Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Latinitatea românilor

Latinitatea românilor

Autor:

Mai 2015

Latinitatea românilor 

În deceniile din urmă – după frângerea zăgazurilor dictaturii comuniste – opiniile despre trecutul românilor, exprimate în mijloacele de difuzare în masă cu multă dezinvoltură, sunt tot mai numeroase și mai extravagante. Doar trăim, în fine, într-o țară liberă! Uneori se creează impresia că aceste formulări, greu de înseriat, neagă totul și acceptă totul, după împrejurări, fără niciun respect pentru cercetarea autentică, făcută cu metodele cunoscute și consacrate ale meseriei de istoric.

Și regimul comunist a cunoscut asemenea avataruri, dictate de interese politice, externe și interne, dar controlate îndeaproape de servicii specializate. A fost mai întâi etapa proletcultistă, din timpul „obsedantului deceniu” (anii ’50 ai secolului trecut), când românii trebuiau să fie slavi sau de origine slavă, înfrățiți etern cu „marele frate de la Răsărit”, de unde venea, iremediabil, „lumina”. A urmat apoi destinderea din anii ’60, când se revenise (cu anumite excepții) la valorile naționale tradiționale și când etnogeneza a fost prezentată în limite raționale, chiar corecte (prin eforturile elitei academice), românii fiind reașezați în familia popoarelor romanice. Spre finalul perioadei comuniste, au apărut câteva derapaje „traciste” și „daciste” (în spirit protocronist exagerat) – susținute de o grupare a elitei de partid – dar acestea nu au pătruns, din fericire, în manuale și nu au ajuns să predomine în mijloacele de difuzare în masă. După 1989, nemaifiind nicio limitare ideologică de tipul cenzurii, lucrurile s-au dezlănțuit și, până la un punct, era firesc să se întâmple așa. Lumea se săturase de „glorie eternă”, de „geniul Carpaților”, de „unitate, permanență și continuitate”, de „victorii neîntrerupte”, de toată istoria festivistă cultivată de propaganda de partid, la radio și în puținele ore de program TV. Cum opinia publică era obosită și dornică de lucruri spectaculoase, șocante, spuse și scrise în forme fruste și chiar obraznice, anumiți creatori tineri (sau relativ tineri) și-au dat seama, imediat după 1989, că sosise momentul lor astral, că era vorba despre „acum ori niciodată”. Și astfel, unii intelectuali, dintre aceia fără pregătire de specialitate, au dat drumul unui șuvoi de invective, maculând întreg trecutul românesc și, odată cu el, poporul român din toate timpurile, prezentat ca fiind incapabil de nimic solid și valoros de-a lungul vremii, ca masă inertă, cuprinsă de un ancestral spirit gregar, vorbind o limbă bună numai pentru înjurături și cultivând un poet național vetust, „autohtonist, naționalist și antisemit”, demn de plasat în debaraua istoriei. Alții, mai subtili, fiindcă erau specializați în studiul trecutului, au recurs la un alt registru, lipsit de invective directe și de expresii suburbane, dar la fel de neconcordant cu realitatea de demult: ni se dezvăluia faptul că tot studiul trecutului (istoriografia) făcut de români era mitizat, adică era prezentat sub formă de clișee, în manieră glorificatoare și naționalistă, era destinat preamăririi faptelor strămoșilor, era un șir infinit de povestioare frumoase; acest lucru se întâmplase de la cronicari încoace (și se ajunsese în același fel până la Iorga, Giurescu, Panaitescu și Brătianu etc.), fiindcă istoricii români au fost cu toții naționaliști incurabili, pe de o parte și fiindcă adevărul istoric nu există oricum, pe de altă parte.

