Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Două femei la Poreč (titlu provizoriu)

Două femei la Poreč  (titlu provizoriu)

August 2014

Birtocean Maria Patricia

 

1.

Când am ajuns pe plajă Maribor era deja moartă…

 

2.

…de oboseală umerii i se aplecaseră puţin şi prezenţa ei impunătoare se diminua tot mai mult. Nu dormise toată noaptea şi ochii îi erau acoperiţi de roşeaţă.

 

- Am înotat în toată marea asta şi mi- a fost frică să mă las la fund, îmi spunea, libertatea nu se câştigă prin moarte şi nici prin fugă.

- Atunci prin ce, Maribor?

- Am aruncat pietre atâtea, că aş fi putut construi o casă.

 

Priveam spre mâinile ei zgâriate şi mă treceau fiorii închipuindu-mi-o atât de albă, cu picioarele ude, aruncând pietre de parcă ar fi vrut să umple marea.

 

- Oamenii nu se aduc înapoi aruncând cu pietre. Marea a plecat, voi pleca şi eu.

- Încotro, Maribor? 

- Încotro... încotro...

 

3.

Pe Maribor am văzut- o prima oară, când încă mai creştea cânepă într-un sat îndepărtat. Nu am înţeles atunci cum se potrivea asta cu prezenţa ei aproape nepământeană, cu ochii ei verzi şi echilibrul vădit în fiecare mişcare pe care o făcea. În mahala graţia era mereu murdară de noroi. Nu şi la Maribor, ea reuşea să păstreze totul impecabil, fără ostentaţie şi fără prejudecăţi. Citea Marquez, ştia să vorbească fluent patru limbi străine şi înţelegea totul. 

În călătoriile mele de mai târziu, mi- am dorit să o reîntâlnesc, să o întreb... să ştiu... şi tocmai când era să o uit îngropată în amintirile mele despre acea vizită, ca într- un morman de haine murdare, am reîntâlnit- o.

 

Mă îndrăgostisem şi de frică am fugit departe, refugiindu- mă cu prea puţin succes,       într-un sat de pe malul Adriaticii. Lipsită de puterea de a găsi vreun scop călătoriei mele, vreo listă lungă de obiective turistice sau vreun om care să mă însoţească, mă plimbam zile întregi pe străduţele din Poreč, sporindu-mi angoasele între turişti care făceau cumpărături de duzină. Păreau să nu vadă frumuseţea ieşită din comun a falezei aflată în apropierea unei păduri de pini, de fagi, de stejari, cine să-şi mai amintească? Şi, la o adică, cine i-ar fi putut învinui? Nici măcar eu, conştientă fiind, nu puteam să mă concentrez la altceva decât la săculeţii plini de levănţică uscată, pe care scria numele vreunei firme producătoare de potpourri, la produsele cosmetice bio şi alte fleacuri, toate amestecate cu tricouri cu marijuana sau capete de mort, pentru cei diferiţi. 

Nimerisem într-un bazar plin de bărbaţi cu priviri alunecoase şi femei cu buzunare largi. Unul urla la mine din senin, în croată, cuvinte pe care nu le înţelegeam şi râdea împreună cu o ceată de mahali, arătându-şi cureaua pantalonilor. M-am întors doar, scârbită, şi am încercat să trec printr-o mulţime aproape compactă. Ea m-a văzut. A venit înspre mine. M-a luat de mână şi ne-am pierdut printre oameni. Purta o rochie cu flori, părul până la umeri, cu silueta armonioasă şi spatele drept, trecea uşor prin mulţime. Ajunse în centrul vechi al oraşului, lipsit de tarabe, ne-am aşezat:

- Eu sunt Maribor, mi-a spus. Tu? 

O priveam hipnotizată. Avea genele mici şi urme de fard verde pe pleoape, câţiva pistrui şi buze subţiri. 

- Am ştiut că te voi găsi aici, îmi amintesc de tine!

 

4.

Soarele s-a închegat din nou printre crengile de brazi sau de pini sau de stejari, cine          să-şi mai amintească acestea în fiecare dimineaţă după ce îşi scufundă mâinile în apa atât de clară, care izvorăşte dinsus de drum. 

