Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Baladă pentru un leu

Mai 2014

                                            

Nicollete Orghidan

,,Gând întors, copil pribeag al minții, n-ai cum să-l cerți și de ce să-l chinui ținându-l închis în cutia-ți minunată ce-și spune craniană. M-ai înțeles? Lasă-l să umble, trimite-l și-ntoarce-l, strigă-l și șoptește-i doar ultima silabă. Ea să fie și prima din cuvântul ce se dorește spus. Acum ai înțeles? Joacă-te singur și umple-ți universul cu legătura de chei a ideilor. Ia cheia pe care crezi c-o vei potrivi unui semn grafic, răsucește-o în fibra fosforului și observă-i culoarea, vezi dacă luminează. Abia atunci poți spune că ,,ai venit acasă. Dacă m-ai urmărit cu atenție, atunci sigur m-ai înțeles: una fără alta nu se poate. Este ca bumerangul aruncat în toiul nopții în cea mai deasă pădure:  tot ți se va opri odată în mână.

Încerc acum, oare pentru a câta oară să-i aprofundez cuvintele, să-i interpretez virgula și să-i înțeleg punctul. Mă uimise prima lui scrisoare și, pe toată perioada concursului epistolar pe care-l lansasem în paginile unui cunoscut cotidian local, îi urmărisem nu atât forma de exprimare cât mai degrabă veșmânul ideii. Verbalism inutil și amalgam în exprimare în detrimentul unei idei bine conturate și redate, iată capcanele în care au căzut pe rând mulți dintre cititorii mei. S-au eliminat ,,din mers” cum s-ar spune. Lucram de câteva săptămâni doar cu 5-6 cititori și-ntindeam cât se putea de mult plasa: doar-doar o mai cădea vreunul în ea. Mă uimea însă acel scris care continua să-mi trimită cele mai închegate idei. La început doar niște inițiale încheiau scrisoarea, apoi un nume scurt (un diminutiv bănuiam), ca, în finalul ultimilor săptămâni un nume și-un pronume aveau să semneze scrisorile pe care le selectam cu cea mai mare grijă pentru ,,marea finală”. A fost la început o joacă, dorisem în felul acesta să mai măresc tirajul cotidianului și să-i asigur un loc mai confortabil în această nebunie a presei, dar experiența pe care mi-o servise viața îmi transformase nu numai concepția despre lume, dar mai ales ideea despre oameni. În acea perioadă îmi amintesc , îi căutam de fiecare dată febril, scrisul în acele câteva zeci de scrisori pe care le primeam săptămânal, desfăceam nerăbdător scrisoarea, parcurgeam literele ușor rotunjite, frazele care curgeau lin.

,,…Copil nebănuit al timpului și-al vremii, veșnicia sculptează permanent în noi înlăturând prisosul, lăsând doar grăuntele de fosfor și sâmburele cugetării. Mănâncă fructul, dezghioacă sâmburele și urmărește-i forma. Nu ți se pare că seamănă cu o amforă? Acolo se păstrează cuminți și proaspete ecourile lui ,,DA”

și ,,NU”, de acolo vine gândul întors, acolo-și are locașul zgomotul liniștii și de acolo vine spre noi  zenitul. Le auzi sau măcar le vezi toate câte-ți sunt date?

Hai, că te-am speriat din nou, domnule redactor și mă treci iar la rubrica,, Loviți la cerebel”, așa-i?”

Puteai să te superi pe aceste gânduri? Mi-ar fi plăcut să ies din perimetrul cotidianului, să-i răspund mai mult, îmi dădeam seama că ea merită mai mult, dar nici o adresă, nici un semn distinct care să-mi încurajeze inițiativa. Nu-mi rămânea decât să aștept până când se-ndura din nou să scrie, pentru că uneori n-o înțelegeam: leneșă la scris sau doar timp limitat pentru așa ceva? Îi răsfoiam scrisorile seara, înainte de culcare, răstălmăceam , îi întorceam pe toate fețele frazele și încercam să formez o lume a ei, imaginară pentru mine, dar cât se poate de reală în alt timp. Jurasem să nu-i mai răspund în paginile cotidianului, dar…

,,Hei, ai obosit, stimabile?” – mă soma ea după câteva săptămâni de tăcere. ,,Hai, ridică-te că mai avem mult de mers. Ce te-ai oprit în mijlocul drumului și te joci cu cutia de chibrituri? Dorești foc? Atunci foc să fie, domnule redactor!”

