Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un roman al familiei Rebreanu

Un roman al familiei Rebreanu

Autor:

Decembrie 2013

PREFAŢĂ Gândul de-a scrie, odată şi odată, un roman al familiei Rebreanu, mi-a venit la începutul anilor ’80. Prin ’82 sau ’83. Pe atunci, încă trăia tatăl meu, Tiberiu Rebreanu, deplin cunoscător al celor ce se petrecuseră, de-a lungul anilor, în cadrul numerosului clan din care făcea parte. I-am împărtăşit acea idee, însă s-a arătat destul de sceptic în privinţa punerii ei în practică, fapt care mi-a mai atenuat elanul „creator”. Dacă nu reuşise el, cum puteam duce eu la bun sfârşit o asemenea temerară încercare? Am povestit mult, împreună, aşa aflând unele amănunte – reţinute de memorie – care mi-au fost de un real ajutor mai târziu. Pe moment, planul a fost abandonat, sau, mai bine spus, amânat. În iarna anului 1985, aflându-ne amândoi la Bucureşti, invitaţi la festivităţile care au avut loc cu ocazia centenarului naşterii lui Liviu Rebreanu, într-o discuţie purtată la sediul Uniunii Scriitorilor, Nicu Filip, jurisconsultul acesteia şi al Fondului Literar al U. S., mi-a spus: „Domnule Ilderim, cred totuşi că dumneata ar trebui să scrii un roman al familiei Rebreanu, cu tot ce s-a întâmplat în sânul acestei familii. Ar avea un mare succes. Dar ceva amplu, cu amănunte neştiute de cei din afara cadrului familial…” Am zâmbit, cam amar: „Am intenţionat să fac asta, dar dacă tatălui meu nu i se permite editarea unor volume memorialistice, credeţi că eu am vreo şansă?” „Categoric, da. Cu dumneata nu are nimeni nimic. Sunt convins că nu ţi s-ar pune beţe în roate.” „Mă îndoiesc de faptul acesta. Sunt chiar sceptic în privinţa editării unui asemenea roman, aşa cum l-am plănuit eu deja. Nu vă gândiţi că, respectând adevărul faptic, va trebui să aduc la lumină toate cele câte s-au întâmplat? Cum ar putea să apară, sub acest regim, adevărul în privinţa lui Fanny şi a Puiei, ştiut fiind că ele sunt ţinute în braţe, ca «moştenitoarele lui Rebreanu», de către cei cu putere de decizie în «cultura» României? Cine va tipări acele volume? Sunt oameni atât de curajoşi în editurile acestei ţări? N-aş prea crede…” „Mda, în privinţa asta ai dreptate… Despre cele două femei ar trebui să scrii mai… mai puţin pe şleau…” „Adică să mint, să escamotez realitatea, să perpetuez minciuna instaurată ca adevăr… Ce valoare ar mai avea acea carte, în ochii cunoscătorilor – puţini, e drept – faptelor? Poate, cândva, voi scrie-o, deşi să pierzi atâţia ani, doar ca să ţii manuscrisul în sertar, nu mi se pare o realizare grozavă.” Şi… nu m-am apucat de lucru. Am adunat însă, cu răbdare, materialele necesare zidirii unei atât de temerare construcţii. Tatăl meu a murit la puţin timp după aceeea, în vara anului 1986 şi, o vreme, am renunţat la gândul realizării acelor volume, două sau cel mult trei, în viziunea mea de atunci. A fost o greşeală din parte-mi – dar cine putea să prevadă ce s-a întâmplat în plan politic? – pentru că imediat după ’89, apariţia unei asemenea cărţi ar fi avut, desigur, un impact deosebit asupra publicului cititor. Sau poate, nu?! Pentru că, îmi aduc aminte, oferind unor edituri un volum de eseuri – cam eterogen – ce conţinea scrieri de-ale tatălui meu şi de-ale mele, în care atingeam acel punct „sensibil” al vieţii lui Liviu (adevărul despre Fanny şi Puia), redactorii au fugit ca dracul de tămâie, motivând că nu pot tipări acele texte „pentru că ne e frică de doamna Puia.” Să mai menţionez şi faptul că, în cadrul unei sesiuni de comunicări ţinute la Aiud, spre sfârşitul anilor ’90, la „Zilele Rebreanu”, citind câteva pagini consacrate aceleiaşi teme, în care prezentam cunoştinţa dintre Liviu şi Fanny şi făceam unele referiri la naşterea fiicei acesteia, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor a sărit ca ars, cerându-mi pe un ton imperativ să nu mai fac