Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



POZIŢIA LUI NICOLAE CEAUŞESCU FAŢĂ DE POLITICA PROMOVATĂ DE MIHAIL GORBACIOV

POZIŢIA LUI NICOLAE CEAUŞESCU FAŢĂ DE POLITICA PROMOVATĂ DE MIHAIL GORBACIOV

Autor:

Februarie 2014

 

                                                                                        Daniel Taloș

 

 

     Venirea la putere în U.R.S.S. a lui Mihail Gorbaciov la 11 martie 1985 şi lansarea politicii sale de glasnost şi perestroika au zdruncinat puternic regimurile comuniste din Europa, acesta adoptând o atitudine de persuasiune în locul celei de impunere, faţă de ţările frăteşti din lagărul socialist. De asemenea, Gorbaciov a încercat câştigarea încrederii Occidentului printr-o abordare mai suplă a relaţiilor cu statele capitaliste.

      Ecoul pe care politica reformistă a lui Gorbaciov l-a înregistrat în ţările satelit ale Uniunii Sovietice a fost diferit. Liderii politici din Polonia şi Ungaria s-au arătat mai receptivi faţă de noile idei, în schimb cei din România, Cehoslovacia sau R.D.G. s-au menţinut departe de influenţa reformatoare sovietică, considerată contagioasă.

      În mod paradoxal după ce vreme de mai mulţi ani, Nicolae Ceauşescu a criticat poltica hegemonică a regimului stalinist de la Moscova faţă de statele comuniste „ pozând ca un partid disident în cadrul comunismului mondial ”[1], România bucurându-se de simpatia guvernelor occidentale, acesta s-a remarcat ca unul dintre cei mai virulenţi critici ai reformelor iniţiate de Mihail Gorbaciov. Aceste reforme vizau restructurarea societăţii şi a economiei sovietice pe fondul unei economii decăzute, lipsită de resurse şi a unei societăţi dominată de corupţie, pe care Gorbaciov le-a găsit la preluarea puterii. De asemenea reformele noului lider sovietic vizau şi accesul cetăţenilor la informaţie asupra acţiunilor statului şi ridicarea parţială a cenzurii asupra presei. În relaţiile internaţionale, Gorbaciov a jucat un rol important în stoparea cursei înarmării de către Uniunea Sovietică, iar diferitele întâlniri cu preşedintele Ronald Reagan au condus la încheierea unor acorduri privind reducerea armamentului nuclear. Politica de reforme a lui M.S. Gorbaciov, bazată pe cele două sloganuri: perestroika şi glasnosti, a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a renunţa la fundamentele sale ideologice.

      România, condusă din 1965 de Nicolae Ceauşescu, îşi formulase întreaga politică în jurul autonomiei faţă de Uniunea Sovietică. La nivelul politicii interne, creşterea nivelului de trai, liberalizarea ideologică şi culturală au adus sprijinul populaţiei pentru Ceauşescu. Momentul de glorie pentru Nicolae Ceauşescu a fost în august 1968, când acesta a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele tratatului de la Varşovia, fapt ce i-a adus aprecierea Occidentului. Acest capital de prestigiu avea însă să se erodeze la începutul anilor 1980 pe fondul degradării economiei naţionale şi a scăderii drastice a nivelului de trai al populaţiei, în condiţiile intensificării efortului pentru plata datoriilor externe şi a accentuării progresive a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Occidentul avea să schimbe atenţia spre noul lider de la Moscova, în timp ce Nicolae Ceauşescu era supus tot mai mult criticilor internaţionale. Toate aceste lucruri l-au făcut pe Nicolae Ceauşescu să devina un puternic opozant al acţiunilor politice întreprinse de Mihail Gorbaciov, urmărind o politică externă proprie prin care să-şi consolideze puterea politică pe plan intern şi internaţional. Ceauşescu se temea că strategiile reformatoare ale lui Gorbaciov să nu influenţeze şi populaţia românească care ajunsese înfometată , asuprită şi umilită şi care-şi dorea din ce în ce mai mult creşterea standardului de viaţă şi libertăţi civile. Accelerarea ritmului reformelor în Uniunea Sovietică i-au făcut pe dictatorul român şi pe clica acestuia să devină extrem de panicaţi, devenind din ce în ce mai vehemenţi în opoziţia lor faţă de orice înnoiri economice sau politice. În mai multe ocazii „ Ceauşescu a criticat deschis perestroika, pe care a caracterizat-o drept o deviere de dreapta în comunismul mondial.”[2] Ceea ce îl irita în mod deosebit pe Ceauşescu era insistenţa cu care Gorbaciov vorbea despre democratizare. Pentru dictatorul român „ cea mai bună conducere sovietică era una anchilozată, cu reacţii previzibile şi neinteresată în întinerirea elitelor din alte ţări ale blocului. ”[3]