Felul acesta de a scrie despre trecut în manieră neprofesionistă și denigratoare a prins foarte repede și din alte motive decât cele relevate mai sus. Un motiv a fost setea autorilor și, mai ales, a editurilor de bani. Banii se fac din vânzări, iar vânzările devin relevante (chiar copleșitoare) printr-o bună reclamă sau – cum se spune azi – printr-un marketing performant. Prin astfel de metode, cărți modeste sub aspect istoriografic, alcătuite însă în stil eseistic, scrise cursiv, frumos, convingător, au ajuns să acapareze piața, să fie cumpărate din greu, să fie cerute, comentate, citite în tren și avion etc. Erau adevărate best-seller-uri! Iar autorii respectivi, văzând cât de bine mergea afacerea, au continuat, scriind cărți pe bandă rulantă, câte trei-patru pe an de individ, pe teme tot mai extravagante și mai îndepărtate de realitatea trecută. Acest lucru nu avea cum să fie rău sau condamnabil în sine. În fond, gustul publicului (influențat bine ori rău, prin metode oneste sau oneroase) este suveran și decide soarta de librărie a unei opere. De blamat era cu totul altceva, anume confundarea acestor produse ușor vandabile cu cărțile de istorie și cultivarea intenționată a ideii periculoase și greșite că „așa trebuie scrisă istoria”, formulând în limbaj atractiv impresii (cât mai neobișnuite, ingenioase și chiar trăsnite) despre trecut. 

Firește, au apărut reacții ale specialiștilor domeniului față de asemenea produse neistorice, unele adevărate elucubrații „artistice”, care, relativizând complet viața trecută a românilor, aruncau un blam nemeritat asupra prezentului, asupra meseriei de istoric și asupra poporului nostru în general. Dar acestea, fără să beneficieze de concursul unor edituri la modă, al lansării din partea unor „intelectuali subțiri” („boierii minții”) și al mijloacelor de difuzare în masă – preocupate de scandaluri politice și mondene, de cancan-uri, manele și zvonuri – au rămas în umbră, fiind receptate doar de către specialiști, adică tocmai de aceia care nu aveau nevoie să fie convinși cum se cercetează trecutul și cum se scrie istoria. 

Dar a apărut și un tip de reacții din afara câmpului specialiștilor, din partea unor oameni iubitori de trecut, amatori în ale meseriei, mulți dintre ei patrioți autentici, unii trăitori departe de țară, cu nostalgia văilor carpatine, a netezimii câmpiei ori a susurului undelor Oltului, Prutului ori Mureșului. Ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe acești „români adevărați” a fost punerea sub semnul întrebării (de către autorii teribiliști pomeniți mai sus) a originii românilor, a etnogenezei noastre, considerate incerte, nelămurite, discutabile. Se scrisese, în lucrările „criticilor” evocați mai sus, că descinderea noastră din daci și romani rămânea un mit frumos prezentat, dar că posibila origine a multor români din componente etnice eterogene, diferite și străine de daci și romani (slave, cumane sau turcice în general, ungurești, germanice etc.) este mult mai plauzibilă, mai aproape de realitate. Însă argumente noi și puternice în acest sens – față de cele cunoscute deja de istorici – nu s-au adus. Ca reacție, „patrioții” autohtoniști, profund jigniți, au revenit la teoria traco-dacică, reiterând originea noastră pură în traci (daco-geți), considerați de Herodot, „cel mai numeros neam din lume după indieni”. Nu mai conta faptul că observația fusese făcută în urmă cu circa două milenii și jumătate. În afara nevoii de a răspunde „denigratorilor” menționați la început, „daciștii” mai aveau un motiv de a se dezlănțui în forma preferată de ei: se revendicau de la Hașdeu și mai ales de la Nicolae Densușianu (autorul unei lucrări erudite, însă fantasmagorice, intitulate „Dacia preistorică”), cel care pusese – mai mult fără voie – bazele unui protocronism devenit agresiv, după ce curentul trecuse prin faze diverse, inclusiv una sămănătoristă și alta poporanistă. Prin urmare, ei, noii protocroniști, au negat și neagă orice altă origine a poporului român și a limbii române decât cea dacică. Astfel, pentru ei, românii sunt daci, iar limba română este limba dacilor; neputând însă nega asemănarea românei cu latina (evidentă pentru oricine), ei spun că romanii și-au însușit limba lor de la daci, din care ar fi derivat apoi toate popoarele romanice, vorbitoare de limbi neolatine. Una din motivațiile acestor elucubrații este năucitoare: romanii nu aveau cum să-i romanizeze pe traco-daco-geți, care ocupau aproape toată Europa, fiind astfel mult mai mulți, mai viteji și mai avansați ca romanii etc.

