Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Transilvania în toamna şi iarna anului 1918. Încoronarea visului de unire

Autor:

Decembrie 2013

Mihai-Octavian Groza Evenimentele din toamna şi iarna anului 1918 se pot încadra printre acele momente care au făcut dată în istoriografia româneasca, problematica fiind una vastă şi de un mare interes, ocupând spaţiul a numeroase lucrări, atât generale, cât şi speciale, articole şi studii de specialitate. Măreţia evenimentelor, mai cu seamă al Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, stârneşte şi va stârni în continuare interesul cercetătorilor, având în vedere şi faptul că ne apropiem, cu paşi repezi de momentul 2018, centenarul unirii. În acest context, prin prezentul studiu, ne propunem să aducem o umilă contribuţie la cunoaşterea evenimentelor care au precedat Marea Adunare Naţională, atât pe baza surselor inedite, cât şi pe baza bogatului material edit (nota bene: cei ce vor căuta în aceste pagini un studiu erudit, original se vor înşela amarnic, iar pentru “vânătorii de plagiate”, ţin să mărturisesc, încă de la început, că demersul nostru este o simplă compilaţie a unor texte considerate de subsemnatul ilustrative pentru tema propusă, dat fiind faptul că despre aceasta s-a scris enorm, orice încercare de originalitate fiind imposibilă). Ultimul an al Primului Război Mondial a fost şi pentru istoria Transilvaniei un an de convulsii sociale şi naţionale, care, inevitabil, au condus la desprinderea provinciei de Ungaria istorică şi la unirea cu Regatul României. Trebuie precizat că fenomenul a fost general pentru întreg teritoriul Imperiului Asustro-Ungar, naţionalităţile din centrul şi estul Europei traversând acelaşi proces în parametri similari, deosebindu-le doar formulele încercate, majoritatea (cehi, slovaci, polonezi, austrieci, maghiari) constituindu-se în state naţionale sau autoproclamate drept naţionale. Ca urmare a înfrângerilor succesive suferite pe front, a nemulţumirilor generale ale populaţiei, în toamna anului 1918, administraţia austro-ungară se prăbuşeşte, permiţând declanşarea manifestărilor sociale şi naţionale. În acest context, în multe localităţi transilvănene, populaţia întrunită în adunări ale cetăţenilor îşi exprimă în mod categoric hotărârea fermă de unire a provinciei cu România, iar presa vremii relata pe coloane întregi entuziasmul ce a cuprins populaţia. De pildă, ziarul “Românul”, referindu-se la înflăcărarea ce a cuprins poporul, scria în paginile sale următoarele: “Însufleţirea în popor pentru unire cu România este mare până la exaltare […]”. Pe aceeaşi linie se înscrie şi activitatea Partidului Naţional Român, care decide reluarea activităţii politice şi convocarea urgentă a comitetului executiv, la Oradea, pentru data de 12 octombrie 1918. Cu ocazia acestei întruniri (la care au participat o serie de personalităţi marcante ale elitei ardelene, precum Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod, Teodor Mihali, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş) s-a adoptat o declaraţie de principii, care echivala cu o proclamare a dreptului la autodeterminare a populaţiei româneşti din Transilvania, pe baza principiului naţionalităţilor. Conform istoricului Nicolae Bocşan, conţinutul actului relevă un concept elaborat, în care se regăsesc ideile formulate de gândirea europeană: libertatea naţională (“urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională”), secesiune politică (“organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentant ale naţiunii române”), suveranitate naţională (“căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare generală”) şi plebiscit, ilustrat prin ideea de adunare. Această declaraţie va fi citită în Parlamentul de la Budapesta (ceea ce îi conferă statutul unei declaraţii de independenţă şi de secesiune), la 18 octombrie 1918, de către Alexandru Vaida-Voevod, la două zile după ce împăratul Carol I lansase