      Prima întâlnire dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Sergheevici Gorbaciov a avut loc la 26 aprilie 1985 în cadrul Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, întâlnire la care din delegaţia română a făcut parte şi generalul Constantin Olteanu, în calitate de secretar al C.C. al P.C.R. pe domeniul de politică externă. Despre această întâlnire C. Olteanu îşi amintea că „ în cuvântarea lui Gorbaciov, acesta a pomenit despre Europa – casa noastră comună ,  la care replica lui Ceauşescu a fost: -  Depinde la ce etaj locuieşte fiecare.”[4] Cu toate că ideile erau contradictorii, în acel moment s-au evitat alte polemici, depăşindu-se momentul. De asemenea, Constantin Olteanu mai menţionează o întâlnire între Ceauşescu şi Gorbaciov în octombrie 1985, în cadrul şedinţei ordinare a Comitetului Politic Consultativ de la Sofia, ocazie cu care „ Gorbaciov a stăruit asupra perestroikăi, în legătură cu programul, reînnoirea, transparenţa şi celelalte. Insistenţa lui Gorbaciov „ a rezultat o nemulţumire în urma unui schimb de replici.”[5]

      La 16 mai 1986, Nicolae Ceauşescu vizitează U.R.S.S. unde poartă convorbiri cu Mihail Gorbaciov şi semnează Programul de lungă durată privind dezvoltarea colaborării economico-ştiinţifice între România şi U.R.S.S. până în anul 2000.

      În perioada 25-27 mai 1987, Mihail S. Gorbaciov împreună cu soţia sa Raisa au vizitat România, ocazie cu care Ceauşescu a dorit să-l impresioneze pe preşedintele sovietic printr-o primire fastuoasă însoţită de ovaţiile unei mulţimi de oameni speciali organizaţi de securitate pentru acest eveniment. Vizita lui Gorbaciov în România a fost aşteptată în special de lumea culturală cu mare interes şi cu unele nădejdi că ea ar putea contribui la îmbunătăţirea activităţii şi poziţiei lor în societate. De asemenea cei tineri aşteptau şi ei vizita cu interes, cu speranţe de rezultate concrete, în sensul unei liberalizări şi a unei deschideri culturale mai mari. În timpul vizitei în România, liderul sovietic a participat la câteva dineuri împreună cu Nicolae Ceauşescu, i-au fost prezentate câteva locuri din Bucureşti, care au fost din timp aranjate astfel încât să prezinte o imagine de prosperitate şi fericire a românilor şi a participat la un mare miting al prieteniei româno-sovietice. Discursul lui Mihail Gorbaciov, la această mare adunare populară din 26 mai 1986, a prezentat pe larg direcţiile reformelor şi a accentuat importanţa glasnostului, dar şi necesitatea reformării partidului, a înlăturării unor fenomene negative, precum nepotismul sau goana după înavuţire, prin aceasta criticând „ implicit rezistenţa lui Ceauşescu faţă de reformă” .[6] Pentru un regim ca cel din România discursul lui Gorbaciov suna ca o lecţie de democraţie. Au existat de asemenea şi momente neplăcute ale vizitei lui Gorbaciov în România cu toate măsurile de precauţie ale lui Nicolae Ceauşescu. Unele dintre acestea au fost prezentate exclusiv de mediile de informare externe. Un astfel de moment s-a petrecut în timp ce M. Gorbaciov vizita un complex alimentar în care erau expuse numeroase produse. Liderul sovietic „ a întrebat dacă întotdeauna exista o asemenea aprovizionare, lăsând să se înţeleagă că el cunoştea situaţia reală. Deşi din programul oficial lipseau contactele directe cu populaţia, nu o dată Mihail Gorbaciov s-a îndreptat spre cetăţenii aduşi să-l întâmpine, punând întrebări privind modul lor de viaţă. În loc de răspuns cei prezenţi scandau aşa cum li se indicase: Ceauşescu-Gorbaciov!.”[7]

