Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aerul cu diamante a mai pierdut o lumină

Aerul cu diamante a mai pierdut o lumină

Autor:

Ianuarie 2014

"Fără poezie și fără sentimente, lumea ar fi o tobă de tinichea". Cu prima zi a lui 2014 s-au lăsat umbrele peste literatura română odată cu plecarea poetului Traian T. Coșovei. Cu discreția ce i-a însoțit ultimii ani i-am simțit mai întâi lipsa din comunitatea scriitoricească legată în rețeaua facebook, acolo unde ne răsfăța cu poemele sale, pentru ca de acum să trebuiască să-l căutăm doar în cărți și în inimile noastre. Ultimul visător, haiducul de baladă al poeziei contemporane n-a mai ajuns rotunda vârstă de 60 de ani, lăsând aerul cu diamante mai rarefiat. Copilul teribil care știa să citească încă de la patru ani a devorat cu voluptate marea literatură română și universală, iar sufletul său larg s-a răsfrânt în numeroase volume de poezie, dar și critică, dintre care amintesc numără "Ninsoarea electrică" (editura Cartea Românească, 1979) "1, 2, 3 SAU..." (editura Albatros, 1980), "Cruciada întreruptă" (editura Cartea Românească, 1982), "Aer cu diamante - împreună cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan (editura Litera, 1982), "Poemele siameze", (editura Albatros, 1983), "În aşteptarea cometei" (editura Cartea Românească, 1986), "Rondul de noapte" (editura Militară, 1987), "Pornind de la un vers (critică literară)" (editura Eminescu, 1990), "Bătrâneţile unui băiat cuminte" (editura Pontica, 1994), "Mickey Mouse e mort" (editura Cartea Românească, 1994), "Percheziţionarea îngerilor" (editura Crater, 1998), "Lumină de la frigider" (editura Cartea Românească, 1998), "Bună dimineaţa, Vietnam!" (editura Călăuza, 1999), "Hotel Urmuz (critică literară)" (editura Călăuza, 2000), "Mahalaua de azi pe mâine" - împreună cu Dan Mircea Cipariu - (editura Vinea, 2000), "Les annees folles du socialisme" - împreună cu Ştefania Coşovei - (Asociaţia Scriitorilor & editura Eminescu, 2000), "Pisica neagră, pisica moartă" - împreună cu Bogdan O. Popescu - (editura Crater, 2001), "Institutul de glasuri" (editura Cartea Românească, 2002), "Vânătoarea pe capete" (editura Libra, 2002), "Greva căpşunelor" (editura Libra 2004), "La formarea ideilor" (editura Contemporanul Ideea Europeană, critică literară, 2005), "Băutorii de absint", antologie de poezie - împreună cu Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Ioan Es. Pop - (editura Paralela 45, 2007), "Motocicliştii spaţiali" - împreună cu Ioana Mănescu - (editura Tracus Arte, 2008), "Poeţii marilor oraşe", critică literară (editura MNLR, 2008), "Aerostate plângând" (editura Tracus Arte, 2010). Traian T. Coșovei ne-a lăsat o iarnă fără ninsoare. Să spicuim, așadar un poem din volumul său de debut "Ninsoarea electrică", Editura Cartea Românească, 1979 PE CÎND EA COBORA SCARA Vai, i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede — pe cînd ea cobora scara, pe cînd ea deschidea uşile, pe cînd ea trăgea grăbită sertarele nopţii, pe cînd ea se arunca pe fereastră dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne, dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai fi — Ce se va alege de strigătul ierbii... Cine se va apleca să bea apă din urma aceasta pe care pasul tău a lăsat-o în inima mea... Cine va asculta cum se dau de pereţi uşile acestea deschise de nimeni?... Hei, hei, ce aş fi fost eu în stare să fac pentru ea!?... în faţa ei aş fi înghiţit focuri bengale. Orient Expressul ar fi deraiat într-o secundă la un semn al ei. Numai o umbră de melanholie în ochii ei să fi apărut şi îndată aş fi aşezat un fir de iarbă pe lună să creadă ea că acolo există viaţă şi să vrea să rămînă. În triunghiul Bermudelor m-aş fi lăsat tîrît de curenţii oceanului, numai ca ea să mă privească şi să se bucure. Hrană rechinilor şi peştilor carnivori m-aş fi lăsat să fiu numai să-i placă ei... Cu spinarea aş fi mutat piramidele sub fereasta ei, deşertul, cimitirele de elefanţi sub fereastra ei. Tibrul şi Eufratul sub fereastra ei, Shanghaiul sub fereastra ei, Pompeiul îngropat de cenuşă sub fereastra ei, Socrate bîndu-şi