Este de prisos să mai spun că negaționiștii de meserie, cei care contestă orice valoare a istoriei românești, sunt noii „internaționaliști”, camuflați sub lozinca globalizării, a europenismului, a integrării noastre în lume, a nevoii pierderii identității, pe când daciștii sunt noii „autohtoniști”, cei care văd un fel de reînviere prin noi înșine, cu forțele noastre, capabile să uimească singure lumea.  

În peisajul trist al acestor avataruri, al acestor poziții extreme și departe de adevăr, specialiștii – singurii în măsură să știe ceea ce s-a întâmplat în trecut – rămân muți, tăcuți, mirați și pierduți. Iar publicul interesat, profund dezorientat, nu mai știe ce să creadă sau ajunge să ia de bune opiniile mai ademenitoare, mai frumos ambalate, mai agresive. Iar agresivitatea vine acum nu atât prin publicații, televiziuni sau radio, cât mai ales pe Internet, pe E-mail, pe Facebook, pe Twitter etc. Așa, am ajuns, de exemplu, să fiu acuzat de lipsă de patriotism, fiindcă susțin în continuare „teoria învechită și mincinoasă” a latinității românilor și că nu fac eforturi să înțeleg „marea noastră zestre dacică” și „creștinismul nostru de dinainte de Hristos” (!). Acest reproș (pe care am fost tentat să-l ignor complet, după cum merita, de altminteri) este, totuși, unul dintre motivele scrierii textului de față. 

Mai întâi, trebuie spus răspicat că susținerea originii romane a românilor nu a fost o chestiune de conjunctură, nu a apărat din nevoi propagandistice, politice, ideologice sau de altă natură. Asta nu înseamnă că romanitatea noastră nu a fost folosită în diferite conjuncturi, dar ea nu a fost o invenție ivită din vreo conjunctură. Nu există popor pe lumea asta care să nu aibă o origine, care să se fi născut din nimic, care să fie generație spontanee. De asemenea, nu există popor care să nu se fi întrebat de unde vine, ce face și încotro se îndreaptă. Mai sunt apoi și popoarele (grupurile) străine, vecine ori mai îndepărtate, care s-au întrebat ce sunt românii, din cine se trag, ce limbă vorbesc, cum se poartă și de ce. Toți autorii serioși care scriu despre români, încă de la cumpăna mileniilor I și al II-lea, spun că aceștia sunt urmașii romanilor. Mai mult, chiar înainte de finalizarea procesului etnogenezei, când daco-romanii latinofoni – amestecați cu alte neamuri – nu erau încă români propriu-ziși (pe când nici francezii nu erau încă francezi și nici italienii nu erau complet italieni), străinii îi prezintă drept urmași ai romanilor, stăpânitori cândva la nord și la sud de Dunăre. Scriitorii, savanții, clericii, călătorii, oamenii de arme, negustorii și chiar aventurierii trecuți pe la noi, mai evident de prin secolul al XIV-lea încoace, i-au prezentat pe români Europei, în limbile de circulație de-atunci (mai ales în latinește), ca fiind urmașii romanilor. Toți istoricii, lingviștii și oamenii de cultură români, de la umaniști și preiluminiști și iluminiști încoace (adică de la Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), i-au descoperit lumii pe români ca urmași ai romanilor ori daco-romanilor. Mai mult, prin anii ’60 – ’70 ai secolului trecut, pe baza unor izvoare irefutabile, s-a dovedit clar că românii înșiși aveau încă din Evul Mediu conștiința romanității lor, a descendenței lor din romani. Cei care au readus în atenție acest lucru, pe urmele marilor înaintași uitați, au fost istoricii Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster. Ei au fost în măsură să arate că unii dintre români au avut, inclusiv în Evul Mediu, conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar aventurieri, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