     Discursul pe care Nicolae Ceauşescu l-a ţinut în faţa mulţimii adunate la mitingul prieteniei româno-sovietice a fost salutat cu aplauze si ovaţii nesfârşite, lăsând să se înţeleagă că România nu se confruntă cu dificultăţile înregistrate de Uniunea Sovietică. Ceauşescu sublinia că „ aceste rezultate se datorau politicii P.C. R. care aplica neabătut învaţătura marxist-leninistă; era o aluzie la faptul că liderul de la Kremlin nu urma întocmai această linie ideologică.” [8]

      Vizita lui Mihail Gorbaciov nu a produs aşteptatele schimbări înspre bine în România, ţara noastră devenind din ce mai ce mai plină de restricţii, iar Ceauşescu autoizolându-se tot mai mult pe plan internaţional. În noiembrie 1987, au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină, fapt ce  a dus la creşterea tensiunii şi urii populaţiei faţă de regimul Ceauşescu. Aceste tensiuni au dus la revolte ca cea izbucnită la Braşov în 15 noiembrie 1987, eveniment politic care a anunţat prăbuşirea iminentă a comunismului în România. Revolta s-a declanşat la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, printr-o grevă începută în data de 14 noiembrie noaptea, la schimbul trei, continuată a doua zi dimineaţa cu un marş până în centrul oraşului în faţa Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Refuzul autorităţilor comuniste de a dialoga cu demonstranţii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de către mulţimea adunată. Portretul dictatorului Ceauşescu a fost doborât de pe frontispiciul clădirii şi incendiat. A urmat intervenţia brutală a trupelor speciale de securitate, arestări şi torturi. După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei si Securităţii din Braşov şi Bucureşti.

      Situaţia economică şi socială în România, către sfârşitul deceniului al optulea era catastrofală. Ţara era îngropată în deznădejde , corupţie, frică generalizată şi exista sentimentul că sfârşitul sistemului comunist trebuia să fie apropiat. În acest timp, Nicolae Ceauşescu , înconjurat de membrii familiei sale care acaparaseră funcţii importante în stat, continua să-şi consolideze faraonicul cult al personalităţii. Nenorocirea românilor aflaţi sub dictatura lui Ceauşescu a fost cunoscută şi deplânsă de multă lume, atât din Răsăritul cât şi din Apusul Europei. La 1 februarie 1988, activişti independenţi din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi R.D.G. au demonstrat în semn de solidaritate cu victimele tiraniei lui Ceauşescu, ca răspuns la un apel lansat cu o lună mai devreme de grupul cehoslovac pentru drepturile omului- Carta 77, care declaraseră că: „ Aşa după cum pacea şi libertatea în Europa sunt cauza comună şi indivizibilă a tuturor europenilor, ... tot aşa ceea ce se întâmplă în România este preocuparea noastră a tuturor. ”[9]

