Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu (21 ian. 2014)

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu (21 ian. 2014)

Autor:

Februarie 2014

 

Recenzie: Singularia Tantum de Luminiţa Zaharia

 

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin,  amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor,  mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe  lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi.

Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „... în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior,  este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat,  cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.

Şi aceeaşi Luminiţa  ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat – / ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/... purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”... „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”... „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”... „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”... „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.

În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici.../ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”... „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.

Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „... iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”... „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/... /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”... „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”... „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”.

Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul.

În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şi-mpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă.../ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv... este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum.

Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

 

 

Ottilia ARDELEANU