursul lecturii, cu o valoroasă reconsiderare a poziţiei noiciene în opoziţia colectivism-personalitate, o atitudine elitară, nicidecum elitistă, asupra individului, aşa cum constată profesorul de filosofie Ion Dur,decanul Facultăţii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice din Sibiu:„Căutând un nord al reflecţiei autentice şi, în egală măsură, al valorii, după ce voia să afle în ce direcţie se îndrepta, în anii ′30 ai secolului trecut, cugetul contemporan, Noica observa că timpul său formula, indubitabil, o constatare, şi anume: ‹Trebuie să ieşim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om!›“4.
Poate cel mai bine realizat portret, ca frumuseţe sufletească şi valoare literară, acela al Mutului (în capitolul 27 din cele 41 ale romanului), ordonanţa lui Făt-Frumos Căpitanul, ciobanul uriaş luat cu învoiala Baciului de la stâna unde vieţuia vara cu ceilalţi şi iarna singur cu caprele, cu lupii, râşii, vulpile şi urşii, şi unde fusese găsit ca prunc părăsit într-o legăturică atârnată lângă adăpătoarea oilor – sintetizează, prin talentul artistic deosebit al autorului, esenţa bunătăţii omului simplu dar cinstit, curajos şi loial, doar aparentă forţă brută a naturii nedeprinsă cu graiul, în realitate om de o rară delicateţe sufletească şi sfiiciune morală pe măsură. Căpitanul îl va duce pe frontul cu nemţii, Mutul îl va îngriji până la moarte pe stăpânul său, şi dincolo de moarte, dormind ca la stână pe pământ şi stând de veghe lângă mormântul celui venerat, spre a nu lăsa vreun strigoi să-i ia chipul sluţit în război... Şi aici, gustul autorului pentru începătoríi, Mutul fiind şi el – împreună cu Căpitanul, cu Colonelul, cu Tătuca, Majurul, cu Ion Gardianul şi Văsălicuţă, cu Domnul Profesor şi Măicuţa, cu Gheorghe şi Floriţa, desigur cu Frumoasa şi ceilalţi oameni adevăraţi, numiţi „monumente de frumuseţe“ – unul din întemeietorii mărunţi ai României mari şi moderne, un descălicător: „Mutul închisese şi el ochii la nouăzeci şi opt de ani. Ajunsese om de vază prin părţile acelea. Văsălicuţă îl învăţase şi carte, era bunic şi străbunic la zeci şi zeci de nepoţi şi strănepoţi răsfiraţi în meserii, care începeau cu cea de cioban şi ajungeau până la cea de academician“ (p. 383).
Cu certitudine, cartea nu a fost scrisă ca să-i păcălească, în epocă, pe cenzorii comunişti. Sunt, dimpotrivă, prea multe ziceri pe şleau, memorabile şi de toată ocara, despre lumea aceea şi despre cele de dinainte (ba unele parcă ar fi previziuni ale zilelor de azi), pentru a bănui că Ştefan Goanţă îşi imagina că îşi va putea publica opera în socialism: „(...)Realismul socialist care a despărţit – precum Dumnezeu uscatul de apă – binele de rău şi frumosul de urât, încarnându-le în exploataţi şi exploatatori. De o parte, îngerii reprezentaţi prin Mitrea Cocor, Ilenuţa Tractorista et comp., de cealaltă, chiaburii negri din cerul gurii până în măduva oaselor, boierii, burjuii şi alte lifte“ (p. 224); „(...)oamenii aceştia cu minte din zi în zi mai multă se grăbesc din zi în zi mai tare. Una, două, să încheiem cutare şi cutare socoteli cât mai iute: tăiaţi-i capul ăluia, îngropaţi-l în temniţă pe ălălalt, vopsiţi-i pe ăştia în negru, puneţi-le ălora câte un clopoţel la gât... şi tot aşa (...) să strâng, să