Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un roman document

Autor:

Iulie 2014

 

Artemiu VANCA

 

Între anii 1950-1954, am fost elev la Cluj. Tot atunci, trăia acolo, lucra şi suferea Lucian Blaga. N-am avut fericirea să-l cunosc, să-l aud şi nici barem să-l văd. Am vrut ca asta să nu se întâmple şi eroilor cărţii la care lucrez, a cărei acţiune se petrece în capitala Ardealului, în aceiaşi perioadă. Documentându-mă în legătură cu marele poet şi filozof, am dat peste romanul său, „Luntrea lui Caron, despre care, când am aflat că a fost scris în clandestinitate şi că a putut fi tipărit abia după Revoluţie, că este, într-un fel, autobiografic şi că se referă la anii de instaurare a dictaturii proletariatului în ţara noastră,  m-am hotărât să-l procur şi să-l citesc. Nu m-au descurajat afirmaţiile lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu, din istoriile lor literare, primul susţinând  că este un roman ratat, cu carenţe stilistice, iar cel de al doilea că de fapt  nici nu este roman, ci doar poezie povestită, şi nici atenţionarea lui Sorin Lavric, dintr-un articol apărut în „România Literară”, că s-ar putea să abandonez cartea  doar după câteva pagini citite.

L-am citit cu interes şi cu plăcere. Romanul este o veritabilă literatură de sertar şi un impresionant act de rezistenţă prin cultură despre care s-ar fi cuvenit să se scrie mai mult. Cartea nici n-a fost barem menţionată în unele lucrări scrise pe această temă. Poetul şi filozoful Lucian Blaga, omul „retras” şi „mut ca o lebădă”, a avut, în comunism, curajul unei atitudini demne, refuzând colaborarea cu regimul şi, mai mult, a avut curajul de-a  le zice pe nume catastrofalelor evenimente pe care le-a trăit în acea epocă, denunţând fără reţinere pe autorii lor. În momentul de faţă când scriitorii români au capitulat în chipul cel mai lamentabil în faţa „liniei”, tu ai salvat demnitatea tagmei, declară Leonte Păcuraru - erou secundar al cărţii - în spatele căruia se ascunde  filozoful Lucian Blaga, lui Axente Creangă - eroul principal al cărţii şi naratorul ei - în spatele căruia se ascunde  poetul Lucian Blaga. Această soluţie, originală, la care a recurs autorul, este justificată de faptul că destinele lor, în comunism, sunt diferite: primul se sinucide, al doilea se chinuieşte să trăiască.

Întrebată, într-un interviu, ce s-ar fi întâmplat cu tatăl ei dacă manuscrisul, ţinut ascuns, ar fi fost descoperit de Securitate, Dorli Blaga a spus: Îl băgau bine la puşcărie. La Sighet ajungea, direct.  

Tot Dorli Blaga declară: Scrierea acestui roman l-a eliberat (pe tatăl său n.n.) de suferinţele morale prin care a trecut în anii ’50 când s-a simţit umilit şi nedreptăţit. Aflăm din carte, dintr-o răbufnire a lui Axente Creangă, într-o conversaţie cu o mărime a vremii, de situaţia în care se afla autorul în anii aceia: Am fost dat afară din literatură. Cu o grijă metodică, susţinută. S-au luat măsuri, întrucât mă priveşte, la Cenzură, la ziare, la reviste. Numele meu nu mai poate fi amintit în presă decât însoţit de injurii. Numele meu a fost ras din lista membrilor Academiei Române. Ajunsesem încă de foarte tânăr „nemuritor”, dar „nemurirea” mea era cu termen. Pentru piesele mele, calificate drept mistice, am fost exclus din teatru Am fost dat afară din Universitate, pe motiv că aş fi un exponent al esteticii „idealiste”.  El mai afirmă: : De ani, sunt un simplu număr sindical. Aşa este: era trecut pe linia moartă, coborât la „munca de jos”, era doar un funcţionar public, bibliotecar la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române (în carte, la Biblioteca Batthynaeum, din Alba Iulia).

