Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Rucsacul

Noiembrie 2014

 

Artemiu VANCA

 În fiecare zi fac o plimbare prin parcul din apropierea casei. Evadez din zgomotul Bucureştiului, fac mişcare, respir aer curat şi mă gândesc la cartea sau povestirea pe care o scriu. Acolo, mi-au venit - din cer, din apă, din copaci, din iarba verde - cele mai bune idei. Tot de acolo mi-am ales şi câteva subiecte, printre care şi pe cel de faţă.

 Parcul este frumos. În ultimii ani i s-au adus numeroase îmbunătăţiri.  Acum în el există terenuri de joacă pentru copii, aparatură fitness, mese de ping-pong, un chioşc pentru pensionari, terenuri de sport etc. Iar, fiindcă în ţara asta se fură orice, toate sunt foarte bine păzite de paznicii din interior şi de cei amplasaţi la toate intrările.

Am ajuns să cunosc foarte bine atât parcul cât şi pe obişnuiţii lui. Mă salut cu bătrânelele pe care le văd zilnic, pe o bancă, stând de vorbă, o salut pe doamna de la chioşcul cu răcoritoare, mă salut cu bătrânii de la chioşcul pensionarilor - unde şi întârzii ca să chibiţez  o partidă de şah sau table -, văd ce se mai întâmplă cu raţele sălbatice de pe lac, casc  gura la pescari, privesc la copiii care se zbenguie la locurile de joacă amenajate pentru ei, dar şi la mamele şi bunicile care-i însoţesc.

S-a întâmplat, de mai multe ori, să văd, pe băncile din parc, dormind, în plină zi,  diverşi dezmoşteniţi ai sorţii. Sunt sigur că pe mulţi dintre ei i-au adus în această situaţie evenimente nefericite,  întâmplări tragice. Aş fi vrut să le aflu poveştile şi să-i ajut dacă pot. Până de curând, n-am avut acest noroc. El a apărut, în sfârşit, sub forma unui sac de voiaj. Iată cum    s-au petrecut lucrurile:

Într-o zi, mi-a atras atenţia un rucsac înalt, albastru, montat într-un cărucior din acelea cu care merg gospodinele la piaţă, burduşit nu se ştie cu ce,  aşezat pe o bancă din chioşcul pensionarilor, iar lângă el o sacoşă mare, din plastic, burduşită şi ea. Mi-am imaginat că cele două bagaje ar putea conţine explozibil şi că au fost abandonate acolo de un terorist! Dar, mi-am zis imediat: „Cine ar putea avea ceva cu bieţii pensionari?! Acolo nu vin nici Iliescu, nici Constantinescu, ca să zici că e vorba de o răzbunare, peste timp.” Pe de altă parte, mi-am amintit că la Boston, în SUA, tocmai  explodase un colet abandonat într-o pubelă şi muriseră trei oameni, iar peste o sută au fost răniţi. Toţi asistau la un maraton. Printre concurenţi sau spectatori nu s-au aflat nici  Bill Clinton, nici George W. Bush. „Teroriştii nu aleg pe cine omoară”, mi-a şoptit o voce interioară. Am plecat de acolo cu teamă. Pe drumul spre casă     n-am auzit explozia, iar seara, la Jurnalul TV, nu s-a transmis că ar fi avut loc. Am răsuflat uşurat. Totuşi: „Ce căuta rucsacul acela în chioşcul pensionarilor? Al cui o fi?” m-am întrebat.

 „Chioşcul pensionarilor” este numele generic dat la patru construcţii uşoare (chioşcuri), lipite una de alta, de formă dreptunghiulară, deschise pe toate laturile. Ele te apără  de ploaie şi de razele soarelui, nu şi de vânt şi frig.  În interiorul lor se află mese, la care pensionarii joacă şah, table sau remi. Mesele au bănci fixe, cu spătar, aranjate  de o parte şi alta a lor. Pe o bancă pot lua loc patru persoane. Unul dintre  chioşcuri are patru mese, altul trei, iar două dintre ele câte una. Rucsacul se afla în unul cu o singură masă.