adun multe şi de toate, mânjite cu sânge, cu tină – că se spală –, să iau azi un ou, mâine un bou, poimâine o turmă, două, nouă... să fie. Pofta-i mare, viaţa-i scurtă“ (p. 322); „Ticăloşia cunoscută e pe trei sferturi vindecată. Ai de-a face cu ticălosul de azi, de lângă tine, pe care ştii cum să-l iei. Ce te faci însă cu cei care ţin totul în ei, şi bunătate şi ticăloşie, şi care nu dau nimic afară? După ce-i cunoşti? Ticălosul de mâine, ăsta e marele prăpăd“ (p. 347); „Tot ce era în drept să fie deasupra se pitise în ascunzişuri, iar deasupra mişunau putregaiurile şi gunoaiele vii cărora le pria apa aia mocirloasă în care se bălăceau şi din care se îmbuibau. Nu tu putere de cântec curat, nu tu putere de plâns omenesc... Numai dezmăţ şi pofte peste pofte şi goană din faţa morţii peste moartea oricui“ (p. 356) etc. etc. Cu atât mai puţin deriziunea, din comentariul auctorial, la adresa lui Dumnezeu şi a Creaţiei Sale – mai degrabă în stare să ştirbească personalitatea reprezentativilor Făt-Frumos şi Frumoasa – nu poate fi nici pe departe socotită ca un truc prin care autorul şi-ar fi propus să eludeze exigenţa ideologilor roşii. Pusă pe seama tinereţii profesorului-scriitor, ar sublinia nepriceperea, drama ontologică a „Măriei Sale Individul“ devenit, în epoca de tristă amintire, „microgrup de nimicuri“, dar unul care dă cu spray pe fân: „Dumnezeu însuşi – pe care Frumoasa, în tendinţa ei de a nu vorbi analitic, îl sinonimizează cu absolutul – a creat, printre bune şi rele, a creat pe Diavol, izvorul răului din om. Iată deci cine este autorul celei mai mari crime în viaţa lumii!“ (p. 146); „Dumnezeuleee! – răcnesc în mine – eşti un plagiator de rând, asta eşti! Şi dumneata şi cei care au fost înaintea dumitale. Ţi-ai însuşit şi semnat opera altuia, a omului. El era făcut când ai apărut tu, şi ştia totul“ (p. 368); „Să nu vii dumneata, ca şi Dumnezeu, şi să zici: gata, am făcut-o şi pe-asta, aşa că putem să tragem un pui de somn, ca de duminică“ (p. 369). Dacă  etnofolcloristul afirmă despre sociolog că: „Ştie numai religie şi marxism, două aşa-zise discipline înrudite prin caracterul lor antiştiinţific“ (p. 61), criticul susţine de-a dreptul o lecţie de ‹ateism ştiinţific› în faţa scriitorului, dezvoltată, în sărăcia argumentelor, până la blasfemie: „Dumnezeu a creat cu aceeaşi plăcere şi competenţă atât binele cât şi răul, cele două superlative în perfect antagonism. De ce nu s-a mulţumit numai cu unul, asta e treaba Lui. Poate că îi plăcea lupta sportivă sau râca, poate că încă din tinereţe îi plăcea scandalul. Adică faci tu gingaşul şi nevinovatul mieluşel şi pe urmă îl născoceşti şi pe cumătrul lup; faci trandafirul, şi bagi şi un vierme în el“ (pp. 223-224). Formulările respective sunt ale epocii ateismului ştiinţific pe care vin să îl ilustreze, nu ale autorului, şi vin în contradicţie flagrantă cu afirmaţia lui Olivier Clement, citată anterior, v. nota 1. Sociologul şi criticul, prezentaţi de autor ca personaje cu păreri diametral opuse alor sale, susţin aberaţii comunistoide despre care, într-un articol de revistă, istoricul religiilor şi filosoful culturii Mircea Eliade se întreba, pe bună dreptate: „Cum poate fi ‹ştiinţifică› o metodă care, aprioric, exclude miracolul din istorie?“5.
