Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



A fi etnograf în România secolului XXI

A fi etnograf în România secolului XXI

Septembrie 2015

A apărut un nou supliment al revistei „Caiete Silvane”, revistă editată de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, a Consiliului Județean Sălaj, a Primăriei și a Consiliului Local al municipiului Zalău: „A fi etnograf în România secolului XXI”. Suplimentul fructifică o bună parte din rezultatele proiectului de cercetare derulat în vara anului trecut de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj în colaborare cu Universitatea din  București (studenți, masteranzi și cadre didactice coordonați de dr. Narcisa Știucă) în Zona Codru.

 

A fi etnograf în România secolului XXI

dr. Camelia Burghele

Într-o lume cosmpolită, grăbită și cu o maximă apetență pentru mediul virtual, a fi etnograf de teren pare a fi ceva total desuet, aproape anacronic, mult diferit de meseriile informatizate ale viitorului. La prima vedere, etnograful studiază tot ceea ce este învechit, prăfuit, depășit. „culege” obiecte vechi de prin podurile caselor, se interesează de tradiții de mult uitate sau stă de vorbă cu bătrâni care abia își mai amintesc vremurile tinereții lor.

Taberele de cercetare etnografică derulate în ultimii ani sub coordonarea Centrului de Cultură și Arte al județului Sălaj demonstrează însă că lucrurile trebuiesc mult nuanțate.

Am mai scris și cu alte ocazii că civilizaţia urbană aduce cu ea o serie de structuri care alterează mult viaţa satului, prin promovarea unui model cultural urban bazat pe globalizare, computerizare, standardizare, cu pierderea reperelor identitare specifice. În tot acest nou context socio-cultural, dispar martorii vizuali, participanţii direcţi, actorii principali, prin dispariţia generaţiei vârstnice. De aici porneşte necesitatea investigaţiilor de teren, a culegerii, sistematizării şi interpretării datelor, formarea unor arhive de folclor și repere din cultura imaterială, „fotografierea” memoriei culturale colective, identificarea „tezaurelor vii” și, în general, radiografierea „la zi” a tot ceea ce a mai rămas „rural”, țărănesc, vechi, într-o lume „urbană”, modernă, industrializată.

De aceea construirea, conturarea și asumarea identității culturale au devenit, în contextul globalizării și uniformizării culturale specifice ultimelor decenii, unul dintre subiectele predilecte ale cercetării antropologice. Etnologia de urgență reclamă studiul comunităților tradiționale într-un regim impus de ample procese de asimilare culturală sau de transformări ireversibile ale vieții cotidiene și a obiceiurilor culturale.

Se spune că etnologul este „un necredincios care crede că credincioşii cred” dar faptul că cercetătorul nu are aceeaşi credinţă sau aceleaşi credinţe ca şi cei pe care îi studiază nu înseamnă că subiecţii lui sunt înapoiaţi, naivi sau că în credinţele lor nu putem să recunoaştem nici un adevăr .

                De-a lungul ultimelor decenii, relaţia dintre subiectivitate şi obiectivitate în cercetarea antropologică a suscitat multe discuţii în cercurile cercetătorilor terenului etnografic românesc (și nu numai). Teoreticienii acestui raport, totodată ei înşişi recunoscuţi practicieni ai terenului rural sau chiar al unor comunităţi primitive, tind către susţinerea postulatului că acea mult lăudată obiectivitate cu care trebuie să se înarmeze cercetătorul terenului atunci când descinde într-o comunitate, fie că acea comunitate este identică cultural cu cea din care provine el însuşi, fie că îi este total străină, nu prea funcţionează.

Pe acelaşi format interpretativ merge şi Narcisa Ştiucă: „terenul nu este doar o realitate spaţială, ci una culturală, definită de anumite valori, dar şi de anumite relaţii sociale pe care cercetătorul trebuie să şi le asume. Situaţia lui este una paradoxală, dacă nu chiar ingrată: pe de o parte, trebuie să ajungă la rigoare ştinţifică, renunţând la prejudecăţile culturale, pe de altă parte trebuie să se integreze în comunitatea studiată, pentru a o înţelege şi a o analiza cât mai profund” . În fapt, nimeni nu acuză cercetătorul etnograf că nu este obiectiv, ci discuţia se pune în termeni mult mai elastici: dacă este posibil ca el să se debaraseze de întreg orizontul său cultural şi să se declare absolut obiectiv.

                Explicaţiile autoarei citate sunt realiste şi subscriem la ele: „În elaborarea documentului etnografic, cercetătorul transcrie şi decodează, glosează şi filtrează, apoi recompune realitatea studiată şi o traduce (lingvistic şi ştiinţific în termeni nespecifici grupului studiat, psihologic şi analitic, potrivit propriei logici şi percepţii filozofice, istoric şi intercultural, prin raportare la propriul mediu)” .

                Înţelegerea faptelor din teren este un demers subiectiv, pentru că decodarea faptelor, chiar dacă se supune unor anumite tipare obiective sau obiectivate (de exemplu, pentru orice etnograf descântatul este o practică magico-terapeutică ritualică etc) se face în mod personal, subiectiv, iar redarea faptelor poartă amprenta personalităţii fiecărui cercetător în parte, pentru că fiecare urmăreşte un alt scop, are o anume temă de cercetare, are deja o opinie formată despre acea temă, are anumite metode de cercetare, şi, în consecinţă,  participă într-un mod anume la instituirea unor raporturi între el şi grupul pe care îl studiază.