      Izolarea României pe plan internaţional a cunoscut punctul culminant, odată cu retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate, de către guvernul S.U.A., României, în februarie 1988, fapt ce avea să afecteze simţitor economia României. Ca reacţie la declaraţia guvernului S.U.A., guvernul român anunţa pe 28 februarie 1988 „ că nu doreşte în nici un fel menţinerea clauzei în condiţiile amendamentului Jackson - Vanik.”[10]  În ciuda semnalelor grave care veneau din partea populaţiei, Ceauşescu continua să rămână ferm pe poziţii. În cuvântarea rostită la 14 decembrie 1967 la deschiderea Conferinţei Naţionale a P.C.R., Ceauşescu a subliniat că: „ mecanismele de piaţă erau incompatibile cu societatea socialistă.  Referindu-se la reformele provocate de Gorbaciov, el a argumentat că ele fuseseră deja adoptate in România, sugerând prin aceasta liderului sovietic să-i urmeze exemplul.” [11]      În mai 1988, Andrei Gromyko, ministrul de externe sovietic a vizitat România. În ziua sosirii emisarului sovietic, Ceauşescu a ţinut un discurs în care denunţa deviaţiile de dreapta şi reţetele sovietice de îmbunătăţire a socialismului. În plus presa românească a cenzurat discuţiile lui Gromyko cu politicienii români, eliminând orice referire a acestuia la reformele sovietice. Totuşi confruntându-se cu dificultăţi în politica internă şi externă, Ceauşescu a încercat să-şi extindă cooperarea economică cu Uniunea Sovietică. În luna noiembrie1988, el a întreprins o vizită la Moscova, ocazie cu care a solicitat creşterea livrărilor sovietice de petrol către România. Ceauşescu deplângea faptul că ţara noastră ar fi discriminată în privinţa vânzării de petrol sovietic în raport cu alte ţări membre ale C.A.E.R. De asemenea Ceauşescu propusese liderului sovietic o creştere dublă a comerţului româno-sovietic, dar rezultatele intervenţiei sale au fost relativ mici. Astfel în loc să se aplaneze tensiunile acestea s-au accentuat.

      Încurajaţi de politica de glasnost a lui Gorbaciov, câţiva români şi-au asumat riscul de a-l critica public pe Ceauşescu. În luna martie 1989, şase veterani ai partidului: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu i s-au adresat lui Ceauşescu printr-o scrisoare deschisă în care denunţau abuzul acestuia, politica economică haotică şi izolarea internaţională a ţării noastre. Acest memoriu avea să fie cunoscut în ţară şi străinătate cu numele de Scrisoarea celor şase. Era pentru prima dată în istoria Partidului Comunist Român când activişti importanţi ai partiduli au îndrăznit să pună sub semnul întrebării autoritatea supremă a secretarului general. În scrisoarea celor şase membri veterani ai P.C.R. , aceştia adresau un apel lui Nicolae Ceauşescu de a renunţa la planul de sistematizare a satelor, care spuneau ei contravenea Constituţiei României „ care protejează dreptul la o locuinţă proprietate personală” [12] , denunţau acţiunile securităţii împotriva clasei muncitoare, măsurile administrative severe luate contra ţăranilor, emigrarea în masă a germanilor, ungurilor şi evreilor şi deteriorarea prestigiului internaţional al României.  Scrisoarea a fost difuzată de programele în limba română a posturilor de radio B.B.S. Europa Liberă şi Vocea Americii, ea dând naştere la reacţii atât pe plan intern cât şi internaţional „ netezind drumul spre posibila constituire a unei opoziţii.”[13]

      În iunie 1989 în Polonia au loc primele alegeri libere din Europa de Est, fapt ce-l va determina pe Nicolae Ceauşescu la 19 august 1989 să adreseze o scrisoare comitetelor centrale ale partidelor comuniste europene, în totală contradicţie cu evoluţiile din blocul comunist pe cale de a se destrăma, cerând urgent discutarea situaţiei din Polonia, „ acolo unde cauza socialismului era în pericol.” [14] Iniţiativa lui Ceauşescu a fost ignorată de celelalte ţări.