Din păcate, setea de pământ, ilustrată prin apoftegme de genul: „Pentru pământ se poate face orice. Dobândirea lui în orice chip e legea legilor. Nimic şi nimic din mintea şi inima oamenilor nu poate întrece foamea şi setea de pământ a pământenilor pământului“ (p. 141), poate justifica numai revolta ucigătoare a mulţimilor la 1907, aşa cum, individual, coşbucianul Ben-Aldun îl va desfide în mod sinucigaş pe paşa căruia voise, forţat de nevoi, să îi vândă odorul şi mândria vieţii sale, armăsarul arab. Deşi explicaţia : ...„acum era vorba de pământ şi când era vorba de pământ nu exista nicio lege. Pentru pământ, îl omorau şi pe Dumnezeu din cer“ (p. 157) aminteşte oarecum de Ion al lui Rebreanu, momentul anulării lui Dumnezeu într-un vârf de criză nu trebuie neapărat prelungit ca o constantă pe toată întinderea celor aproape 550 de pagini ale romanului din care, astfel, ţăranul apare numai ca un veşnic animal incapabil să îşi depăşească în vreun fel condiţia de prădător înfometat, cu atât mai puţin să pară o persoană adaptată transcendenţei. Or, tocmai legătura ţăranului cu Dumnezeu pe tot parcursul istoriei, de la încreştinare până mai deunăzi, a făcut posibilă sinonimia creştin = om = român. Iar Făt-Frumos, este ştiut: de nimeni nu se teme pe lume decât numai de bunul Dumnezeu. Altfel, poate să pară inexplicabil cum Dumnezeu e luat peste picior, cum nu există loc pentru nicio apreciere pozitivă la adresa vreunui preot, doar comportamente şi situaţii de ocară, de oroare chiar, pentru întreg cinul preoţesc din carte, definitiv condamnat de judecata oarecum atee a autorului anticomunist dovedit, cum am arătat: „Un artist, un creator are dreptul să-şi omoare şi propriii lui zei. Numai el are dreptul, dacă datoria îl obligă“ (p. 148)...
Nu credem că un scriitor ca Ştefan Goanţă, om trecut prin excluderi repetate din instituţii de învăţământ superior unde intrase prin examen, cu experienţa trimiterilor la ‹munca de jos›, ca bunăoară în şantierul hidrocentralei Sadu V de lângă Sibiu, şi toate din motive politice contracomuniste, poate fi bănuit de hulire a lui Dumnezeu. Personajele sale însă ilustrează plastic, dramatic, seceta spirituală a epocii ‹socialismului multilateral dezvoltat› şi, nu mai puţin, pe aceea care i-a urmat. Cu-atât mai pregnant găsim afirmată poziţia reală a autorului, în concordanţă deplină cu a Frumoasei, declarată limpede la pagina 304: ...„noi doi vrem să înălţăm un imn frumosului uman, numai frumosului“. Iar credinţa în mântuirea prin frumuseţe, după învăţătura Mântuitorului Hristos din pilda cu tâlharii răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Lui, trece dincolo de orice dubiu asupra convingerilor reale ale prozatorului: „Şi moartea poate fi frumoasă. Sunt unii care, dacă mor frumos, sunt iertaţi pentru întreaga viaţă trăită în murdărie“ (p. 385).
Cărările realizării frumosului şi frumuseţii sunt întortocheate şi înşelătoare, ne previne romancierul: „Oamenii, oricine ar fi ei, au ceasurile lor când ţâşneşte frumuseţea din ei ca floarea din boboc. Boboc urât, ghimpos şi bubos am văzut, dar floare urâtă, ba. Haina e de multe ori urâtă şi mincinoasă şi înşelătoare, fie că e strai, fie vorbă sau chiar faptă“ (p. 338). Or, tocmai capacitatea aceasta deosebită o are Frumoasa din Cartea Frumoasei...: de a prezerva frumuseţea în cele mai potrivnice condiţii, de a scoate frumuseţea din cele mai înspăimântătoare caractere, de a elibera frumosul în cele mai atroce, mai antiumane momente ale existenţei. Ofiţerii şi militarii trimişi de guvern nu îi ucid pe ţăranii răzvrătiţi, gardienii convin să le uşureze viaţa puşcăriaşelor criminale între care se afla şi Frumoasa, fiorosul Mafoame „Hristosul Hoţilor“ cel „stăpân pe două mahalale“ îi iartă pe paznicii închisorii de o răzbunare cruntă etc. Autorul precizează, în buna tradiţie autohtonă: „Caut Marele Nespus, mă înţelegeţi?, caut esenţa frumosului, rădăcina generatoare a frumuseţii acestor oameni, rădăcina care există pretutindeni şi nicăieri“ (p. 543). De bună seamă, cartea a fost scrisă din dragoste pentru frumuseţea omului frumos, ameninţat perpetuu cu aneantizarea, dar răzbătător de fiecare dată, iar despre dragostea cântată de cunoscători ca Apostolul Pavel într-al său Imn, prozatorul Ştefan Goanţă reuşeşte formulări de poezie pură: „Mare minune devii tu, omul, oricare ai fi, când ştii că prin tine umblă umbletul pământului către cer şi al cerului către pământ“ (p. 392).