liniştit otrava în Place Pigale sub fereastra ei, numai să-i placă ei, numai să-i placă ei, numai să rămînă, numai să nu se plictisească şi să vrea să moară, numai să nu adoarmă şi să vrea să moară, numai să nu viseze şi să vrea să moară! Hei, hei, ce aş fi vrut eu să fac pentru ea!?... Turnul din Pisa i l-aş fi adus sub ochi, să vadă ea cît de strîmbă e lumea. Pe Omul Zăpezilor i l-aş fi adus, pe King Kong i l-aş fi adus, pe Frankenstein i l-aş fi adus, pe Dr. Jeckyl i l-aş fi aşezat în dormitor să se sperie ea şi să-i placă. Între patru cămile m-aş fi lăsat întins — între patru motociclete m-as fi lăsat tras la roata norocului, numai să plesnească ea cu palmele şi să se veselească... Maşini zburătoare, mecanisme fragile şi abstracte eu i-aş fi inventat... Scripeţi. pîrghii şi planuri înclinate i-aş fi aşezat sub picioare — numai să nu plece şi să mă lase dintrr-odată foarte singur cu mulţimea asta de lucruri care nu exprimă nimic Dar ea a murit foarte repede Din dragostea ei pentru mine Iar eu am rămas privind-o pe cînd cobora scara, pe cînd deschidea uşile, pe cînd se arunca pe fereastră dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne — dintr-o inexplicabilă grabă de a nu mai fi... Ce ar fi trebuit eu să fac?! — numai să rămînă, numai să nu plece, numai să nu se plictisească şi să vrea să moară, numai să nu adoarmă şi să vrea să moară, numai să nu viseze şi să vrea să moară, numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată foarte singur foarte singur foarte singur. Traian T. Coșovei ia parte în anii ‘80 la cenaclul literar condus de Ovid S. Crohmălniceanu și mai târziu la Cenaclul de Luni, aflat sub conducerea lui Nicolae Manolescu. Alături de Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, își asumă un prim nucleu elitist al Generaței în blugi, Generația ’80, odată cu Aer cu diamante. Iată-l în acest memorabil volum: SUNT ȘI EU UN JUNE  Tu ai putea îndupleca o nouă eră glaciară –  cu șarmul tău  ai putea face ocolul pământului în optzeci de zile  eu aici sunt un june – un posibil  coriolan drăgănescu încălecat pe-o statuie de vorbe mici, lunecoase.  Și trecut prin rubrici mondene.  Prin cearceafuri cu monogramă.  Prin ghete cu capace,  ori prin raza cavalerilor Apocalipsei  Ca o gură cu mansarde flămânde.  Ca un lup ce revine la oile sale.  La scufița inimii care bate  văi și lunci  bate văi și lunci  lovindu-le cu sălbăticie peste gură  peste botul lor de verdeață obraznică  Tu îi înflăcărezi pe zei.  Și tot tu le dai  câte un pumn după ceafă.  în rinichi  în ficat… în rațiunea lor de a exista.  în răsuflarea ta de alcool se îmbată toți camionagii  Sfântului Duh!  Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de liniște.  Un superstar –  Un cruciat în căutarea ideii sfinte de Coca-Cola. Și de Blue-Jeans  Un misionar al spațiilor verzi, democratice.  Un obiectiv survolabil…  Un individ  adică nimic. Un individ  adică nimic.  O zecimală în cifra ta de afaceri.  Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură.  Și motociclismul / autostopul –  și budismul Zen. Adică nimic...  Sunt și eu un june.  Hei, fraților, – uitați-vă și la mine. Ultima dată l-am văzut în 2011 la Târgul de carte Gaudeamus. Venise împreună Florin Iaru să le fie alături mai tinerilor prieteni, autori ai volumului Marfă reîncărcată ( Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, Bogdan O. Popescu). Cei doi optzeciști își asumaseră cu generozitate nu mentoratul, ci căldura cu care s-au apropiat de autorii cărții, legați de o frumoasă prietenie, fără pretenția de a repeta experiența celor două volume colective care au marcat literatura română cu pecetea generației ‘80 , Aer cu diamante și Cinci. COMERŢUL CU INDULGENŢE Cu focul stins, cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi fereastra – omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele atelierului de bobinat au fost ultimii care s-au gândit la mine, la sângele meu care stinge lumina în sălile de cinematograf, la viaţa mea care îşi cere iertare. Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche. Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape chibriturile, bidonul cu gaz. După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării. Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa. De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns. Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile – cu lanţuri de imortele m-au acoperit ca pe unul de-al lor. Cu focul stins în vechea mansardă, cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă (ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă poemul), după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă sunt singur şi în tăcerea din jur aproape aş putea să luminez. Generația anilor ’80 își primește cel mai cald și proaspăt aerostat alături de Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, Ion Monoran, Alexandru Mușina, Mircea Scarlat, Dan David, Augustin Pop, Mircea Nedelciu, Aurel Dumitrașcu, Radu Săplăcan, Iustin Panța, Dan Giosu, George Șerban, Constantin Stan, Radu G. Țeposu, Alexandru Condeescu, Val Condurache, Ioan Flora, Cristian Popescu, Augustin Frățilă, Ion Zubașcu, acum cu Traian T Coșovei...  BAD BOY Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârşit – mâna pe chibriturile casei. Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei, cel care hrăneşte cu ziare vechi păsările oraşului – sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse, sertarele smulse. Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat sanvişul de la mama, cu ziare vechi mi-am luminat viaţa ca să-mi văd viitorul până la capăt – din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis. Dar eu sunt copilul cel rău care face şinele de tramvai să tremure, fonta să împietrească în monumentele frigului. Sunt copilul care a descoperit alcoolul şi uitarea, singurătatea şi robinetele ei de gaz. Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă” şi cheltuieşte banii zilei de mâine şi e pus să-şi câştige existenţa până la capăt. Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia… Dar când toţi ai casei dorm şi visează eu fac să se bâlbâie moartea. Spirit nonconformist, mereu în căutarea a ceva nou, a redactat alături de Dan Goanță 6 numere din revista Vești proaste, pentru ca mai târziu să editeze ziarul Punga d`un kil - organ de stat la coadă, împreună cu regretatul prozator Mircea Nedelciu. Neobișnuitul ziar era tipărit pe pungi de hârtie, din cele folosite la ambalarea produselor alimentare și aveau ca moto : Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza. De la ludic la romantic și visător, Traian T. Coșovei și-a cernut spiritul prin site poetice de o înaltă frumusețe, dăruind poeme memorabile. O DUMNEZEIRE DE NORI Într-un moment de nelinişte a vieţii, de peste dealuri apar peţitoarele cu şiraguri de fântâni la gât, cu caii însetaţi şi căruţaşii nerăbdători de cuvinte. E linişte peste dealuri şi moartea e blândă tocmai în această toamnă nemiloasă. Peţitoarele plâng din bice, caii bat din potcoave iar femeile îmbracă straiele muţi ale uitării... poate norii. Dar ploaia nu cade peste cel care a trădat. Dar ploaia nu cade peste cel care a uitat crucile de pe deal şi coroniţele de mirese purtate pe ape. Era linişte pe pământ, era o virginitate a cuvântului oprit pe buze... era limba clopotului bătând într-un moment de nelinişte a vieţii de peste dealuri. Era praful şi era pulberea trasă de o sfoară de care nu atârna nimic: era linişte era linişte era un soare fluturând ca un drapel de pace peste învinşi. Era, în sfârşit, o dumnezeire de nori. Traian T. Coşovei a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor, în 1979, premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1994, pentru volumul "Bătrâneţile unui băiat cuminte", marele premiu "Ion Vinea", în 1996, premiul Academiei "Carpatica", în 1996, premiul Academiei Române pentru poezie, în 1996, premiul internaţional "Nichita Stănescu", în 2000, şi titlul de Autorul anului 2002 - acordat de APLER pentru volumul de poezie "Vânătoarea pe capete". Bătrâneţile unui băiat cuminte Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată. Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge cu inimi sfărâmate, de piatră. Am vorbit se rău genunchii fetelor din cartier- Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier la cuvinte şi frumuseţi, Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt povestea celor o mie şi una de vieţi. Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări. Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic. Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea un sânge pitic. Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi în telefoanele publice. Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău... Am fost un copil rău. Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde, părul meu blond a visat să fluture piramide- să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe. Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde. Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost. Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost. De asemenea, Traian T. Coşovei a fost distins cu Ordinul "Meritul Cultural" în gradul de Ofiţer, în 2004 şi a obţinut premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, pentru volumul de poezie "Greva căpşunelor", premiul pentru jurnalism literar al revistei Tomis, în 2005 şi premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, pentru volumul de critică literară "Poeţii marilor oraşe", în 2008. DATORIA DE ARIPI Unul cântă din traista poştaşului, altul la violoncel; peste drum, fanfara înalţă fluturii şi viermii cântecului de mâine. Şi fiecare are de ales drumul spre ziua mântuirii… fiecare cu alegerea lui: ciozvârta sau halca. Până şi hoţii din vagoanele de marfă au priceput aceste înţelesuri: adică ziua de mâine ridicată ca pe o pânză de corabie în mila vânturilor, alizeelor… şi altor amănunte ale plimbării ori ale călcării pe ape. E o stare de spirit a cărătorilor de piane, o emulaţie a purtătorilor de case de fier, de cuvânt – un foc de artificii al celor ce dorm în vagoane de marfă. E un dor de ducă pe calea ferată. De pe rambleu le fac semne ca o pasăre, de pe rambleu le doresc o ţară mai bună. Este un dor de vechime în bătrânele oase. Când se vor întoarce, nu vor mai avea datorii – când se vor întoarce nu vor mai avea aripi cu care să hrănească cerul pustiu. Oricum, e o ploaie pătrată… Dorul de aer, de zbor l-a dus spre înalturi, de unde se vor auzi mult timp de acum încolo Aerostate plângând BIRUINŢA ÎNTUNERICULUI Marile cariere de piatră s-au redeschis ca un semn al reducerilor de preţ la carpete şi păretare inspirate din viaţa şi faptele celor iluştri. Până şi mlaştinile duhnesc de marile speranţe care ne-au unit şi dezbinat. În ziua de azi, marii eroi sunt împachetaţi în celuloid. În ziua de azi e bine să-ţi iei umbrela la tine ca să nu fii scuipat din înalturi. Gheare de vulturi te vor ocroti de deasupra norilor… Gheare de găină vei găsi şi azi în farfurie; până şi mlaştinile duhnesc de mirosul de carne înfierbântată. Tu nu înţelegi? Sunt nişte cartiere de piatră şi nişte cartiere de mlaştini pe care nu le poţi străbate nici cu pasul, nici cu gândul… Sunt nişte pietre de hotar între a fi şi a nu fi de partea înţelepciunii ademenitoare a noroiului. Din marile cariere de piatră de odinioară au rămas doar piatra şi frica. Tu nu înţelegi? Din mocirla marilor mlaştini nu se înalţă mai nimic. Doar de acolo răsare biruitor întunericul. Doar de acolo putem răzgândi din piatră lumina! Câte nu ar fi de spus despre poetul Traian T. Coșovei? Om al tuturor timpurilor, a știu să-și acordeze aria sufletească în armonia poetică universală, fără să uite o clipă a fi un fiu bun și devotat al patriei sale, poezia. SOMNUL DE VECI Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele – în zbor, în somn, pe pământ? Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă de pe lumea de apoi. Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag gaz metan şi apă care să le sature întrebările. Şi toţi spun că şi-au iubit patria în zbor, în somn, pe pământ răsucind între degete medalia bunicului infanterist căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării. Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale, ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română: nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat printre cuvinte. Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară Luceafărul lui Eminescu! Este o moarte uşoară a unui popor care nu se mai înţelege pe sine. Din 1996 a lucrat la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, în cadrul Departamentului Relaţii Publice şi ca editor al publicaţiei Museion, apărută la inițiativa sa şi editată de MNLR. Tot datorită lui, la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti începe în 1998 "Institutul de glasuri" (prelecţiuni în spiritul junimist), o acţiune ce a reunit personalităţi importante și nume sonore ale culturii românești contemporane. Cenaclul "La formarea ideilor", unul exclusiv de proză a fost înființat de Traian T. Coșovei în 2002 și tot în același an a participat ca redactor pentru limba engleză la realizarea CD-ului Mihai Eminescu. Un an mai târziu a coordonat editorial site-ul www.calendarnichita.ro, dedicat Anului Nichita Stănescu. IUBITA MEA, PATRIA MEA Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini şi promisiuni? Cine te mai strânge în braţe, iubita mea, cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul: nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea, tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri şi, până la urmă, uitată de toţi într-un manual scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei? De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii care te-au amăgit, care te-au smintit? Tu, iubito, tu, patria mea scuipată printre dinţii unei străine vorbiri, mă recunoşti? Vin către tine, vorbesc despre tine cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci, cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi. Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea, patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare? De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă cântată de cei vechi la ospeţe? Am recitit astăzi multe poeme semnate Traian T. Coșovei și nu știu cum se face, dar pe toate le-am simțit azi cu totul altfel, când fiecare din cuvintele sale poartă cernirea tristeții, dar am ascultat și nu am plâns. CÎNTEC DE LEAGĂN Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît un pod de cale ferată — să nu plîngi (te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică). La marginea cîmpului, mereu la marginea unui cîmp sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase, asculţi paza contra incendiilor pusă pe note ori producţia de şuruburi în metru alexandrin — mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă — Să nu plîngi — sînt alţii antrenaţi pentru aceasta, ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi în vitrinele cu peşte oceanic. Să nu plîngi — iată odăile deschid acum tot felul de uşi pentru stările de spirit ale umbrelor — să nu plîngi — Mîine vom fi în altă gară sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru. Chiar dacă e timpul să acoperim oglinzile, un ultim popas e de făcut. Și să nu uităm că poeții trăiesc atâta timp cât le citim poemele și ne lăsăm hrăniți din palmele lor transparente. OGLINDĂ Ultimele stele s-au stins,  luminile aeroportului au dispărut în întuneric, până şi becurile chioare  de la bodega de peste drum au tăcut –  semn că lăutarii plecaseră. Era liniştea întunericului  descheiată la şliţ şi o curioasă frenezie  de a savura absenţa luminii ca şi cum ai rupe din codru  o rămurea cu codru cu tot. Un fel de all inclusive  pe care ţi-l oferă moartea înainte de a-ţi arăta dormitorul  şi panopliile învingătorilor spânzurând leneş de pereţi. Sunt singur în cameră  şi mi-e frică de alţii ca mine. Traian T. Coșovei primise la 6 ani de Crăciun o scrisoare semnată Îngerul tău, una în care era și lăudat și mustrat, ceea ce l-a convins că Dumnezeu există și că îngerul său știa totul. N-a apucat niciodată să răspundă îngereștii mustrări, dar o va face mereu de acum înainte, de fiecare dată când îi vom citi cărțile. La fotografie citatul: "Pentru mine, poezia e un leac (nu un veac) de singurătate" Alice Valeria Micu