      În perioada 7-8 iulie 1989 a avut loc la Bucureşti întrunirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, ocazie cu care Nicolae Ceauşescu s-a reîntâlnit din nou cu Mihail Gorbaciov. În cadrul acestei consfătuiri „ pe lângă aspectele privind pacea, dezarmarea, securitatea au fost abordate probleme cu care se confruntau statele membre”[15], fiind de asemenea un bun prilej pentru liderul român de a apela la vechile slogane, din anii ”50, exprimându-şi „îngrijorarea faţă de tendinţele de a pune sub semnul întrebării valorile socialiste.”[16]  

      Tensiunile între Ceauşescu şi Gorbaciov erau deja la un nivel maxim. Acest lucru avea să se întrevadă încă de la sosirea liderului sovietic pe aeroportul Otopeni, moment despre care relatează generalul (r) Constantin Olteanu. Gorbaciov s-a lăsat aşteptat. A întârziat mai mult de o oră faţă de grafic. Cred că intenţionat...A coborât cu Raisa, dar Elena Ceauşescu nu era! Atunci s-a creat începutul asimetriei din acest punct de vedere protocolar.” [17] După primirea oficială, liderul sovietic a refuzat să se urce în maşina pregătită de autorităţile române şi a plecat de la aeroport cu maşina sosită de la Moscova. La rândul său nici Ceauşescu nu a acceptat să meargă cu maşina sovietică, motivându-se că mai are de vizitat câteva investiţii prin zonă.

      În cadrul întrunirii de la Bucureşti, Gorbaciov a continuat să susţină ideile reformatoare, dar subliniind necesitatea respectării independenţei partidelor frăţeşti şi a excluderii forţei şi ameninţării, în relaţiile cu celelalte state. Discuţiile dintre Ceauşescu şi Gorbaciov aveau să fie foarte încordate după cum avea să relateze Aleksandr Iacovlev, membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. , cel mai loial colaborator al lui Mihail Gorbaciov :„ Ceauşescu vorbea una, Gorbaciov alta ; nu găseau un limbaj comun. Ceauşescu rămânea ferm pe poziţiile lui şi critica dur.”[18]

     Toamna anului 1989 avea să aducă schimbări poltice majore în statele socialiste din blocul răsăritean, acestea îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre democraţie. La 21 august 1989 în Polonia se va forma un guvern necomunist condus de Tadeusz Mazowiecki, la 9 noiembrie avea să fie dărâmat zidul Berlinului, care simboliza împărţirea Europei în două grupări politico-militare distincte, apoi pe 10 noiembrie, Todor Jivkov a fost înlăturat de la conducerea Bulgariei, iar în Cehoslovacia aveau loc manifestaţii de stradă împotriva liderului lor.

      În aceste condiţii liderii S.U.A. şi U.R.S.S. au căzut de acord asupra unei întâlniri la nivel înalt la care să se discute despre shimbările rapide din Europa de Est. Perspectiva întâlnirii Bush- Gorbaciov, precum şi evoluţiile din statele socialiste europene au fost privite cu multă îngrijorare de oficialităţile române, care se vedeau depăşite de situaţie. Pe acest fond au avut loc un schimb de scrisori între Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov. În aceste scrisori Gorbaciov îl anunţa pe Ceauşescu despre viitoarea întâlnire care era prevăzută să o aibă cu George Bush, căutând să acrediteze ideea că nu au o ordine de zi convenită , dar exprimându-şi părerea că „ una din temele centrale va privi procesele ce au loc în Europa răsăriteană. El dădea asigurări că intenţiona să pornească de la ... recunoaşterea dreptului suveran al fiecărui popor de a-şi alege calea propriei sale dezvoltări.”[19] În scrisoarea de răspuns trimisă de Ceauşescu lui Gorbaciov la 27 noiembrie, acesta afirma categoric că la întâlnirea cu liderul S.U.A. nu se putea discuta „ sub nici o formă, situaţia din ţările socialiste” [20], aceste probleme trebuind să se discute numai între conducerile statelor socialiste. De asemenea Gorbaciov îşi exprima disponibilitatea ca după întâlnirea cu G. Bush, care avea să aiba loc în cele din urmă la Malta, în perioada 2-3 decembrie 1989, să informeze pe liderii statelor aliate asupra rezultatului întâlnirii, într-o întrevedere pe care a propus-o să aibă loc la Moscova pe data de 4 decembrie.

      Imediat după întâlnirea de la Malta, generalul Iulian Vlad l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre deciziile luate de liderii S.U.A. şi U.R.S.S. de a acţiona pentru înlăturarea sa.