Nu ştia de câte zile, săptămâni sau ore, nu ştia cum, îşi amintea doar că au venit într-o zi, i-au pus mâna pe umăr şi au plecat capetele. Nu a fost nevoie să îi spună cine erau şi de ce veniseră. Ştia. Şi de atunci timpul se târa prin ea ca un gol dens care îi mânjea încheieturile şi organele, sufocând-o.

Încerca să accepte, dar nu putea să înţeleagă. Cum se poate să fi murit când, seară de seară, povesteau în bucătăria slab luminată. Ea tăia legumele, el stătea rezemat de chiuvetă  vorbindu-i despre fragmente din visele sale şi despre literatură. Ea gătea pentru ziua care va veni şi pentru oamenii care vor trece pe lângă el cumpărând cărţi la mâna a doua şi îngeraşi de plastic, credincioşi, îndreptători, păzitori sufletelor şi trupurilor noastre. Până atunci, îşi amintea, nu se atinseseră niciodată şi nu îşi spuneau decât despre lucruri neimportante, se priveau în ochi rar, întotdeauna când vorbeau despre literatură, niciodată când ea îi spunea despre sine. Totuşi, în seara aceea, s-a apropiat de masă, i-a pus mâna pe umăr, văzând că îl priveşte fără să înţeleagă. Nu s-au sărutat, nu s-au ţinut de mână, singurul gest de apropiere fiind acela. 

Totul a rămas la fel până în acea zi când s-a temut că, ireversibil, va trebui, de acum înainte, să vândă ea cărţi la mâna a doua şi îngeraşi de plastic. „Nu te teme” i-a spus şi de atunci se întâlneau în mijlocul unei păduri în fiecare seară. Vorbeau despre lucruri neimportante. Cântăreau din priviri lumea care scădea de fiecare dată în densitate. În mijlocul unei păduri era un ochi de iarbă, iar ea nu îşi mai amintea, era o pădure de brazi, de stejari, de pini. Dimineaţa obişnuia să-şi spele faţa  în râul peste care trecea noaptea, pentru ca pe timpul zilei să nu-şi mai amintească de ce, în fiecare seară, fugea de omul care păzea pădurea. Odată era să o muşte un câine, dar de cum a trecut apa, a fugit schelălăind înapoi. Nu dormea niciodată. Noaptea şi-o petrecea construind poduri între vii şi morţi, dimineaţa şi-o petrecea fugind pentru a uita. 

Nu s-a despărţit niciodată de ea, înainte sa răsară soarele se afunda în pădurea de brazi sau de stejari, cine să-şi mai amintească. Luni întregi totul s-a petrecut la fel, până când ea s-a îmbolnăvit şi în serile în care uitase pădurea, pădurea o uitase la rândul ei. 

 

5.

Aşezată pe marginea drumului, Maribor îmi povestea zâmbind, despre frumuseţea lucrurilor pe care, odată, fusese obligată să le lase să treacă pentru a putea pleca. Nu era ea atât de fericită, dar avea o graţie în felul de a simţi, încât până şi cea mai acerbă suferinţă o putea transpune astfel încât să pară o întâmplare extraordinară, cuprinsă de farmec. Înăuntrul oraşului acesta, se simţea protejată. Aici oamenii nu ştiau nimic. 

- Dar acolo, acolo unde te-am văzut mai întâi, ce făceai?

- Acolo trăiam. Ajunsesem din întâmplare. Mă rătăcisem şi nu am mai regăsit niciodată drumul spre casă, înţelegi?

 

O găsise un om bogat care avea o cultură de cânepă. Drept răsplată pentru bunătatea lui, Maribor rămăsese peste timp să muncească acolo, un învăţăcel avid de a cunoaşte, o veşnică admiratoare a eleganţei pe care marele stăpân o arăta, în ciuda originilor sale obscure şi a ocupaţiei lui bizare, chiar şi atunci când ruina pusese stăpânire pe tot ce avea şi au fost nevoiţi să se mute. De fapt, după ce a ajuns acolo, totul la ea s-a schimbat. Şi nu acel „tot” la care        ne-am aştepta, ci interiorul ei, ca şi cum inima, plămânii, stomacul, sexul, şi-ar fi schimbat locurile în corp, cu altele frumoase, curate, ca nişte obiecte sfinţite, menite să slujească unui templu proaspăt construit.

 

6.