1 În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s-au născut din troienii lui Paris etc. Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s-a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s-au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor „au venit de la Roma” („de la Râm ne tragem”, zicea Grigore Ureche). 

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 12002 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria „aşezării locuitorilor în această ţară”3, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care „păstrează numele de romani”, „obiceiurile” şi „limba romanilor”.4 Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului. Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice). În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.5

Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae. Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.6 Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană7, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români. Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.8 Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii. Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma”, legat de statul roman şi de romani. În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă. 

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să-l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte. Când s-a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, folosirea de către români, în Evul Mediu, a denumirii de rumân (român) pentru a se desemna pe sine şi existența dualității vlah-rumân (român) sunt realităţi cunoscute și menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea. 

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr-un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în „provincia”9 numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii: „In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.10 Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau „creştini”, mai exact nu erau „creştini adevăraţi” sau catolici. Cu alte cuvinte, erau „schismatici”.11 Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar „schismatici”, ci şi „eretici” sau „păgâni”, nefiind plasaţi între „creştini”.12 Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două „ramuri” sau „generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor. 

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într-un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.13 Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi. 

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare: „Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj” („Apoi, văzând tot lucrul, mă luai la drum și trecui Dunărea în Țara Vlahilor, chemați rumâni, adică romani”). Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani. Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 („Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 („nennen sich Romunos”).14       

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, „bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi-ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rume<n>orum).15 Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186. Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rume<n>orum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi-l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri. Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi. Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, „regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani. Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif („ne-a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă („de neam şi chip eşti roman16, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din „colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).17 Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de „valahi”, dat de străini şi a numelui de "rumâni", dat de românii înşişi.

Denumirea de rumânie („românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s-au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul „s-au dat19 de pre slavonie pre rumânie” ori „de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum „diac de lătinie”, „diac de slavonie” ori „diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă. Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită „rumână” sau „română” (din romana) sau „rumânească”/ „românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie). De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor. Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare. La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467): „<Secuii>, văzându-se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare...”.20 Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind „latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi). Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, „atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.21 Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor „română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala „â”) decât prin romana. Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i-a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie „s-au contopit într-un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi22), dar că ei „şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.23 Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria: „Limba lor <a românilor> este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani24, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?25, adică ştii să vorbeşti româna?26, din cauză că limba lor s-a stricat”.27 Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor „nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci „când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?28», sau <când întreabă> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»29”.30 La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor În vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor: „Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”31 Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare „Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi-şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.