A doua zi, obiectele despre care vorbeam erau din nou acolo, iar lângă ele stătea un bărbat de vreo cincizeci de ani, slăbuţ, de statură potrivită, cu o figură tristă.  Era îmbrăcat corect, dar cam demodat. Hainele-i erau uzate şi, pe ici colo, apăruse jegul. Avea şi cravată, era bărbierit proaspăt  şi nu aducea nicidecum a cerşetor sau aurolac. Fiind mai în vârstă decât el şi poate dintr-un reflex moştenit de la comunişti - de care nu sunt mândru -, mi-am permis să-l tutuiesc.

-           Este al tău rucsacul? l-am întrebat.

-           De ce vă interesează? s-a răstit el la mine.

-           L-am văzut şi ieri aici şi nu era nimeni lângă el. Credeam că l-a abandonat cineva.

-           Nu este al meu. E al unui băiat.

-           Unde-i băiatul?

-           Pe aici pe undeva.

După acest schimb de cuvinte, bărbatul mi-a întors spatele. Nu mi-a picat prea bine, dar, pentru că, aşa cum am mai spus, voiam neapărat să ştiu al cui este rucsacul,  am înghiţit în sec şi am aşteptat vreun sfert de ceas să apară băiatul. N-a venit. Am plecat spre casă nemulţumit.

În ziua următoare, rucsacul era în acelaşi loc, iar lângă el era acelaşi bărbat, proaspăt bărbierit şi îmbrăcat la fel ca  şi în ziua precedentă. M-am enervat:

- Nu-i aşa că rucsacul e al tău? l-am luat direct.

- Da, e al meu, mi-a răspuns el, puţin iritat, îndreptând spre mine o privire duşmănoasă.

- Ieri ziceai că e al unui băiat. De ce m-ai dezinformat?

- Dar dumneavoastră cu ce drept m-aţi întrebat? Sunteţi de la Poliţie sau de la SRI?

- Nu sunt de la nici una dintre ele. Sunt pensionar. Mă plimb zilnic pe aici, l-am văzut şi, aşa cum ţi-am mai spus, mi-am imaginat că l-a abandonat cineva. În acest caz,  ar fi trebuit anunţat un paznic. Mi-a mai fost teamă că ar putea conţine explozibil.

A schiţat un zâmbet şi, pe un ton ironic, m-a întrebat:

- Acum v-aţi liniştit?

- Da, m-am liniştit. Ce ai în el?

- Cartoane. Strâng cartoane şi le vând la un centru de colectare.

Profitând de acest mic dezgheţ intervenit între noi, m-am încăpăţânat să stau de vorbă cu el şi am aflat, nu fără să-l trag de limbă, că este ardelean, de pe lângă Sibiu, că a venit în Bucureşti înainte de Revoluţie şi că e şomer.

- Ai unde dormi?

- Dorm la un prieten de familie.

Nu eram mulţumit cu ce am aflat. Voiam să ştiu mai multe despre el  şi, mai ales, de ce vine cu rucsacul în parc?

Două zile n-a mai apărut. "Slavă Domnului! A găsit de lucru”, mi-am zis. Dar, nici vorbă: în următoarea zi, rucsacul şi sacoşa au apărut din nou, pe aceeaşi bancă, iar bărbatul dormea, lângă ele, cu capul pe masă.  Dedesubt, la fel de obosit şi somnoros, dormea, într-o cutie de carton, „câinele pensionarilor”, pe care îl mai văzusem  acolo şi altădată. Rucsacul arăta la fel: rotund şi burduşit cu ceva. Am început să analizez situaţia: „Nu pot fi cartoane, li s-ar vedea colţurile prin pânza rucsacului;  nu cred nici că doarme la vreun prieten, pentru că, în acest caz, n-ar fi obligat să se care peste tot cu rucsacul acesta; poate n-are nici unde dormi, altfel  n-ar face-o aici, în toiul zilei, cu capul pe masă; nu cred că noaptea doarme în parc: abia s-a desprimăvărat şi este încă destul de frig; mai degrabă doarme în gară sau la vreun centru pentru persoane fără adăpost, pe care trebuie să-l părăsească în fiecare dimineaţă, obligat să care cu el tot ce are: în rucsac garderoba, iar în sacoşă bucătăria şi cămara.” Nu mi l-am închipuit dormind în reţeaua de canalizare a oraşului.