Frânturi de idei, joc al imaginației și un veritabil dans epistolar mă prinseseră iar în acea vâltoare și, una câte una, scrisorile ei deveneau de-a dreptul tulburătoare. Fraze pe care nu reușeam să le detașez unele de altele erau un tot compact și scoase din context, anulau din start frumusețea și originalitatea scrisorii.

,,Clipa mai bătrână decât veacul are uneori menirea să rumenească merele pe ram și să-ntoarcă la origini gândul. Trimite bumerangul secundei și scutură petalele de liliac, răsucește firele izvoarelor și adună lacrimile norilor, prinde-n brațe soarele și-l întoarce cu fața spre picătura de eternitate, prinde a gânguri și-ntinde mâinile spre rodul timpului. Fărâma de eternitate pe care o aștepți are obrazul trandafiriu și buzele de cireșe pârguite, ochii meniți să te pierzi în adâncul privirii lor, zâmbetul asemenea bobocului de magnolie…”

Apoi o liniște deplină de câteva luni, nici un rând măcar…A, ba nu, mint. Mi-a trimis pe la începutul iernii un plic în care, pe-o singură foaie mare de hârtie era scris ușor tremurat…,,EU”. Am recunoscut  scrisul, era oare un semn, dorea să-mi spună ceva? De unde s-o iau? Nici o adresă, un număr de telefon , ceva, acolo, un capăt de drum…Găsisem și răsfoisem în schimb o altă scrisoare ceva mai veche, o recitisem pe aceea în speranța că, printre rânduri voi găsi un semn, o frază, ceva care să-mi deschidă o cale, dar…Nimic din ceea ce doream eu, doar puritatea cuvintelor și finețea frazelor:

,,…Vezi, aici te contrazic. Ai două elemente distincte în ,,Balada” lui Ciprian Porumbescu : ai melosul doinit de la începutul lucrării, ca, apoi, partea a doua a ,,Baladei” să fie de fapt o suprapunere a altui cântec doinit din Moldova. O înrudire cu un cunoscut cântec din partea locului ,,Munților cu brazi înalți” parcă se numește și care i-a servit drept schelet al portativului pentru  această minunată lucrare. Încearcă să desparți, să desfaci într-un fel această lucrare portativ cu portativ și ai să observi ritmul trenar al ei, suprapus parcă pe un ritm safic de patru pătrimi, specific folclorului nostru moldav. Variațiunile interpretative îi dau un ușor caracter doinit asociind-o cu un cântec lung, foarte lung. Ei, iar aici auzul nu te duce cu gândul la ,,Coloana Infinitului” a lui Brâncuși? Este sunet lung la ,,Baladă”? Este element înalt la ,,Coloana…”, modulul ca formă de redare a abstractului? Are ,,Coloana…” piedestal, soclu sau vârf ? Are ,,Balada” un început distinct față de linia melodică care-și urmează cursul? Este înaltă ,,Coloana…”? Este sunetul lung și melodios la ,, Balada”? De câte ori se repetă tema muzicală în ,,Balada” lui Ciprian Porumbescu? Spune-mi, câte module are ,,Coloana Infinitului”, domnule redactor? Vezi vreo similitudine între cele șaisprezece module și ritmul de patru pătrimi al ,,Baladei”? Cifra patru îți sugerează ceva? Hai că te-am trimis cu totul în ceață, te mai las puțin să-ți revii, dar singur ai dorit acest lucru când ai lansat această temă. Chiar, oare ce-ți veni? “

Și oare ce fusese în mintea mea când întrebasem în acele zile cititorii rămași în concurs, care ar fi originea ,,Baladei” lui Ciprian Porumbescu? Se apropia anul aniversar și doream să-l marchez într-un fel. Nu mă așteptasem însă să primesc din partea ei o veritabilă pagină de analiză și critică muzicală.

                     

               

                                                           *

                                              *                      *                    

        