Consider interesant să reproduc, şi eventual să comentez, ceea ce a avut scriitorul curajul să spună despre realităţile dintre 1944-1950, pe care el le-a simţit „pe viu”. Este interesant, chiar dacă acum majoritatea cititorilor romanului ştiu mai mult decât a ştiut el atunci, pentru că în ele îl descoperim pe Lucian Blaga, o conştiinţă vie, preocupat şi îndurerat de ce ni s-a întâmplat şi capabil să descifreze cauzele şi să prevadă urmările evenimentelor de atunci. Pe de altă parte, este necesar să ne reamintim, din când în când, de trecutul nostru de coşmar, pentru a ne vindeca de nostalgia acelor vremuri, sau  pentru a nu cădea pradă ei, iar celor tineri să le arătăm cât de cumplite au fost vremurile acelea.  Din cele 600 de pagini ale cărţii, o să omit, voit, poveştile de dragoste, pitoreştile descrieri ale naturii, momentele de bucurie trăite de eroii ei, momente care intervin, inerent, indiferent de societatea în care trăim (am impresia că le vom întâlni şi în iad, cei ce vom ajunge acolo).

Armistiţiul: Un nou timp începea. Începea cu capitularea fără condiţii şi cu o regrupare de forţe alături de noii „aliaţi” (ruşii n.n.). Şi noii aliaţi ne cereau sângele, ca protectori ai sinuciderii noastre. ….Condiţiile de armistiţiu echivalau cu desfiinţarea virtuală a unei fiinţe etnice.

 Eliberarea: Despre „eliberarea” noastră de câtre ruşi, de fapt ocuparea teritoriul nostru de către ei,  pe care eroul cărţii o trăieşte refugiat la Căpâlna, localitate  de dincolo de Sebeş, spre munte, pe traseul actual al Transalpinei, el spune: : Se pregătea, sub firma „eliberării”, reducerea unui popor la cea mai cruntă şi mai tragică robie. Iată cum descrie venirea ruşilor:  Un iureş primitiv, sălbatic, umplea, ne mai lăsând loc ecourilor, toată valea. Parcă s-ar fi înghesuit sub noi toată Asia. Barbaria mileniului se înălţa de jos până la nivelul podişurilor, ca într-o uriaşă ecluză, spre a împinge numai cu larmă munţii, ce trebuiau răsturnaţi peste şesuri. Ceasuri şi ceasuri, noaptea până la cântători, şi alte ceasuri, a durat scurgerea monstruoasă şi înspăimântătoare a noianului…..”Începe o vreme grea pentru domni!” comentează evenimentul un cioban, fost prizonier la ruşi, în Primul Război Mondial. „Vine prăpăd!”, completează un alt personaj al cărţii, cunoscător al realităţilor sovietice.

Începuturile noii orânduiri: Fiinţe zdrenţuite de vânt urcau treptele feluritelor instituţii şi întreprinderi, cu aerul de-a se transforma de la o zi la alta  în stăpâni. Dezmoşteniţii pământului căutau să-şi facă loc, pretutindeni, unde se putea……Cei de ieri încercau să se obişnuiască cu gândul de a trece în planul secund al vieţii, opunând mâlului şi drojdiei, ce se ridicau, surâsuri şi ironii în loc de rezistenţă morală….Comuniştii ţineau să ocupe poziţiile cheie, de unde se va încerca înlăturarea ordinei liberalo-burgheze. Ţinta ultimă era: dominaţia….Noua politică nu se încurca cu scrupule de natură morală….Se porni o susţinută acţiune de desfiinţare a tuturor „reliefurilor” în orice domeniul al spiritului. S-ar putea spune că a fost lichidat cultul personalităţilor, acesta fiind înlocuit cu cel al impersonalităţii…..Oamenii sunt  apreciaţi, în afară de orice merite personale, ale lor, în perspectiva exclusivă a meritului de partid.

 Învăţământul superior:  Apar comisii care elimină din învăţământ profesorii care şi-au ridicat prea tare glasul împotriva Răsăritului. La conducerea învăţământului universitar vin „patente mediocrităţi”.  Axente Creangă este epurat ca fiind un „vârf al intelectualităţii reacţionare”, un „exponent al regalităţii şi al burgheziei”….A fi exponent al burgheziei devenea, în perspectiva doctrinei marxist-leniniste, echivalentul „Păcatului strămoşesc”…. Studenţimea intră în val-vârtejul dezorientării generale.