L-am văzut, într-o altă zi, în acelaşi loc, cu rucsacul la dreapta lui, citind un ziar, „Evenimentul zilei”, dacă nu mă înşel. Ulterior l-am mai văzut de multe ori în postura asta.   L-am salutat şi   m-am aşezat lângă el.

- Nu cred că ai cartoane în rucsac, i-am spus, fără nici o introducere.

-           E treaba mea ce am acolo, mi-a răspuns el, iritat de-a binelea.

I-am mai pus câteva întrebări. La toate mi-a răspuns la fel: „E treaba mea.” Devenise urâcios şi nervos. Nu m-a repezit, dar faţa lui şi întreaga lui atitudine îmi spuneau: „Cară-te de aici!”   M-am cărat. Ce era să fac?

După ce-am plecat, m-am gândit că n-ar fi exclus ca bărbatul să fi trăit o experienţă neplăcută, pe care, din ruşine sau pentru că nu-i place să fie compătimit, o ţine pentru el. Mi-am amintit şi de „prietenul de familie”, la care a zis că doarme. „Prin urmare, a avut şi o familie! O fi adevărat?” m-am întrebat. Nu puteam pune mare bază pe ce-mi spusese el, deoarece mă mai dezinformase  de două ori: prima oară că n-ar fi proprietarul rucsacului, a doua oară că în el ar avea cartoane.

 N-am îndrăznit să-l mai abordez, deşi  am continuat să-l văd acolo aproape în fiecare zi. Când nu-l vedeam, îmi închipuiam  fie că e în căutare de lucru, fie că şi-a găsit slujbă.

A venit vara. Într-o zi în care bărbatul nu era în parc, unul dintre obişnuiţii chioşcului, un pensionar, venise să joace şah. Adusese jocul cu el şi aştepta un partener. M-am oferit eu. M-a bătut repede, de două ori, după care a  devenit bine dispus şi volubil. Am profitat de asta şi am deschis vorba despre bărbatul cu rucsacul.

- E unul din aceia cărora nu le place munca. L-au chemat unii de aici să le măture în curte, să le sape grădina, să taie lemne. Nu gratis, bineînţeles, ci pentru mâncare şi bani. I-a refuzat pe toţi, spunându-le că el este muncitor calificat, strungar, şi nu acceptă ori ce muncă. Nu ştim din ce trăieşte! Am încercat să-i dăm  câte ceva: bani, mâncare, îmbrăcăminte. Ne-a refuzat. Noaptea doarme aici, în parc, împreună cu câinele nostru.

M-au surprins trei lucruri: că e strungar, că doarme în parc şi că refuză orice ajutor! Am început să analizez din nou: „Strungarii nu se prea purtau cu cravată!; poate a fost activist de partid, că ăştia se purtau la costum şi cravată; dacă doarme în parc, înseamnă că „dorm la un prieten de familie” a fost tot o dezinformare; de ce refuză să fie ajutat?; din mândrie?; activiştii nu erau însă şi mândri, adică demni: erau slugarnici în relaţiile cu şefii, falşi în relaţiile cu cei de o seamă cu ei şi duri  cu ceilalţi; o fi vreo excepţie?; vreo unul din cei care credeau sincer în „nobilele idealuri ale comunismului”?

Pensionarul şi-a continuat relatarea:

- Chioşcul în care îşi pune rucsacul a devenit un fel de casă a lui. L-am văzut foarte rar mâncând ceva, dar nu uită să se bărbierească în fiecare dimineaţă. Se pare însă că nu face şi baie, pentru că a început să miroase.