„Raţiunea frumosului“ are rol izbăvitor, ne asigură autorul, o latenţă lucrătoare în spiritele muritorilor, aleşi desigur, care o găsesc şi o cultivă în firea lor omenească: „Îi aseamănă animalitatea, foamea care primează şi exclude. Dar oamenii, oamenii dumitale, mai ales [aleşii Frumoasei, nota mea, m.  p.], trăiesc altă veşnică foame, o veşnică insaţietate care este notabilă tocmai fiindcă rămâne mereu în starea de aspiraţie. Superba raţiune a frumosului!“ (p. 386).Pentru că în roman evoluează, fireşte, şi galeria malefică de personaje cu nume definitorii, ce contrabalansează  frumuseţea, augmentând cu necesitate raţiunea de existenţă a frumosului: Cucoana/Boieroaica/Scorpia, Chiorul/Boierul, Dihorul, Scroafa, Turmanca, Târfa, Coţcarul, Hingherul, Casapul, Câinele. Profesiunea de credinţă a scriitorului, superb formulată astfel: „Noi suntem pătimiţii de profesie, iar aria pătimirii noastre este tot universul. Liniştea noastră este neliniştea“ (p. 326).
Cartea Frumoasei sau Marele Nespus a fost... spusă, în scris, şi împlinită de înţelepciuni folositoare şi păţanii fabuloase, cu gândul la o lume mai bună, nu neapărat lumea imediat următoare diacronic lumilor descrise – într-un periplu prin toate provinciile româneşti şi chiar prin străinătăţuri, de pe la 1907, la Primul Război şi Marea Unire, la Al Doilea Măcel Mondial, urmat de anii ‹reeducării› şi aceia de la Canalul decimării româneşti, până în actualitatea relatării – dar cu certitudine alta, mai frumoasă, mai bună, mai omenoasă. O lume desigur ideală şi, de ce nu?, aparţinând dintotdeauna Frumoasei şi frumosului aflător în omul zis Făt-Frumos, trebuitoarei nădejdi a omului în frumuseţe. Şi cine altcineva, din lumea aceasta, ar putea mântui lumea, sau măcar o parte din ea?
* * *
Din doctrina morală şi înţelepciunea Frumoasei:
„Omul cu două feţe nu e om, e făcătură şubredă şi de scârbă. Trebuie să ai trupul una cu sufletul, să n-o ia unul înaintea celuilalt şi nici să nu se certe între ele“ (p. 43);
„Şi de ce adică să fie frumuseţea păcat? Chin, da, aşa cum e şi prea marea bunătate şi mila, ba şi bucuria, pentru cine a avut parte de ea“ (p. 87);
„O seară ca orice seară, pruncule, dar alta, fiindcă seara de azi e a zilei de azi, seara de mâine e a zilei de mâine...“ (p. 98);
 „Sunt adevăruri adevărate şi adevăruri neadevărate. Din cauza asta ne e viaţa atât de plină. Nu ţi-am spus că viaţa şi basmul duc casă bună de la urzitul pământului încoace?“ p. 190);
„Fiecare vreme cu ploile ei. Ce-a fost ieri înţelepciune poate că azi nu mai e înţelepciune, şi ce n-a fost poate că e. Au fost, sunt şi-or tot fi lucruri cu minte şi fără minte. Desluşirea e grea. Unele mor, altele nu. Mor cele cu trup, cu glas şi în astea e bine să crezi mai puţin, fiindcă ele se topesc fără urmă. Vin peste ele altele, îşi fac şi ăstea puii lor, puii alţi pui, îmbătrânesc şi ăştia... Dumneata să crezi, mai ales, în cele care n-au murit. Să-ţi faci ochi şi putere să le vezi şi să le cuprinzi. N-au murit, fiindcă n-au avut trup care să le moară (p. 191);
„Vorba, dacă nu e a ta, te dezbracă până îţi lasă în pielea goală şi trupul şi sufletul. Şi tu, prostul, crezi că dacă te-ai învelit în haine străine eşti altul. Nu eşti decât o stricătură de scârbă“ (pp. 239-240);
„Trebuie să râzi, dacă vrei să rabzi. Râzi!“ (p. 242);
„Unii omoară cu miile, cu zecile de mii şi mai primesc şi grade sau decoraţii. Ăsta e războiul: vinovaţii comandă, nevinovaţii mor“ (p. 332);
...„mari minuni poate face omul cu o vorbă bună numai spusă, darămite cu o vorbă împlinită!“ (p. 335);
„Fiecare om , oricât de deştept ar fi, tot are în el un dram de neputere şi nu trebuie să se ruşineze de ea, că doar e a lui, şi el e dator s-o împuţineze“ (p. 542).
