Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dialogurile sinelui

Autor:

Mai 2014

 Monica Grosu

 

     Noul volum de versuri al Soniei Elvireanu, apărut în ediţie bilingvă (Însingurarea irisului/ La solitude de l’iris, Cuvânt înainte de Rodica-Gabriela Chira, Sibiu, Editura Imago, 2013), completează, cât se poate de expresiv, peisajul liric de expresie feminină. Experienţa poetică a autoarei a dobândit vizibilitate cu puţin în urmă, când a publicat Timp pentru doi (2010) şi ulterior Dincolo de lacrimi/ Au-delà des larmes (2011), întorcând versul minimalist al prezentului spre registrul emoţiei şi redescoperirea modernităţii în flash-uri de biografie.

     Autoare şi a unor cărţi de critică literară (În umbra cuvintelor – 2011, Le retour de l’exil dans le roman ,,Ignorance” de Milan Kundera – 2011, Gabriel Pleşea. O perspectivă asupra exilului românesc - 2012), Sonia Elvireanu vine înspre poezie cu un background solid de interferenţe, literare şi mitologice, asupra cărora îşi pun pecetea propriile simţiri, deconspirând, astfel, în chip fericit, decorul nuanţat al autobiograficului, cu menţiunea că, în poemele de faţă, autoarea nu coboară confesiunea lirică spre zonele prozaice, menţinând tensiunea temelor mari: interioritatea, cunoaşterea sinelui, verticalitatea fiinţei umane, fascinaţia luminii. În acest univers, deopotrivă de recuperare şi reînvestire afectivă, autoarea păşeşte atent, ritualic, fară graba postmodernă, conştientă de fiecare gest şi decisă a-şi desăvârşi relaţia (cu sine, cu Dumnezeul-lumină, cu lumea înconjurătoare), rămasă incompletă.

     O linişte (chiar o uimire) a privirii însoţeşte acest întreg şi repetat proces de autodefinire, presupunând, printre altele, întrebări angoasante gen ,,Ştii cine eşti?”, călătorii virtuale în trecut sau altele reale aparţinând prezentului, ieşiri din iluzie, căutări împinse de glasul revelaţiilor interioare, aşa ca în ciclul de început ,,Voci din Agora”, ce asigură calea de intrare nu numai în lumea clasicităţii antice cu tot ce implica aceasta (rigoare, istorie, coerenţă), dar şi în sfera ,,(în)dumnezeirii”. Căci Insula Aegina, a cărei chemare e tot mai insistent percepută, nu e altceva decât revelaţia tainicei iluminări, a reaşezării în proximitatea iubirii şi a iertării, adică a tămăduirii miraculoase, enigmatice, vegheate de ,,numele pictat/ pe albul strălucitor,/ deasupra mării,/ Nektarios…” (În portul Pireu).

     În căutarea trecutului şi totodată a sinelui, se parcurg treptele tăcerii, echivalente unei înţelegeri mai nuanţate a vieţii: ,,Vasul aşteaptă pasageri/ spre Aegina,/ mă afund în povestea străinei/ ca într-un vis ciudat/ şi mă trezesc departe de ţărm,/ albastrul ireal/ mi se strecoară în suflet,/ un suflu divin/ locuieşte făptura,/ în încremenirea amiezii,/ o tăcere absolută,/ în care cad gândurile/ unul câte unul,/ o prezenţă imperceptibilă,/ un surâs peste valuri,/ călăuză sigură/ către o revelaţie,/ pe drumul luminii.” (Chemarea Aeginei).

     Cu ecouri din poezia religioasă (din punct de vedere tematic) şi romantică (din punct de vedere imagistic), poemele Soniei Elvireanu pătrund pe un teritoriu al picturalului, al culorilor luminoase, încântătoare, decupând cu fiecare vers, rostit în cadenţe moi, de o tonalitate joasă, imaginile şi stările tipice microuniversului de gânduri şi percepţii. Rezultă o poezie a sensibilităţii feminine, frumoasă prin setea de puritate şi aspiraţia spre albul feciorelnic. Această tentativă ajunge chiar să exploreze uşor oniricul: ,,Cresc pe zăpezi/ urmele noastre,/ siluete ciudate/ pe albul imaterial./ Nu rătăcesc,/ se înalţă,/ fulguiesc tandru/ deasupra,/ mâinile ating cerul,/ vocile şoptesc/ aburite de fulgi,/ se rotesc în cercuri,/ aurora boreală/ la capăt de lume.” (Siluete prin zăpadă).

     Doar detaşându-se de lume şi de propriul sine, parcă într-o tandră levitaţie a spiritului, Sonia Elvireanu trăieşte ,,armonia clipelor”, reuşind să asculte tăcerea cu subînţeles a naturii: ,,Ascult tăcerea/ amiezii de vară,/ tăcerea frunzelor/ coboară în mine/ ca o clipă eternă./ Se înalţă apoi în aer,/ în aer fierbinte de vară,/ tăcerea mea,/ tăcerea frunzelor,/ în forma culorilor/ fără gând,/ în uimirea mea,/ armonie a clipei/ aşezată firesc în noi./ Iubesc clipa,/ tăcerea prelinsă/ din frunze în aer,/ în lucruri, în ochii uimiţi,/ întorşi spre afară/ cu împlinirea senină/ a trupului cânt,/ legănat de tăcere,/ tăcerea divină,/ cuvânt în noi.” (Tăcere divină).