      La 4 decembrie 1989, a avut loc la Moscova întrunirea conducătorilor ţărilor membre ale tratatului de la Varşovia. Cu această ocazie Ceauşescu şi Gorbaciov s-au întâlnit pentru ultima dată. Dintre cei prezenţi la Moscova, Nicolae Ceauşescu rămasese singurul om politic din vechea formulă care se menţinea încă la putere. Cum era de aşteptat şi în cadrul acestei întâlniri, liderul de la Bucureşti s-a situat pe o poziţie contradictorie faţă de opiniile celorlalţi lideri. Ceauşescu a căutat să atragă mereu atenţia despre pericolul în  care se găsea cauza socialismului în ţările est-europene. De la Moscova, Ceauşescu s-a întors în ţara extrem de iritat şi hotărât să continue rezistenţa în faţa schimbărilor iniţiate de U.R.S.S.

      Deşi Nicolae Ceauşescu refuza cu încăpăţânare să recunoască evoluţia politică spre democraţie din ţările est-europene, valul schimbării ajunsese la graniţele României şi el nu mai putea fi evitat. Peste numai trei săptămâni tensiunea şi nevrozitatrea populaţiei din România atinsese apogeul, ceea ce avea să ducă la izbucnirea Revoluţiei anticomuniste şi înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu.

      În concluzie putem afirma că relaţiile dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov au fost aproape tot timpul tensionate, datorită viziunii diferite pe care cei doi lideri politici o aveau asupra viitorului ţărilor socialiste şi a poziţiei de nezdruncinat a lui Ceauşescu care condamna vehement reformele iniţiate de Gorbaciov.    

 

 

 

 

           

      BIBLIOGRAFIE

 

 

Betea L. , 7 iulie 2009, Ceauşescu si Gorbaciov în amintirea gen. (r)

                       Constantin Olteanu în Jurnalul naţional, Bucureşti;

Betea L., 8 iulie 2009, Gorbaciov a întârziat un ceas şi a refuzat maşina lui

                        Ceauşescu în Jurnalul Naţional, Bucureşti;

Câmpeanu P., 2002, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iaşi;

Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006, Raport

                                  final, Bucureşti;

Lache Şt. , 2007, România în relaţiile internaţionale 1939-2006”, Editura Fundaţiei

                            România de Mâine, Bucureşti;

Păiuşan C., Ion N.D., Retegan M., 2002, Regimul comunist din România - o cronologie

                             politică(1945-1989), Editura Tritonic, Bucureşti ;

Scurtu I., Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, 2009, Redacţia

                               Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti ;

Scurtu I., Ultimul schimb de scrisori între Ceauşescu şi Gorbaciov în Revista Historia,

                                nr. 83, noiembrie 2008

 

 



[1] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Bucureşti, 2005, p. 35

[2] Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006,  p. 619

[3] Ibidem, p. 619

[4] Lavinia Betea , Ceauşescu si Gorbaciov în amintirea gen. (r) Constantin Olteanu în Jurnalul naţional, Bucureşti, 7 iulie 2009

[5] Ibidem

[6] Ştefan Lache, România în Relaţiile Internaţionale- 1939-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 293

[7] Ioan Scurtu, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009, p. 69

[8] Ibidem, p. 70

[9] Vladimir Tismăneanu, op. cit. , p. 23

[10] Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România - o cronologie politică(1945-1989), Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 330

[11] Ştefan Lache, op. cit. , p. 294

[12] Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 287

[13] Ibidem, p. 290

[14] Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, op. cit. , p. 340

[15] Ibidem, p. 340

[16] Ioan Scurtu, op. cit. , p. 100

[17] Lavinia Betea, Gorbaciov a întârziat un ceas şi a refuzat maşina lui Ceauşescu în Jurnalul Naţional, 8 iulie 2009

[18] Ioan Scurtu, op. cit. , p. 101

[19] Ioan Scurtu, Ultimul schimb de scrisori între Ceauşescu şi Gorbaciov, in Revista Historia, nr. 83, noiembrie 2008

[20] Ibidem