afirmaţii de acest gen, care „profanează” memoria celor două „orfeline”. Spre decepţia lui ulterioară, nu m-am conformat „indicaţiilor sale preţioase” şi am reuşit să tipăresc un volumaş intitulat „Minciuna şi impostura” (Editura Gramar, 2000), în paginile căruia spuneam lucrurilor pe nume. Dacă acea carte ar fi putut apare înainte de 1989, ar fi revoluţionat lumea literară românească (aşa cum mi-a declarat un amic din branşă, care reuşise, după îndelungate sforţări, să-şi procure un exemplar şi să-l citească cu aviditate). Însă, cu tirajele „confidenţiale” din vremurile noastre, volumul a fost cumpărat doar de cei avizaţi şi dornici să afle cât mai multe „dedesubturi” ale familiei Rebreanu. Tot în cadrul „Zilelor Rebreanu”, cele aiudene, prin ’92 sau ’93, i-am spus editorului Niculae Gheran că intenţionez să scriu romanul despre Rebreni şi mi-a urat succes, probabil necrezând în finalizarea intenţiei mele. Şi parcă era un făcut… De câte ori mă hotăram să încep lucrul, intervenea ceva, un alt eveniment, un alt proiect literar care mă acapara şi care întârzia punerea în practică a dorinţelor mele. Şi iar amânam… Aveam doar planul schiţat, pe volume, iar când le-am împărtăşit unor editori complexitatea cărţii, s-au speriat, sugerându-mi să mai reduc din numărul de pagini care se întrevedea. Şi chiar al volumelor… Ce nevoie era de patru? Ajunge unul, hai, treacă, două… Dar patru? Cu peste 2.000 de pagini?! Am încercat să le explic în ce constă subiectul cărţilor şi modul în care le vedeam finalizate, dar n-au prea priceput în ce consta originalitatea acestui roman. În iarna anului 2001 m-am apucat serios de treabă, selecţionând materialele şi definitivând planul cărţilor, iar spre sfârşitul anului următor, 2002, m-am aşternut pe scris. Conceput iniţial ca o naraţiune, intersectată de unele capitole originale, romanul s-a metamorfozat pe parcurs într-o „evocare”, scrisă la persoana a doua, în care eu, autorul, le reaminteam personajelor firul vieţii lor şi meandrele, tumultoase sau line, prin care trecuseră. Documentarul folosit în realizarea acestei fresce rebreniene, care se întinde pe o perioadă de 70 de ani, a constat în amintiri şi anecdotică de familie, corespondenţă de familie, documente originale, volume biografice şi autobiografice, jurnale, extrase din presa vremii respective. De un real folos la elaborarea cărţii mi-au fost şi volumele din seria de „Opere”, ediţie îngrijită, în principal, de Niculae Gheran. „Scheletul” romanului îl reprezintă membrii familiei Rebreanu, lor adăugându-li-se, pe parcurs, cei care s-au integrat acestei familii prin căsătorii sau naşteri. Capitolele poartă, fiecare, numele (sau diminutivul) personajului împreună cu care retrăiesc momentele existenţei sale într-o anumită perioadă de timp. Capitolele originale care întrerup mersul naraţiunii au fost concepute din mai multe motive bine întemeiate, în opinia mea. „Oglinda lumii” e o selecţiune cronologică de titluri din presa acelor ani, menită să ilustreze atât principalele evenimente petrecute în acea perioadă, cât şi faptul divers, de mai mică importanţă, care aruncă, totuşi, o rază de lumină asupra situaţiei din ţară, în diverse epoci. Pentru nota de autenticitate, am păstrat grafia timpurilor. „Pleava roşie” e o succintă trecere în revistă a ascensiunii comunismului, cu materiale luate în special din presă şi din notele tatălui meu. Am considerat necesare şi aceste capitole, întrucât se ştie bine ce perioadă neagră a avut de îndurat poporul român atunci când, la noi, a fost instaurată „dictatura proletariatului”. Spre final, dispariţia acestor capitole se datorează faptului că întreaga ţară căzuse sub cizma opresorilor iar „Oglinda lumii” (cu titluri în principal din „Scânteia”) era sinonimă cu „Pleava roşie”. Selecţia din aceste două prime secţiuni am făcut-o, timp de mai bine de 6 luni, consultând, aproape