Eu n-am simţit până atunci că ar mirosi! Probabil că nici el nu-şi dădea seama.

- Dar iarna? Iarna unde doarme? l-am întrebat.

- La vre-un centru pentru cei fără adăpost.

- Acolo poate face şi baie.

- Da, dar în centrele astea sunt primiţi doar iarna şi e mult până la iarna viitoare.

După o pauză, a adăugat:

-  Pare un om cinstit. De câte ori uităm  câte ceva aici, ni le dă dimineaţa.

„Ar fi cinstit, dacă nici n-ar minţi.”, aş fi vrut să-i spun. Tot eu însă i-am găsit imediat o scuză: „Minciuna la care recurge e o modalitate de-a se proteja, de-a se apăra de indiscreţia noastră.”

Pensionarul n-a ştiut să-mi spună nimic despre trecutul bărbatului, doar că, odată, l-a surprins curgându-i lacrimile în timp ce se uita la o fotografie, pe care a introdus-o în unul din buzunarele rucsacului imediat ce s-a văzut observat. Informaţia m-a surprins! Am avut din totdeauna încredere în oamenii în stare să se înduioşeze sau să se întristeze de ceva până la lacrimi: cred despre ei că au un suflet bun.  Bărbatul cu rucsacul mi-a devenit aproape  simpatic. Am început să doresc şi mai mult să-i aflu povestea. „Fotografia o fi a cuiva din familia lui”, am presupus eu.

Am întrebat şi pe unul din paznici dacă este adevărat că bărbatul cu rucsacul doarme noaptea în parc.

- Da, de şi n-ar avea voie. Ne facem că nu-l vedem.

- Ştii care-i povestea lui?

- Nu ştiu. Nu ştie nimeni, dar se vede că-i bătut de soartă. Nu stă aici de plăcere.

Nu peste mult timp, s-a eliberat un post de portar la blocul în care locuiesc şi se căuta un înlocuitor. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am dat vestea bărbatului cu rucsacul.

- Nu mă angajez ca portar! Eu sunt muncitor calificat, mi-a spus el, pe un ton de parcă mi-ar fi spus: „Sunt regele românilor

 „ Prin urmare, mi-am zis, omul acesta refuză din mândrie ajutorul care i se oferă. N-o fi el regele românilor, dar, oricum, are o conştiinţă de sine exagerată, probabil pentru că, până înainte de Revoluţie, în calitatea lui de muncitor a făcut parte din clasa conducătoare a ţării.”

- Ştiu, eşti strungar. E greu să-ţi găseşti de lucru în meseria asta, acum când uzinele se închid una după alta şi locul lor este luat de supermarketuri, malluri sau cartiere rezidenţiale.

- Aşa e. Cu toate astea,  din când în când, se mai caută strungari. Am găsit anunţuri în ziar. Am fost la faţa locului, dar n-au vrut să mă angajeze. N-am avut cine să mă sprijine.     N-am avut bani ca să-i dau celor care m-ar fi putut angaja. E Mafie!  Peste tot pe unde am fost, m-am lovit de Mafie. Ţara asta, acuma,  îi plină de mafioţi!

Am continuat să-l văd în parc. Era foarte cald, dar el continua să se poarte la cravată. Când vorbeam cu el se ţinea mai la distanţă. „Poate pentru că şi-a dat seama că miroase”, mi-am zis. De câteva ori am discutat cu el politică. Era tare la capitolul acesta! Era la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi, ca toţi amărâţii din generaţia lui obişnuiţi ca statul să le poarte de grijă, era foarte pornit împotriva celor aflaţi la putere:

- Sunt nişte mafioţi! Îi doare-n  cur de oamenii muncii,  era de părere el.