     Poezia Soniei Elvireanu nu şi-a pierdut supleţea metaforei, nu s-a rătăcit în peisajul cotidianului acaparator, ţinta ei majoră vizează profunzimile, interioritatea, irizările primăvăratice de lumină şi culoare, simbolistica albului, desenat în conturul mestecenilor: ,,Lângă râu,/ seară de seară/ un mesteacăn răsare,/ se aşterne/ drum de mesteceni/ pe deal,/ frunzele clipesc/ ciudat şi pictează/ dans de fecioare,/ mestecenii albi/ îşi resfiră pleoapele,/ în aşteptare,/ clădesc temple/ pentru vestale/ sau împletesc văluri/ pentru mirese uitate/ în alt timp.” (Răsărit de mesteceni).

     Un alt grupaj de poeme, pe lângă aceste ,,Iluminări”, cuprinde ,,Dedicaţii”, configurând imagini, figuri (bunicul, bunica), simboluri într-un decor de iconografie bizantină şi versuri preponderant narativizate. Experienţa poetică a Soniei Elvireanu stă sub semnul meditaţiei, implicând deopotrivă un accent livresc şi o conectare profundă, netrucată la tăcerea din spatele evenimentelor, clipelor. De fapt, povestea unor clipe (momente, pasaje de trăire), sustrase din cotidian, pare să o exprime fiecare poem. Fantomă cu catastih a zilelor noastre, Timpul e perceput fragmentat, descompus în uimiri şi tăceri grave, în miracole şi poveşti: ,,La mine, culorile redefinesc lumea./ Atâtea poveşti locuiesc în mine,/ în adâncuri mai respiră încă strămoşii,/ la flacăra fragilă a afectivităţii.” (Omagiu arborilor). În această privelişte armonioasă, doar oamenii, ,,îngeri în lume”, uită, preţ de o viaţă, că timpul lor echivalează cu efemerul fulg de nea.

     Contemplaţia se asociază propensiunii analitice, în încercarea de a nota starea de graţie, revelatorie pentru începutul dialogului cu ,,Sinele”, dar nu înainte de conştientizarea nevoii de verticalitate: ,,Toate pasiunile mele/ le încredinţez arborilor,/ singurii care ne învaţă verticalitatea./ E atât de firesc să exişti,/ atât de dificil să trăieşti altfel.” (Omagiu arborilor).

     Pe harta gândurilor intime, major rămâne idealul nerisipirii, al reluării şi cunoaşterii sinelui în toate modulaţiile sale. ,,Fiecare întoarcere/ e o revenire la mine,/ cea dinainte, dar altfel,/ o reaşezare în matcă,/ o tresărire între alterităţi/ ce mă recompun/ din lucruri şi fiinţe/ sădite de gesturi cotidiene/ şi ritmuri reluate,/ o recunoaştere de sine/ în aşteptare,/ ochii în care adulmecă/ apropierea,/ fiecare revenire/ aşterne peste lujerii arşi/ în singurătatea absenţei/ atingerea mătăsoasă a iubirii,/ fiecare întoarcere/ e liniştea prelinsă/ în întreaga făptură,/ seninătatea clipei/ cere aşează făptura în armonie/ cu sine, cu lumea,/ ca o renaştere/ în care mă recunosc,/ asemenea unui pribeag/ ce scutură/ praful drumurilor străine/ pentru a se regăsi în/ mireasma sinelui.” (Recunoaştere).

     În tectonica sinelui se produc nuanţări (dedublări), apar motivul umbrei şi elanul ascensional. Această tentaţie a zborului se conjugă cu mai vechea dorinţă de verticalitate (moralitate), redând oniric desfăşurarea narativ-scenică a libertăţii şi purificării de surplusul materialităţii: ,,Cresc,/ în fiecare zi cresc aripi,/ aripi de lebădă,/ mi se lipesc de trup./ Vântul le tremură,/ gândul le înalţă,/ ele cresc, mă amăgesc./ Nu mai am trup,/ sunt doar aripi,/ ziua şi noaptea/ sunt aşteptare,/ doar se va pierde/ trupul, în zbor./ Privesc prin aripi/ lumea de dincolo,/ aştept înălţarea.” (Aşteptând zborul).

     Acestei nevoi acerbe de autodefinire i se adaugă în ,,Lumi paralele” şi ,,Fără întoarceri”, ultimele două cicluri lirice ale volumului, o invitaţie la comunicare, una reală, debarasată de capricii şi iluzii, de ,,retorice nerostiri” (Uitare). Se păstrează privirea întoarsă spre sine, unde ca-ntr-o matrioşcă rusească mai sălăşluiesc şi alte entităţi, dar, în aceeaşi măsură, nu sunt neglijate nici formele exteriorităţii, cu tabloul unei toamne târzii, melancolice şi deosebit de frumoase: ,,Toamna târziu,/ alunecă printre arini/ gândurile ca focul,/ dimineţile netrăite,/ visele frânte/ se reclădesc în nervuri,/ frunzele întind palmele/ a rugă să învingă blestemul./ Se înserează în suflet,/ nimeni nu plânge/ vântul ucigaş/ întârziat în arini.” (Înserare). Poemele ,,fără întoarceri” se subsumează (în continuare) cosmosului subiectiv, având însă conturul mai ermetic şi un suflu pronunţat relexiv.

     Prin noul său volum de versuri, Însingurarea irisului, profilând culori ale armoniei şi răspunsuri lirice ale sinelui problematizant, Sonia Elvireanu se angajează într-o importantă şi grăitoare experienţă poetică, demonstrând disponibilitate eclectică şi sensibilitate feminină.