După neaşteptata întâlnire dintre noi, Maribor m-a primit în casa ei. Acum două luni ajunsese aici şi luase în chirie un loc mic, din piatră, cu o terasă de lemn, aflat la malul mării, deasupra unui restaurant pe firma căruia stătea scris K cu restul literelor şterse. Proprietarul era plecat demult, iar un nepot îndepărtat şi nesuferit închiriase locul la un preţ bunicel. 

 

7.

Lucrul cel mai bun atunci când simţi că vrei să fugi este să te speli pe faţă. Atât. Când te agiţi nu poţi să înţelegi nimic, aşa că nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să stai aplecată preţ de câteva secunde deasupra chiuvetei, cu apa picurând de pe barbă şi cu ochii deschişi. Faianţa din faţa ta, robinetul plin de calcar şi chiuveta, veşnica martoră a tuturor promisiunilor deşarte despre o curăţare temeinică, doar acestea sunt suficient de reale în acel moment încât să te facă să îţi dai seama că eşti acolo, într-o baie destul de mică, fie vorba între noi, într-o casă pe care nici măcar nu o cunoşti, dar care nu se mişcă din loc şi pe care o plăteşti ca pe propria fericire. Nu e nici un ciclon de calmat, nici un război de aplanat, nu e nimic ce poţi tu să faci. Şi crede-mă, Ilena mea dragă, pentru asta am urât toată viaţa mea chiuvetele. Pentru că niciodată nu te poţi ţine de promisiune şi pentru că sunt, atât de imobil şi de brutal, semne ale realităţii noastre adevărate şi imediate.

 

8.

În somn, Maribor avea trupul greu. De fiecare dată când se întorcea, corpul ei subţire părea că e atras cu toată puterea de pământ. Dormea prost, se răsucea mereu şi dimineaţa toate cearşafurile erau adunate în mijlocul patului ca după o luptă. Ciudat, dacă m-ar fi pus cineva să mi-o imaginez în timp ce doarme, aş fi zis că are somnul ca zborul uşor ca al unui pescăruş. Mai mult, înainte să ştiu că aceste păsări atât de frumoase pot ataca alte păsări, o comparam mai mereu cu ele. Apoi nu a mai mers. Dintre toţi oamenii din lume, parcă nu o vedeam tocmai pe ea o prădătoare.

Totuşi, în somn, Maribor întorcea parcă măruntaiele pământului. Se trezea apoi, şi făcea planuri nerealizabile despre cum ne vom petrece ziua. Eu dormeam mult, mai ales înspre dimineaţă când ştiam că ea se trezeşte şi că, orice ar fi fost în somn, nu o mai poate ajunge. Atunci, ca şi cum cineva şi-ar fi aşezat o mână peste ochii mei, adormeam. Niciodată nu aş fi putut să închid ochii mai devreme de mijirea zorilor şi aşteptam, aşezată în hamacul meu improvizat, să treacă noaptea, ca o veste rea, peste cameră. 

Aşa începea. Îmi imaginam cum aleargă pe scări urmărită de umbre, iniţial credeam că e a proprietarului de la plantaţie, apoi umbra vreunei mătuşi care o chinuise, oricum cineva din copilăria ei uitată, care revenea cerându-i socoteală, din cine ştie ce motiv.Apoi începea un scâncet aproape surd, dar care îi schimonosea faţa atât de frumoasă. Îmi imaginam că moare. Ce poate fi mai tragic decât să visezi propria ta moarte? După aceea aluneca în somnul liniştit pe care îl aşteptam.

 

9.

- Nu am înţeles niciodată de ce nu ne plimbam, de pildă, prin centrul oraşului, ca doi oameni obişnuiţi. Dar nu l-am întrebat. Momentele pe care le petreceam pur şi simplu privindu-ne, vorbindu-ne, erau mai puternice decât orice gesturi atât de mult epatate de îndrăgostiţii de zi cu zi. Oricât mă străduiesc să îţi spun toate astea acum, nu fac decât să-mi zădărnicesc şi mai tare efortul de a-l reţine în amintire. După ce ţi-am povestit acestea, de exemplu, vocea lui se estompează. Mi-o pot imagina, dar nu am siguranţa că îi aparţine în totalitate. Ştii, atunci când ajungi să pierzi oamenii, mai ales în amintire, încerci să îi recompui din alte elemente ale altor oameni astfel încât, acum, vocea cu care îl aud, nu pot să spun a cui e de fapt. Cuvintele nu au început sau sfârşit, doar o sonoritate întinsă ca o bandă, dintr-o parte în alta a întunericului, subţire, aproape invizibilă. 