De la Dimitrie Cantemir încoace, adică de circa trei secole, savanții români studiază sistematic nașterea poporului român și, chiar dacă nu au ajuns la o soluție definitivă (în știință puține rezultate sunt definitive!), au dat un răspuns edificator și convingător în acest sens. Firește, aceste rezultate nu au venit ușor și nu au fost evidente de la început. Savanții Școlii Ardelene au exaltat originea latină exclusivă a românilor, din varii motive, ignorându-i complet pe daco-geți. Neolatiniștii din prima parte a secolului al XIX-lea au fost și mai radicali, propunând chiar o scriere etimologică românească, nepotrivită cu spiritul fonetic al limbii noastre. A trebuit ca geniul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu – cu faimosul articol „Perit-au dacii?” – să retrezească spiritul autohtonist, în a doua jumătate a secolului naționalităților. De-atunci, marii istorici, începând cu Alexandru D. Xenopol, au cumpănit bine lucrurile, tratând etnogeneza în cadrele sale firești și dând componentelor etnice ale poporului nostru rosturile lor reale. De-atunci încoace, dincolo de orice regimuri și interese politice, la baza formării poporului nostru au fost așezate, pe lângă multe componente secundare, trei elemente etnice principale: elementul autohton traco-dacic, elementul cuceritor roman și elementul migrator slav. În plan etnico-lingvistic, ele sunt numite substrat, strat și, respectiv, superstrat. Sub aspect axiologic, baza o formează elementul roman și limba latină, numitorul comun al tuturor popoarelor romanice. Se admite îndeobște că românii s-au format în mileniul I al erei creștine, în vastele regiuni de la nordul și sudul Dunării de Jos (dintre Munții Balcani la sud, Munții Carpați Păduroși la nord, Tisa la vest și Nistru la est), prin sinteza daco-romană și în urma asimilării slavilor și a altor grupuri de migratori. Regiunile optime de conservare și de apărare pentru români au fost zonele de deal și de munte, împădurite, ferite de intruziunile străinilor și propice pentru viețuire. Vasile Pârvan spunea profetic cândva: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Aș adăuga că am fost miracol nu atât prin felul naștere (ne-am născut ca toți romanicii), cât prin puterea de dăinuire în fața pericolelor și amenințărilor. 

Cât despre limba geților, ca fiind (după unii necunoscători) aceeași cu latina, iată ce spune despre acest subiect poetul Ovidiu: 

„Ei [geţii] vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;

dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.

Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni:

când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte;

cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică,

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu trebuie să te miri dacă versurile mele sunt cumva rele:

eu care le scriu am devenit aproape un poet get.

Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică,

în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.

Le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am

faimă de poet printre neomenoşii geţi barbari.

Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză străină,

când sfârşitul volumului a trecut printre degetele mele,

toţi au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline:

un murmur lung s-a auzit din gura geţilor.

Iar unul din ei spuse: ‘Deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat,

ar fi trebuit să fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului’.

El a grăit întocmai; dar iată, o, Carus, pe mine acum

a şasea iarnă mă găseşte sub polul acoperit de zăpadă.“ (Publius Ovidius Naso, Tristele, V, 10, 35–39; Scrisori din Pont, III, 2, 40, IV, 13, 17–24, 33–40; Bogdan Murgescu, coord., Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, p. 32-33).

 

Ovidiu, ajuns în exil la Tomis (Constanţa),  printre geţii din Dobrogea, în anul 8 d. Hr., avea să-şi încheie zilele pe malul Mării Negre, prin anii 17-18 d. Hr., cu nostalgia Italiei şi a Romei. În unele versuri ale sale scrise la Tomis spune că, deşi, de la venirea sa forţată în aceste ţinuturi îndepărtate, Dunărea îngheţase doar de trei ori (trecuseră trei ani), lui i se părea că era despărţit de patrie de tot atâţia ani câţi fusese asediată de inamici cetatea Troia (adică de 10 ani). Cum se vede, poetului îi trebuiseră șase ani de conviețuire ca să învețe limba daco-getică, ajungând să scrie chiar o „cărţulie” (din păcate, pierdută) în această limbă, complet neînţeleasă de romani.

 

Prin urmare, aproape tot ceea ce putem cuantifica astăzi sub aspect științific din moștenirea noastră antică vine de la romani. Câtă vreme limba daco-getică este aproape necunoscută, neștiindu-i-se gramatica și nefiind elaborate opere literare cărora să le fi servit drept suport, nu se poate spune nimic despre posteritatea sa. Nu numai că nu s-au păstrat documente sau opere scrise în această limbă, dar ele aproape că nici nu s-au alcătuit vreodată.32 Popoarele europene de astăzi sunt, în proporție covârșitoare, de origine indo-europeană, fiind împărțite în trei grupuri (romanice, germanice și slave) și sunt născute toate în mileniul I al erei creștine. Celelalte popoare vechi, venite în Europa de sud-est cam cu două mii de ani înainte de Hristos, adică grecii, ilirii și tracii, s-au topit în alte mase etnice și – cu excepția grecilor – nu au lăsat urme vizibile. Cu alte cuvinte, moștenirea tracică se află azi mai mult în pământ și în muzee. Latinitatea a lăsat o literatură nemuritoare, o cultură scrisă, o artă laică și sacră, precum și o salbă de popoare neolatine care, prin numărul de vorbitori cu limbă maternă, domină astăzi lumea.33