- Ce îmi spui tu, este în alt plan și-n alt domeniu, prietene. Luminează doar fața nevăzută a Lunii și nu oricine-i poate vedea imaginea reflectată într-o oglindă concavă. Ei, ce vezi tu în adâncitura aia concavă? Așa-i că vezi timpul ca absență a spațiului și spațiu ca imens surplus al timpului? Secunda ca măsură a pasului , metrul ca trecere a orelor nu-ți spune nimic? Poate mă iei drept nebun, dar abstractul este punctul forte al conversației noastre, ne mângâiem reciproc circumvoluțiunile și ne limpezim privirile. Crede-mă, în felul acesta nu simți când trece timpul,mai ales aici nu trebuie să simți când trece timpul. Și chiar dacă trece, lasă-l să treacă, ce-ți pasă?  Doar nu-i la tine-n curte! Zâmbești?  Vezi tu, transformarea personalității se produce la unii indivizi treptat, la alții răsucirea miraculoasă poate veni în fracțiuni de secundă. Eu, eu trebuia să fac ceva și nu știam ce. Am modelat timpul în toate felurile posibile, am pierdut tren după tren și-am încercat să   ies din Eul care începuse să mă strângă. De multe ori , pentru a simți viața, Eul trebuie  să-l înlături de tine. Șansa-ți vine  o dată, cel mult de două ori în viață și se uită la tine; n-ai văzut-o, n-ai fost pe fază, atunci , la revedere, ne-ntâlnim în altă lume și-n alt timp. Ei, vezi, așa a fost și cu mine în urmă cu câțiva ani: am reușit s-O văd și să prind șansa. Am fost norocul EI, a fost minunea mea.

Îmi prinse umerii și mă conduse ușor în fața unei uși. O întredeschise și-mi șopti:

-              Uite, privește acolo, spre dreapta și nu mă judeca greșit. O vezi? O cunosc de șase ani, de fapt de când am început cursurile celei de-a doua facultăți. N-ai știut că între timp, ca să-mi umplu golul lăsat de Adina, m-am apucat de Psihologie. Acolo am întâlnit-o pe EA și crede-mă, a reușit să mă facă să văd altfel lumea, să accept la alte dimensiuni viața. A fost mâna care m-a trecut timpul și m-a ajutat să pășesc în altă dimensiune a existenței umane. Mi-a arătat viața din oglindă, mi-a oglindit cum nu se poate mai bine clipa. Nu pot lăsa, mai ales acum nu pot lăsa această mână.

Caut să urmăresc discret ființa firavă pe care mi-o arată prietenul meu. Se răsucește, se piaptănă cu o singură mână încercând să-și prindă părul. Nu reușește; mai încearcă, scapă pieptenele, dar se ajută de umăr să-și fixeze puțin agrafa.

-              N-o analiza și n-o judeca greșit. Nu știi prin ce-a trecut și este un miracol c-a rămas în viață. După o săptămână de comă superficială, pareza care i-a afectat partea stângă este poate cel mai fericit (dacă se poate spune așa) lucru care i se putea întâmpla. Am păzit-o, crede-mă, am păzit-o zi și noapte, am tremurat pentru orice semn vital revenit. Atât a putut face natura, cu atât a putut medicina s-o ajute. Mulți credeau că nu mai scapă, dar nativii din zodia Leu au firi tenace. Dacă ai fi cunoscut-o înaintea acestui accident vascular!

Tace. Încerc să-l privesc, dar nu vreau să pierd din ochi nici făptura care, iată acum se sprijină încet de noptieră și face câțiva pași sprijinindu-se de cotiera aflată lângă ea. Merge pe lângă perete și ajunge la fereastră. Vreau să-i spun ceva, dar Dan își trece mâna prin păr și nu-mi dau seama dacă și-a șters fruntea sau pe furiș o lacrimă.

-Știu ce vrei să mă-ntrebi, îți citesc în priviri și-ți aud murmurul buzelor: dacă o iubesc? Nu-mi dau seama și nici nu m-am gândit încă la așa ceva. Știu că, odată plecat de lângă ea mă simt debusolat, îi simt căldura privirilor urmărindu-mi pașii, doresc mereu să-i aud vocea. Simt nevoia să-i văd zâmbetul, aștept căldura mâinii ei să-mi mângâie părul. Nu știu dacă o iubesc, dar ea este prea plinul sufletului meu, timpul lângă ea nu mai are noțiune, iar spațiul își pierde dimensiunea. Cine știe, poate c-ar fi trebuit ca până la această vârstă să mă fi căsătorit, să fi avut deja o familie, dar însăși prezența ei alături de mine îmi dă sentimentul familiei împlinite.

Îmi strânge discret mâna și, cu o mină complet schimbată intră în salon.

-Ce face leoaica mea? A pornit singură în recunoaștere? Unde te duci fără mine, pui mic?

Mă cutremur. Mă scutur și mă uit. Mă uit și nu-mi dau seama dacă și văd. Îl privesc și nu-l recunosc pe Dan, idolul fetelor din facultate, teroarea băieților și spaima profesorilor. Nu știai niciodată când va termina o expunere, nu-l puteai surprinde cu nimic, dar reușea să te surprindă oricând.