zilnic, arhivele disponibile aflate la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Capitolele intitulate „Pseudoportrete” le-am considerat a fi esenţiale pentru bunul mers al lucrării, chiar dacă îngreunează, cumva, lectura. La început, am intenţionat să le scriu sub forma unor scurte portrete ale diverselor personalităţi cu care Rebrenii – în special Liviu – au intrat în contact direct, însă metoda mi s-a părut a fi prea seacă. Astfel încât am optat în a extrage pasaje din „Jurnalul” romancierului, care să prezinte – dintr-un anumit punct de vedere, al său – imaginea pe care şi-o crease despre respectivele persoane. Mi s-au părut a fi mai „suculente”, mai pline de savoare decât o reproducere anostă a unor date îndeobşte cunoscute. Intrând în contact cu atât de multe personalităţi din diverse domenii – având multe dintre ele roluri destul de importante în viaţa familiei, dar în special a lui Liviu – era imposibil să nu fac referiri la ele, dar tot atât de imposibil mi-ar fi fost să le includ în naraţiunea propriu-zisă, care ar fi devenit prea prolixă şi ar fi fost abătută de la rolul ei iniţial, acela de a-i prezenta pe Rebreni. Personajele sunt, bineînţeles, reale, ca şi acţiunile lor. Doar la capitolele despre Emil, cele finale, mi-am permis să fantazez, imaginând şi brodând pe marginea subiectului, descriindu-l pe erou aşa cum mi-l închipui eu. La fel am procedat şi la Liviu, în perioada anterioară demisiei din armată. În rest, realitatea nudă, sub o formă romanescă sau de cronică. Parcurgând paginile romanului, cititorul va remarca, desigur, tenta negativă cu care le zugrăvesc pe cele două femei care au stat în preajma scriitorului timp de mai bine de trei decenii: soţia şi „fiica” lui. Îl informez pe cititorul neavizat că aceste personaje, malefice în unele privinţe, au reprezentat un adevărat balast pentru scriitor, nefiind în niciun caz „muzele lui inspiratoare”, cum au vrut să le prezinte unii biografi de ocazie. Care, sărmanii, s-au apucat să scrie şi ei despre Rebreanu doar ca să se afle-n treabă, neştiind mai nimic despre realităţile din viaţa sa. Prin cheltuielile şi pretenţiile lor nesăbuite, Fanny şi Puia i-au tocat literalmente sumele – deseori consistente – încasate ca drepturi de autor, aducându-l, de nenumărate ori în situaţii jenante, de a se împrumuta la bănci, la editori sau la particulari, pentru a putea face faţă cerinţelor traiului. Ca să nu mai amintim de faptul că, datorită nefastei lor influenţe, băiatul cel mare al Rebrenilor s-a izolat şi s-a îndepărtat de familia sa de sânge. Cât priveşte caracterul lor uman, să nu mai vorbim, ci să citim… După aproape trei ani de lucru în condiţii destul de precare – având de îngrijit o mamă bolnavă, imobilizată la pat – în vara anului 2005 am reuşit să finalizez romanul, scriind efectiv cam 400 de zile. În anul următor, de primăvara până toamna, am făcut selecţia de la B. A. R. pentru cele două capitole-intermezzo, „Oglinda lumii” şi „Pleava roşie”, iar din iarna anului 2007 până în toamna lui 2008, am introdus textul pe calculator, făcându-i concomitent şi corectura şi aducându-i micile retuşuri pe care le-am considerat necesare. Las cititorilor plăcerea de-a judeca valoarea şi calităţile romanului – câte sunt – amintindu-le totodată că pătrund într-o lume doar superficial prezentată de alţii, care nu aveau de unde să ştie anecdotica de familie – în majoritatea ei, inedită – ce dă un farmec aparte acestei lucrări pe care o consider a fi esenţială pentru deplina cunoaştere a celor din familia Rebreanu. ILDERIM REBREANU Prefața volumului I, „De la Alfa la Omega”, a cărții „Spectre în labirintul uitării” – „Romanul familiei Rebreanu”- de Ilderim Rebreanu, ediție revăzută, Editura ZIP, București, 2013. Lansarea romanului a avut loc și la Zalău, la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în 28 noiembrie 2013.