Nu întâmplător, unii dintre cei mai importanți creatori spirituali români – de la Vasile Alecsandri până la Alexe Mateevici – au închinat imnuri latinității și limbii noastre latine. Suntem condamnați, prin urmare, pentru eternitate să trăim întru latinitate. Dulce și frumoasă condamnare, de care e bine să fim conștienți și s-o prețuim cum se cuvine.

 

Chișinău, 2 aprilie 2015

 

Ioan-Aurel Pop

 

(Endnotes)

1 Este însă evident că nu această conştiinţă – elitară şi firavă – a fost decisivă pentru perpetuarea numelui Romei în etnonimul  „român”, ci anumite împrejurări istorice, parţial evocate în acest studiu. 

2 E. Stănescu (coord.): Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de studii. Bucureşti 1989, p. 32-33. Ş. Papacostea: Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită. Bucureşti 1999, p. 242-243.

3 Maria Holban (coord.): Călători străini despre Ţările Române, vol. I. Bucureşti 1968, p. 322-323. 

4 După secolul al XVI-lea, odată cu marii cronicari moldoveni care au scris în limba română, cu Dimitrie Cantemir şi apoi cu Şcoala Ardeleană, conştiinţa romanităţii se impune definitiv în mentalitatea românească. 

5 După cum se ştie, s-au păstrat şi în Occident etnonime provenite din latinescul romanus, dar numai sporadic, în cazul unor grupuri mai mici şi izolate, înconjurate de germanici, ca de exemplu romanşii sau retoromanii din Elveţia.  

6 Nu interesează, în cazul de faţă, că uneori, în Evul Mediu şi în Epoca Modernă, termenul de vlah a avut, pe alocuri, şi accepţiunea de ţăran supus, de păstor (păcurar), de şerb (iobag) sau de „schismatic” (ortodox), cum se va vedea mai jos.

7 Nu luăm aici în atenţie în mod intenţionat micul popor dalmat – între timp dispărut – din Balcani, vecin cu italienii, situat departe de românii nord-dunăreni şi fără relevanţă pentru tema noastră. De altminteri, dincolo de apartenenţa la latinitate, românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei.

8 Vezi Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, cu opiniile specialiştilor Cicerone Poghirc, Petre Ş. Năsturel, Matei Cazacu, Neagu Djuvara, Max Demeter Peyfuss, Mihaela Bacu şi Matilda Caragiu-Marioţeanu, în legătură cu denumirile generale de români (cu variante) şi vlahi (cu variante), cu procesul de romanizare, raporturile vlahilor balcanici cu grecii şi slavii, diaspora aromână, aromânii şi naţionalismele balcanice, asimilarea vlahilor etc.     

9 Termenul de provincia se referă probabil la împărţirea lumii creştine (catolice) în „provincii ecleziastice” de către curia papală. 

10 Ş. Turcuş: Prima mărturie străină despre etnonimul „român” (1314), în „Cele trei Crişuri” (Oradea), seria a III-a, an I (2000), nr. 7-9 (iulie-septembrie), p. 6.

11 Plasarea ortodocşilor („schismaticilor”) între „păgâni” se mai întâlneşte în epocă, în anumite medii exclusiviste occidentale (catolice). 

12 Ş. Papacostea: Between the Crusade and the Mongol Empire. The Romanians în the 13-th Century. Cluj-Napoca 1998, p. 13-136.