Frumoasa, într-un auster şi plin de miez autoportret:
„Eu, care ştiu şi neştiutele... Eu o să mor gândindu-mă la lume. La toată. Şi la cea care a fost, şi la cea care e, şi la cea care va să vină. Şi la toate ăstea trei surori, când o să-mi dau sufletul, o să le spun vorba asta: mulţumesc!“ (p. 355).
Iulie, 2015

 

[1] Gabriel Liiceanu, Ce înseamnă „frumuseţea va salva lumea“, cu nota că studentul şi textul sunt, respectiv: Gheorghe Paşcalău, Dostoievski în cerul Ideilor lui Platon, în volumul Liber amicorum, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă ed., Zeta Books, Bucureşti, 2012, pp. 152-164, ( http://www.contributors.ro/fara-categorie/ce-inseamna-frumuseţea-va-salva-lumea/ ). Este bine cunoscută sinonimia arhaică între termenul de frumos şi acela de bine (adevăr). Materializarea ideii de adevăr, manifestarea adevărului în materie, îndeobşte poartă numele de Întrupare: frumuseţea transcendentă devine palpabilă ca model viu. Negarea repetată a puterii acestei Frumuseţi de a salva lumea echivalează, pe cale de consecinţă, cu afirmarea altui model, strict aparţinător acestei lumi, ca posibil mântuitor al lumii, pe motiv că este din lumea aceasta. O blasfemie, în fond. Şi mărturisirea unui mod de abordare a realităţii acestei lumi. Dar lumea aceasta aparţine, potrivit doctrinei Adevărului hristic întrupat în Frumos (care nu e din lumea aceasta), nimănui altcuiva decât Antihristului, antifrumosului veritabil, Celui viclean. Acesta să fie modelul ce va salva lumea, şi căruia îi acordă credit G. Liiceanu: viţelul de aur, grotescul, urâtul, modelul politicianist contemporan? Şi Olivier Clement spune ceva despre capitalul de îndoială şi deznădejde impus de Cel rău şi viclean, numai că, în altă accepţiune: „Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absenţa fiinţei, ci dovada unei inteligenţe perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu şi de bunătatea Sa. Într-adevăr, nu este vorba numai de ‹lipsa binelui›, cum spun părinţii, nu numai această ‹lipsă de a fi›, prin care Lacan definea omul, ci pe cel viclean, cel Rău, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltă inteligenţă întoarsă spre propria sa lumină... Adorno a scris că după Auschwitz – voi adăuga după Hiroshima şi Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred că se poate, că trebuie să se scrie poeme, că se poate şi că trebuie să se vorbească mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus că Dumnezeu n-a creat răul şi că nici măcar nu l-a permis. ‹Chipul lui Dumnezeu şiroieşte de sânge în umbră›, spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de Berdiaev“ (vezi: https://rugaciuneatatalnostru.wordpress.com/category/ci-ne-izbaveste-de-cel-viclean-versetul-12/). Fiecare cât poate, atâta crede.

[2] F. M. Dostoievski, Idiotul, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A. – Cartea rusă), 1959, trad. Nicolae D. Gane, p. 409; citatele respectă grafia românească a momentului.

[3] Ştefan Goanţă, Cartea Frumoasei sau Marele Nespus: roman, Bucureşti: eLiteratura, 2014.

[4] Ion Dur, Sentimentul românesc al mediocrităţii, în volumul Cel de-al treilea sens, Iaşi: Institutul European, 2014, p. 103; cu nota: „v. Noica, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 108“.

[5] Mircea Eliade, Fragmente, în VREMEA, Nr. 515, din 28 noiembrie 1937.