 Câtva timp l-am văzut doar de la distanţă. Venise toamna. Într-una din zile, din întâmplare, ne-am întâlnit faţă în faţă pe o alee. Am remarcat o mare schimbare la el: slăbise, privirea îi devenise tulbure, răspundea monosilabic la întrebări sau nu răspundea deloc. „O fi răbdând de foame”, mi-am zis. L-am invitat la mici şi o bere, pe o terasă din apropiere. M-a refuzat.

La câteva zile după asta, abia intrat în parc, am observat aglomeraţie şi agitaţie mare în preajma chioşcului pensionarilor. M-am grăbit să văd ce se petrece: poliţiştii ţineau curioşii la distanţă.

- Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe un bărbat, care sosise acolo înaintea mea.

- Au găsit, în chioşc, un om spânzurat.

Mi s-au înmuiat picioarele. „Bărbatul cu rucsacul!”, mi-a fulgerat prin minte. Am dat din coate, m-am apropiat mai mult de chioşc. Pensionarii nu erau acolo. Tocmai îl părăsea, schelălăind, şi câinele lor, alungat de acolo cu o lovitură de picior, dată de cineva. De o grindă atârna trupul unui om, iar în jurul lui se învârteau poliţişti, fotografi,  ziarişti, procurori etc. Era el, bărbatul cu rucsacul, la costum, cu cravată şi proaspăt bărbierit, ca de obicei. Am înghiţit un nod mare şi  mi-am şters o lacrimă. „Dumnezeu să-l ierte!”, am zis în gând.

Plecat de acolo,  pe drum, mi-am reproşat că n-am fost în stare să-l ajut.  Am ajuns acasă dărâmat sufleteşte. Soţia, după ce am pus-o în temă cu cele întâmplate, a încercat să mă consoleze:

- Nu te supăra, ceea ce aţi vrut  voi să faceţi, este ca în povestea aceea în care un copil, ca să facă o faptă bună, a încercat, cu forţa, să ajute o babă să treacă strada. N-ai nici-o vină. El nu s-a lăsat ajutat aşa cum ai vrut tu sau ceilalţi s-o faceţi. El îşi dorea să lucreze în meseria lui, iar tu n-aveai cum să-l ajuţi şi nici ceilalţi nu cred că ar fi putut-o face. A fost un om  de o mândrie exagerată, aşa cum ai remarcat şi tu, una mai presus de instinctul lui de autoconservare. Mi-e greu să înţeleg de ce era aşa!

În perioada care a urmat, m-am dus zilnic la poliţie ca să aflu amănunte. N-a fost uşor, dar, până la urmă, cu ajutorul unei cunoştinţe, am aflat cum se numea bărbatul, am aflat că a fost căsătorit, că nu avea copii, că a lucrat la o uzină din capitală şi că a fost închis, timp de cinci ani, pentru omor din culpă: fiind la volanul unui autoturism, a avut un accident în care a murit persoana cu care era în maşină; culpa lui a fost că adormise la volan.  Din închisoare a ieşit cu nişte bani, câştigaţi acolo, din care, probabil, a trăit până şi-a pus capăt zilelor. Cât timp a fost închis, soţia a divorţat de el şi s-a recăsătorit. După eliberare, s-a trezit fără casă, fără loc de muncă şi fără cineva care ar fi putut să-i întindă o mână de ajutor. Era în proces de partaj a bunurilor, cu fosta soţie. În rucsac şi sacoşă, avea exact ce-mi  imaginasem. Printre acte, s-au găsit carnetul lui de membru PCR, o Medalia Muncii pe numele lui şi o poză a unui bărbat necunoscut. Poliţia, crezând că poza e a unei rude apropiate a decedatului,  căreia ar putea   să-i transmită nimicurile ce rămăseseră de la el, a descoperit, cu surprindere, că poza era a celui pe  care-l omorâse fără să vrea!

Ce a învârtit bărbatul acesta în Comunism? Ce fel de om a fost? Cine a fost persoana pe care a omorât-o? Ce relaţii erau între ei? De ce l-a părăsit soţia?, sunt întrebări care  continuă să mă frământe.