13 A. Armbruster, op. cit., p. 49-51. 

14 Archivio di Stato di Milano, Archivio Ducale Sforzesco, Potenze Estere, carteggio 640, fascicolo Ragusa, nn (nenumerotat). 

15 V. Arvinte, op. cit., p. 191-192.

16 Imre Nagy (editor): Hazai okmánytár. Codex diplomaticus patrius Hungaricus, vol. VIII. Budapest 1891, nr. 5, p. 9-11; Imre Szentpétery (editor): Regesta regum stirpis Arpadianae critica diplomatica, vol. I, partea 1 (1001-1270). Budapest 1923, nr. 157, p. 50; vezi Alexandru Simon: Între coroanele Arpadienilor şi Asăneştilor: implicaţiile unui document de la Béla III, în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. XXVIII, 2010, p. 127-136.  

17 De notat faptul că înaltul pontif îl numeşte pe Ioniţă „roman” şi nu „vlah” şi spune că înşişi românii se consideră de origine romană. 

18 Eugen Stănescu (coord.): Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de studii. Bucureşti 1989, p. 32-33.

19 Cu sensul de „s-au tradus”.

20 < Li Seculj>, vedendosi malmenare,/ domandono adiuto a soy vicinj chiamatj Valachi, quali antichamente furo Romanj et tengano lo lor parlare latino et romano fin in questo tempo,/ et sono valenti hominj a cavalo [...]. Archivio di Stato di Milano, Archivio Ducale Sforzesco, Potenze Estere, Venezia, carteggio 354, 1468, fascicolo Febbrario, nn (nenumerotat). Vezi I.-A. Pop, Al. Simon: The Venetian and Walachian Roots of the Hungarian-Ottoman Truce of Spring 1468: Notes on Documents from the States Archives of Milan. În: Iulian-Mihai Damian, I.-A. Pop, Mihailo Popović, Al. Simon (editori), The Italian Peninsula and the Europe’s Eastern Borders. 1204-1669 (=Eastern and Central European Studies, I). New York – Oxford – Basel – Frankfurt-am-Main – Wien 2012, passim.    

21 Ş. Papacostea: Geneza statului în Evum Mediu…, p. 245.

22 I. M. Damian: Gli umanisti italiani e l’etnonimo medievale dei romeni. Una nuova fonte. În: Lauro Grassi (a cura di): Studi per sessant’anni della Biblioteca Romena di Freiburg. Genova 2011, p. 9-23.

23 András Veress: Acta et epistolae relationum Transilvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia, vol. I (1468-1540). Budapest 1914, p. 242-244 (text latin integral); Maria Holban (coord.), op. cit., p. 247 (fragment tradus în româneşte).

24 Romei. 

25 Sti Rominesti?.  

26 Sai tu romano?

27 Maria Holban, op. cit., p. 322.

28 Scisne… Romane? 

29 Num Romanus sit.

30 Anton Verancsics: Összés munkái, vol. I, în L. Szalay: Monumenta Hungariae Historica, seria a II-a, Scriptores, vol. II. Pest 1857, p. 119-151 (text latin integral); Maria Holban (coord.), op. cit., p. 403 (fragment tradus în româneşte).  

31 Wolfgangus Kowachoczy: De administratione Transylvaniae Dialogus. Adiecta est ad Maximum et Victorem Poloniae Regem Gratulatio. Claudiopoli Transilvanorum 1584, 34 file; A. Armbruster: Romanitatea românilor…, p. 135; C. Alzati: În inima Europei…, p. 85; I.-A. Pop: Naţiunea română medievală…, p. 121.      

32 În afara mărturiei de mai sus a lui Ovidiu – care spune că ar fi scris versuri în limba geților – nu există altele în acest sens. 

33 Cea mai răspândită limbă maternă de pe pământ este nu engleza, ci spaniola. Dar și în cazul englezei, circa 60% din vocabularul său provine (mai ales prin intermediul francezei) din latină.