Şi aşa era. De la primele poveşti pe care mi le spusese, începuse să reţină tot mai puţin. Ştiu şi privirea aceea... prin lucruri. De plidă, se uita la mine, câteodată, de parcă aş fi fost o fereastră bine lustruită. În acele momente ştiam că mai uită câte ceva despre el. Şi nu putea să se bucure. Oricâtă suferinţă s-ar fi pierdut odată cu amintirile acestea, nu putea să fie fericită. Îmi povestea cât mai puţin, dar petrecea ore întregi privindu-mă cu un verde crud, tăios, ca şi cum ar fi vrut să îmi lase tot ceea ce urma să piardă.

 

10.

Eram din nou într-una din nopţile acelea când Maribor a adormit repede, fără teamă.

- De data asta nu se vor întoarce, ştiu sigur! Îmi spunea în timp ce arunca nonşalant perna de la capătul patului pe un scaun. Făcea acest gest întotdeauna când se hotăra să doarmă bine, fără să-i fie frică de monştrii din timpul somnului. 

- Nu se vor întoarce de data asta.

- De când ai venit tu aici...

- Dar ce visezi?

- În fiecare noapte am acelaşi vis. Mă privi pe furiş, apoi se întoarse pe cealaltă parte a patului. Nu contează prea mult, doar visez, greu uneori... 

Şi nu îmi spunea, de când mă mutasem în casa ei temporară, visa în fiecare noapte acelaşi lucru, înspăimântător, îngrozitor, pe care nu voia să mi-l povestească niciodată, sau nu şi-l amintea. Era ceva ciudat în seara asta, totuşi. Aerul era aproape greu de respirat, genul acela de căldură care te apasă în coşul pieptului. Lumina care dispărea treptat era parcă de plumb, acutiza toate senzaţiile şi te făcea să pierzi şirul logic al gesturilor ritualice dinainte de culcare. Parcă aşteptam să se întâmple ceva. Poate credeam că în noaptea aceea, monştrii din somnul lui Maribor vor ieşi, iar eu, ca o prietenă fidelă, mă voi lupta în sfârşit cu ei răvăşind întreaga cameră, dar alungându-i pentru totdeauna. 

Totuşi, ceea ce a urmat a fost mai rău decât asta.

 

11.

La un moment dat, după atâtea plimbări clandestine, m-am îmbolnăvit. Totul fusese relativ bine, până atunci. Eram capabilă să îmi duc la bun sfârşit activităţile zilnice şi să mă furişez în pădure la asfinţit. Orele pe care le petreceam în prezenţa lui erau atât de calme încât nu aveam nevoie de somn. Când intram în casa mea, mică şi dragă până atunci, totul îmi era atât de necunoscut încât, deseori, mă uitam la plăcuţa de la intrare întrebându-mă dacă toate literele acelea înşirate erau cumva numele meu. Rostindu-l cu vocea mea parcă nu îmi aparţinea. Rostit de el aparţinea unui alt loc. Oriunde m-aş fi aflat, după ce treceam pârâul dimineaţa, parcă nicăieri nu simţeam că aparţin de ceva. Acolo doar, alături de el ştiam că terra incognita se transforma într-o linişte deplină, într-un pământ al meu.

Dar, după cum spuneam, într-o zi m-am îmbolnăvit. Sau, mai bine spus, a apărut ceva neaşteptat. Era una din zilele acelea, când e o căldură aproape insuportabilă, când aerul pare că te apasă şi lumina parcă are greutatea plumbului, încetinindu-ţi toate reacţiile. Veneam înspre locuinţa mea când am văzut trecând undeva mai departe o femeie înaltă, cu părul roşcat, lung, îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu o pălărie cu boruri căzute şi cu pielea aproape strălucind de albă ce era. S-a făcut brusc răcoare, ca după o ploaie scurtă, şi aerul a devenit, dintr-o dată uşor. Poţi să-mi spui ce vrei, draga mea Ilena, despre invenţii ale minţii mele nedormite, ameţite, dar a fost acolo. Rochia aceea a ei, lumina pe care o împrăştia în jur,       m-au dus cu gândul la ceva atât de îndepărtat încât nu mai ştiam dacă a existat sau nu, dar a fost pentru prima dată după mult timp, când mi-am dat seama că nu mai dormisem de ceva vreme. 