                Subiectivitatea etnologului mai este apoi justificată de însuşi natura obiectului său de studiu: omul, cu amintirile, viaţa şi interpretările lui asupra lumii, proprii fiecăruia în parte: Într-un cunoscut curs de sociologie, Henri H. Stahl observa: „luat în parte, fiecare dintre indivizii componenţi ai societăţii reprezintă un cosmos, o lume în sine, atât de variată faţă de alte vieţi şi de bogată în amănuntele sale, încât problema pe care o ridică existenţa individului ca atare ar putea fi socotită insolubilă. Sociologul va trebui să ia cunoştinţă de această societate prin oamenii individuali şi prin faptele izolate care o constituie, va trebui veşnic să reconstruiască, din fragmente, un total care îi scapă prizei directe... Greutatea de care ne izbim este aceea de a obţine de la un informator, cu cât mai puţin amestec din partea ta, exact informaţia care îţi trebuieşte, sinceră şi completă, pe care tu s-o înregistrezi, şi în a observa, fără deformare, faptele” .

Dacă ar fi să creionăm o abordare teoretică explicativă, credem că ar trebui să pornim de la tiparele mentalitare – diferite pentru societatea tradițională și pentru cea modernă – precum și de la modificarea receptării culturale a nunții în societate, la momente diferite.

În fapt, ne întrebăm dacă trecutul mai este perceput sub semnul modelului sau s-a petrecut o abdicare de la acest tipar și asistăm la construirea unui alt fel de asumare a realității, proprie omului societății de consum, în care valorile financiare par a fi esențiale; desigur, trebuie să fim realiști: ele au contat întotdeauna, și mărturiile chiar ale martorilor noștri din aceste sate confirmă că în alegerea soțului / soției cantitatea și calitatea zestrei ocupa un loc important și în societatea tradițională. Față de perioada comunității rurale însă, acum, în satul urbanizat, componenta financiară a întemeierii unei familii pare a se impune radical, primordial, așa cum reiese din limbajul lipsit de echivoc, dar și de eleganță, uneori chiar voit dur, incisiv, cinic, al informatorilor.

Toate aceste repere toretice ce țin deopotrivă de etnologia de urgență, de etnografia de teren sau de dinamica mentalităților au putut fi experimentate „live” pe parcursul unui proiect ambițios derulat în vara anului 2014 de Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj în colaborare cu prestigioasa Universitate din București. S-a făcut, cu ocazia aceasta, încă un pas înainte în studierea etnografică a satelor din zona Codru, în perspectiva editării viitoare a unei dorite și mult – așteptate monografii a zonei Codrului, areal cultural ce subsumează teritorii din trei județe: Satu Mare, Maramureș și Sălaj. Originalitatea proiectului s-a datorat mai ales metodologiei moderne aplicate, dar și punctelor de vedere antropologice impuse în racordarea bibliografiei cu cele mai noi principii de cercetare: intrerculturalitate, mediu multicultural, identitate versus alteritate, mecanisme identitare, globalizare, urbanizare, mutații culturale.

Membrii echipei de cercetare formată din studenți, masteranzi și cadre universitare, coordonați cu maximă pricepere de dr. Narcisa Știucă (un „veteran” – deja - al cercetării etnografice a satelor sălăjene, date fiind incursiunile din ultimii ani în satele noastre), au avut ocazia să „fotografieze” țăranul sălăjean contemporan la el acasă: au văzut puținele locuri unde se mai face pâine (pentru că cei mai mulți țărani o cumpără de la brutărie), au gustat mâncarea tradițională, au văzut stadiul precar al meșteșugurilor locale sau au putut asculta ultimele relatări despre nunțile și înmormântările specifice locului, care acum se fac „cu catering”, încercând, astfel, să contureze un specific local codrenesc.

Se cuvine să mulțumim cu atât mai mult Narcisei Știucă, unul dintre teoreticienii și practicienii terenului etnografic din prima linie, prin grija căreia Centrului de Cultură și Artă i-a parvenit o arhivă impecabil structurată – cu o secțiune aparte de fișe de informator, de portrete de meșteri, de interviuri audio, de fotografii și de filme, adică organizată intern după toate rigorile unei arhive profesioniste – dar și cu un conținut extrem de valoros, pentru că abordările echipei au fost atent canalizate către subiecte de maximă importanță, ce țin de urbanizarea ruralului contemporan.

 

În fine, se cuvine să mai adăugăm și faptul că Centrul de Cultură și Arte al județului Sălaj este titularul unei tabere de etnografie anuale, gândită ca o școală de vară a etnografiei de teren, unică, în această formulă instituționalizată, din România, după știința noastră. Astfel, pe parcursul unei săptămâni, studenți și masteranzi de la universitățile din Cluj Napoca, București sau Craiova sunt coordonați într-o cercetare aplicată de teren sub coordonarea unor lectori avizați care le demonstrează ce înseamnă, concret, a fi etnograf. Cu certitudine, studenții sunt câștigați din punct de vedere profesional (și nu numai: munca în echipă, pitorescul satelor ardelenești, distracția din fiecare seară, schimbul firesc de idei contează, cu siguranță, la fel de mult), dar cel mai câștigat este satul sălăjean, cel care beneficiază de atente radiografii și aduceri la zi anuale, conturând o arhivă dintre cele mai prețioase, care se va situa, în curând, printre cele mai bogate și actuale din țară și care va fi un important reper pentru etnografii de mâine.