Cultura, în general: Acum se urmăreşte distrugerea sistematică a spiritului nostru. Se urmăreşte desfiinţarea memoriei. Se retează brutal şi cu ferestrăul, toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic. Mâine va fi totul la pământ sau ras ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Se macină conştiinţele. Se cumpără cugetele. Ca un grav corp delict poate fi privită ori ce carte sau revistă dintre cele două războaie mondiale. Asemene publicaţii fuseseră de altminterea scoase, aproape fără excepţie, din bibliotecile publice, pentru ca noile generaţii de intelectuali, ce se vor forma după tipare sovietice, să nu mai afle nici o veste despre cea mai mare epocă de înflorire spirituală a poporului român.

Poezia şi poeţii: Pretinsul misticism şi orientarea metafizică a poeziei mele deveneau tot mai mult un pretext de aluzii ironice sau chiar ţintă ale unor atacuri făţişe. Mutismul se statornicea în jurul numelui meu…. Poetul „burgheziei în putrefacţie”! Acesta era epitetul cel mai grav, ce mi se arunca peste umăr, cel mai adesea, în presa şi în periodicele timpului. Critica literară se încăpăţâna să nu-mi descopere nici o circumstanţă atenuantă. Epitetul nu era tocmai infamant, dar pe mine mă indigna….E adevărat că în poezia mea sunt frecvente şi motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, cu mijloacele de expresie poetică. Motivele nu sunt tratate „dogmatic”. Le folosesc în sens totdeauna creator, liber; le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă fără o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie….. Producţia poetică devenea tematică şi se umplea cu lozinci ale zilei…Iată-i pe atâţia tineri gata să se angajeze, fără implicaţii şi fără complicaţii. Dacă stau puţin să cumpănesc: În definitiv, poeţii care se angajează, ce fac ei? Aşa zisele poezii, pe care ei le publică, sunt de fapt articole versificate. Partidul, călăuzit în general de criterii pur cantitative, le poate comanda pe lungimi precise. De zece centimetri, de un metru. Nu sunt de invidiat aceşti tineri. Politica creaţiei a devenit o politică de exterminare a muzelor, şi în timp ce casele de toleranţă au fost desfiinţate, prostituţia slovei înfloreşte ca niciodată….Nimic însă din ceea ce s-a scris la noi în ultimii ani pe temele realismului socialist nu mi se pare valabil din punct de vedere poetic.

Pictura: Ceea ce se realizează în numele realismului socialist, nu este artă picturală, ci fotografie colorată.

Filozofia: După părerea mea sistemul (marxismul n.n.) este prezentat prea teoretic, prea dogmatic. De multe ori am impresia că trăiesc pe vremea sfinţilor părinţi. Unde s-ar impune o discuţie, se dau citate în loc de argumente….Metafizica, în desfăşurarea ei istorică, cuprinde supremele basme pe care le-a plăsmuit spiritul omenesc….metafizica, în desfăşurarea ei istorică, cuprinde minunatele , sacrele minciuni ale lui Dumnezeu.

 În carte sunt detaliate unsprezece „Minciuni ale lui Dumnezeu”, de fapt tot atâtea teze metafizice pe care românii le-ar fi putut dezvolta, de-a lungul istoriei lor, dar n-au  avut posibilitatea s-o facă. Ele sunt: „Stratul numelor”, „Fârtate şi Nefârtate”, „Isus-Pământul”, „Inorogul”, „Luminismul moral”, „Patrie şi înviere”, „Început şi temei”, „Cuvinte originare”, „Metamorfoza”, „Marele Orb”, „Materia magică”.