- Mai rezistă încă puţin, mi-a spus în seara aceea. A întins mâna înspre obrazul meu să mă mângâie probabil. Nu va trebui să îţi faci griji.

Dar nu am rezistat. Trupul meu devenea din ce în ce mai greu. Transa în care părea că mă mişc se transformase într-o muncă din ce în ce mai grea. Parcă toate părţile corpului meu cânăreau tone. Evitam să mă aşez pe scaune de teamă să nu adorm. Ajunsesem atât de obosită încât îmi venea să plâng din nevoia de a dormi, dar nu puteam. Să dorm însemna să încalc pactul nostru, iar asta... Izvorul nu mai avea nici un efect asupra mea. Îmi aminteam totul în mijlocul zilei. Încercam să  ascund de mine însămi nopţile şi să mă concentrez pe altceva, să îmi adun energia de care mai dispuneam, dar era în zadar. O vedeam aproape ca pe o himeră pe femeia în rochie galbenă şi, de fiecare dată, îmi era mai somn şi mai somn. 

- Şi până la urmă ce s-a întâmplat?

- Până la urmă, am adormit. Fără să mă gândesc cât mă vor urmări acele zile de somn. Am adormit preţ de o săptămână. Singurul lucru care îmi vine în minte este că mă ridicam pe jumătate, mă uitam la ceas şi ora părea mereu aceeaşi. Ziua în care m-am trezit a fost ca un potop. Îmi aminteam cu exactictate totul de la detaliile feţei sale, până la numărul copacilor pe care îi număram, ce fel frunze aveau, chiar dacă nu le ştiam numi, ce era scris pe scoarţa lor, cum mă privea de fiecare dată când se apropia soarele, ce îmi spunea, ce îi spuneam eu. Simţeam că înnebunesc, nu înţelegeam, îmi era frică. Închipuie-ţi, să te trezeşti într-o dimineaţă amintindu-ţi cu exactitate tot ce ai făcut sau spus în ultimele luni în care nu ai avut o singură pauză, un singur loc gol în care să îţi odihneşti mintea. 

Am aşteptat, închisă în casă, să apună soarele. Nu puteam să am nici o emoţie şi nu puteam să înţeleg de ce se întâmplă toate astea. Ştiam, totuşi, că somnul meu nu fusese deloc ceea ce trebuia să fac. Mă temeam să nu se fi întâmplat ceva în timpul în care lipsisem. Mă temeam să nu îl fi găsit cineva, să nu îl fi rănit sau izgonit de acolo. De tot mă temeam. Şi parcă timpul care trecea se prindea din nou de mine, sufocându-mă. 

Când s-a apropiat momentul şi m-am întors, primul lucru care lipsea era pârâul. Nici urmă de el. M-am cufundat în pădure, cu teamă pentru că nu eram curată, am mers kilometri întregi sperând că îl voi găsi, dar degeaba. Şi nu îşi amintea nimeni nimic despre vreo apă. Era, se spune, singura pădure din ţara asta, care nu avea un pârâu. Doar eu îl ştiam sau, cel puţin, credeam că îl ştiu, dar, pe măsură ce mi se nega existenţa lui, mă cuprindea tot mai mult nesiguranţa. 

Nu mai era nimic de făcut. Mi-l amintesc vag, acum, atunci parcă îl aveam în faţa mea: „De fiecare dată când vei vrea să ne revedem, să îţi speli faţa şi mâinile în apă, nu poţi veni în pădure altfel.” Aceea a fost prima amintire în care am început să îl uit. M-am cheltuit cu totul în primele zile încercând să îmi amintesc ceva ce m-ar putea duce înapoi. Dacă aş fi reuşit măcar să ajung acolo, aş fi rămas pentru totdeauna, chiar dacă ar fi răsărit soarele. Şi mi-am dat seama, târziu, după ce aproape toate lucrurile importante erau pierdute, că de fiecare dată când mă gândeam la el, mai pierdeam câte ceva. Simplul fapt că ţi-am povestit deja, înseamnă că mâine, după ce mă voi trezi, voi uita din nou altceva şi altceva. Nici măcar la uitare nu pot să mă gândesc liniştită.