-Mâncăm ceva, leu voinic?

Aud o voce firavă dar nu înțeleg ce spune, îl văd pe prietenul meu pregătind măsuța lângă pat și, discret, îmi aruncă o privire. Plec, dar nu văd pe unde calc; calc și parcă nu-mi simt picioarele.

O zi, două, trei și numai rezist: mă-ntorc în fața salonului și întredeschid ușa. Dan o ajută să îmbrace o bluză subțire, îi mângâie părul și, ridicându-i ușor bărbia îi sărută buzele. Arunc o privire în încăpere și văd că încă mai dorm celelalte paciente. Aș fi dorit să mai vorbesc cu Dan, dar încerc să nu fac zgomot. Las ușa așa, puțin întredeschisă și plec. Mă-ntorc însă după câteva ore, dar găsesc patul gol, lucrurile răvășite, salonul ca niciodată gol. Am o strângere de inimă, dar totuși intru și mă apropii de noptiera ei. Mă uit mai atent la cărți: ,,Dreptul roman”, ,,Finanțe și Contabilitate”, ,,Lumea ca viziune asupra lumii”. Cine le-o fi citind? Și când?

-A, mă cauți pe mine, așa-i?

Dan mă surprinde răsfoind o carte și-și continuă ideea:

-Te uiți la manuale. Da, mai avem doar licența de trecut și-am scăpat.

Ochii-mi întrebători găsesc parcă terenul pregătit:

-Ea, nu eu. Eu am terminat acum un an. O ajut însă să-și termine facultatea. Iau notițe de la cursuri, i le sintetizez, i le citesc. Are o memorie de invidiat, crede-mă, pentru ea expunerea temei este floare la ureche, îi lasă mască pe toți. Așa cum o vezi tu, cu vorba-i domoală și mersul împiedicat, nici o restanță sau vreun examen amânat.

-Cum reușește, frate?

-Ca orice student în fața unei comisii de examinare: scris și oral, de ce te miri? Acum am lăsat-o  la E.K.G pentru un control de rutină și-n câteva zile suntem acasă.

-Și acasă?

-Și acasă tot eu. Eu și ea într-un univers detașat de lumea din jur. Traversez orașul până la ea acasă și o ajut la ce are nevoie. A învățat să se miște printre lucrurile din casă și, mai ales a-nvățat să supraviețuiască sub crucea fixă pe care i-a dat-o destinul. Zodie tenace și greu încercată-n viață, Leoaica asta a mea! Se agață cu disperare de brațul invizibil al providenței, dar prezent în viața fiecăruia și, împreună învățăm să ne mișcăm într-un univers propriu; îndepărtăm starea de inerție ca lege a firii și încercăm să remodelăm omul. Doar așa supraviețuiești și nu lași să te-nghită abisul care se cască sub tine. Nu mă judeca și nu o compătimi. Analizeaz-o însă și vei fi tentat să faci totul așa, la fel ca mine: în numele copilăriei și-al adolescenței, în numele unei tinereți mutilate nu spune, mai ales în asemenea situație nu spune niciodată nu se poate.

Mă privește o clipă, apoi îmi întinde un mic pachet.

-Uite, am aici niște scrisori. Cineva din redacția cotidianului vostru, în urmă cu ceva timp, a avut ideea unui concurs. O bună perioadă de timp scrisese și ea, apoi neșansa a ținut-o departe de orice activitate. Acum văd că a început din nou să scrie. Știi cât de mult se liniștește când se așează în fața imaculatelor pagini?!  De câteva zile îmi propun s-ajung , dar n-am mai avut timp să trec pe la cotidianul vostru. Îmi faci tu, te rog, serviciul să le duci la destinatar?

Strâng uimit ca pe o comoară cele câteva plicuri pe care mi le dă Dan și recunosc scrisul ușor aplecat spre stânga: acum parcă ceva mai tremurat, cu litere mai mari.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

O frântură de lume, o frântură de viață care, iată, mi-a oferit cea mai ciudată experiență din profesia mea de ziarist. Am realul în palmă și povestea-n minte, eroii, făpturi muritoare mă leagă cu fire nevăzute de povestea lor de dragoste: platonică sau nu, tumultoasă sau nu, mai reală decât însuși irealul care ne-nconjoară. Reuși-voi oare vreodată să pun toate acestea pe hârtie? Gândul întors cum îi spune ea, voi reuși oare să-l fac și altora cunoscut? Găsi-voi pagina care să-l cuprindă?