Naţionalizarea şi „Omul nou”: În întreprinderi, în instituiţii, procesul de transformare al omului în rob va să se declanşeze cu toată forţa din momentul în care, în cursul anului 1948, vor apărea decretele de naţionalizare…….Fericit acela care va izbuti să rămână în câmpul muncii…..Vor bâjbâi prin ţară, pretutindeni, fără rumoare, ca morţii, moşieri fără pământ, industriaşi fără fabrici, ofiţeri deblocaţi, profesori comprimaţi, avocaţi epuraţi şi foşti demnitari găsiţi nedemni de a mai ocupa vreo slujbă în aparatul funcţionăresc al statului….Şi „omul nou” îşi va face loc la conducerea întreprinderilor naţionalizate sau la conducerea instituţiilor de orice fel…..Astfel tâmplarul cu maxilarele puternice, al Bibliotecii Universităţii din Cluj, va ajunge director, cu rang de profesor universitar, al acestei instituţii, una dintre cele mai mari din ţară. …”Oameni noi” vor fi şi anume oameni vechi, trădători ai societăţii burgheze, care peste noapte s-au transformat în unelte docile ale noii orânduiri….Societatea burgheză! Nu m-am prăpădit niciodată de admiraţie faţă de ea. Totuşi degringolada acestei societăţi o regretam, căci în dispariţia ei vedeam dispariţia unei anume libertăţi, individuale,  de conştiinţă şi de mişcare, de lucru şi de creaţie, la care ţineam ca la o premisă şi o condiţie supremă a vieţii şi a spiritului. Cei care azi critică această societate, pe cale de-a se reînfiripa la noi, ar trebui să aibă în vedere aceste aspecte! Ce-a fost de fapt, prin opoziţie la societatea burgheză, societatea comunistă? Ea a fost ceea ce un personaj al cărţii prevestea, înainte de instaurarea ei în ţara noastră, prin similitudine cu ce s-a întâmplat la ruşi: Omul va fi asimilat întru totul coordonatelor sale materiale şi redus la automatismele declanşate de groaza foamei şi de teroare…..vor încerca să ne convingă că omul este  ceea ce mănâncă şi nimic altceva….vor desfiinţa ori ce simţ de demnitate, prefăcând pe om, încetul cu încetul, într-un automat al muncii în serviciul statului….lozinca va lua locul conştiinţei, partidul va lua locul lui Dumnezeu.

Deţinuţii politici: Aproape toţi cei care într-un fel reprezentaseră cândva „burghezia” sau „chiaburimea” erau trimişi, în valuri, să-şi facă „stagiul” în cele mai cumplite condiţii de detenţiune sau de muncă forţată. În beciuri, deţinuţii sunt constrânşi să-şi mănânce excrementele sau să bea în loc de apă urina paznicilor. După împlinirea stagiului unii mai scapă şi ajung din nou în ale vieţii, storşi de suflet şi de ultimul stop de vlagă. Spaţiul de afară este însă tot un mormânt. Anevoie puteai să afli de la aceşti „scăpaţi”, adepţi ai mutismului, ceva despre muştruluielile, foamea, bătăile, schingiuirile, bolile, chinurile şi umilinţele îndurate pentru nimic sau pentru vini, uneori mai fictive chiar decât teologicul păcat strămoşesc….Foşti generali se vedeau muştruluiţi cu exerciţii fizice din cele mai inutile, din partea paznicilor, care au fost şi ei cândva muştruluiţi în anii de ostăşie.  Foşti profesori universitari erau ţinuţi goi în carceră îngheţată, fiindcă se împotriveau să consume cirul, ce li se îmbia, după ce paznicii scuipaseră sau îşi suflaseră nasul în gamelă. Studenţii culeşi de pe băncile universităţii, în plină lecţie, se pomeneau aruncaţi în închisori pentru vina de a nu fi denunţat comploturi inexistente, despre care le vorbeau în şoaptă diverşi agenţi provocatori…..Faţă de atari suferinţe….mă simţeam un răsfăţat al sorţii.

Pentru aceste mărturii ale unui martor ocular la drama trăită de poporul român în epoca comunistă - care a fost şi victimă a ei -, consider  romanul „Lundrea lui Caron” ca fiind, înainte de toate, un document istoric şi sociologic valoros. Trebuie să acceptăm că acest gen de roman există! Documentul de faţă este cu atât mai valoros, cu cât autorul ei este un nume mare al culturii noastre, care s-a dovedit a fi şi o înaltă conştiinţă a epocii sale şi un bun român. Cât priveşte stilul în care Lucian Blaga şi-a scris cartea, şi care le-a displăcut celor doi critici, citaţi la începutul articolului, el transpiră şi din pasajele reproduse de mine şi nu cred că există serioase motive ca să nu placă. Mie mi-a plăcut! Dacă epicii romanului i se poate imputa câte ceva, este pentru că autorul a subordonat-o informaţiilor despre  acea epocă sumbră, pe care el a dorit, cu predilecţie cred eu, să ni le transmită.