manifestul “Către popoarele mele credincioase”, în care propunea reorganizarea statului într-o federaţie, pe baza autonomiilor naţionale. Ca expresie a autodeterminării, Declaraţia de la Oradea nu poate fi înţeleasă fără manifestul din 31 octombrie 1918 (intitulat sugestiv “Revoluţia a învins!”), ce anunţa constituirea Consiliului Naţional Român Central. Înainte de a vorbi despre acest act, trebuie precizat faptul că, pe fondul acestei atmosfere, în luna octombrie a anului 1918, a avut loc la Budapesta o întâlnire între reprezentanţii Partidului Naţional Român şi ai mişcării social-democrate (secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria) în care s-au pus bazele colaborării în cadrul unui consiliu comun. Această idee a fost apoi concretizată la sfârşitul lunii octombrie, când s-a constituit la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central, format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad) şi şase ai mişcării social-democrate (Tiron Albani, Ion Fluieraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Baziliu Surdu). Acest organism îşi va începe activitatea, pe pământ românesc, la 2 noiembrie 1918, la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop, devenit preşedintele onorific al consiliului. Astfel a fost creat organismul politic, chemat mai apoi să traducă în viaţă hotărârea de autodeterminare, ce realiza unitatea principalelor forţe politice româneşti şi care s-a fixat programatic pe temeiurile juridice ale dreptului de autodeterminare. Cum afirmam în rândurile de mai sus, odată constituit, Consiliul Naţional Român Central, va lansa un apel intitulat “Revoluţia a învins!”, pe care ne permitem să-l inserăm în textul studiului nostru (textul integral a fost publicat în volumul coordonat de profesorul Vasile Puşcaş, România 1918. Marea Unire, Cluj-Napoca, Editura Studia, 1998, p. 22): “Revoluţia a învins! S-a constituit Consiliul Naţional Român. Europa este în flăcări. Popoarele subjugate au scuturat jugul robiei de clasă şi de rasă. Epoca apăsării naţionale a trecut şi toate popoarele dispun liber de soarta lor. Poporul cehoslovac şi-a pus bazele statului său naţional, croaţii, slovenii, bosniecii, sârbii (laolaltă)- statul iugoslav. Italienii din fosta monarhie se alătură de Italia. Poporul ungar şi-a înfiinţat statul naţional independent […] Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Consiliul Naţional Român, ca unicul for ce reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere. Trupele române prin delegaţii lor s-au alăturat Consiliului Naţional Român, în care îşi vor trimite trimişii lor. Consiliul Naţional Român al naţiunei române din Ungaria şi Transilvania s-a constituit la 30 octombrie 1918 din exmişii Comitetului Partidului Naţional Român şi din exmişii Comitetului Central român al Partidului Social-Democrat din Ungaria […]. Consiliul Naţional Român sta pe baza principială a liberei dispoziţii asupra soartei lor, a naţiunilor, principiu fixat de prezidentul Wilson cu condiţia păcii lumii şi primit atât de Partidul Naţional Român cât şi de Partidul Social-Democrat şi recunoscut din partea reprezentanţei oficiale a monarhiei şi a Ungariei, de asemenea şi de Consiliul Naţional Maghiar. Ca naţiune liberă dorim să ne întovărăşim în frăţească armonie cu toate celelalte naţiuni libere”. Aşadar pe baza acestui citat putem constata că prin constituirea Consiliului Naţional Român Central s-a soluţionat, în mod practic, suveranitatea naţiunii, acesta fiind desemnat ca unicul for reprezentativ al românilor din Transilvania. Trebuie precizat şi faptul că acest gen de instituţie este caracteristic procesului de formare a statelor naţionale din centrul şi răsăritul Europei, la sfârşitul Primului Război Mondial, constituind o fază de tranziţie de la imperiu la statul naţional. O găsim la toate naţionalităţile din fostul Imperiu Austro-Ungar, la soldaţii din armata imperială organizaţi pe baze naţionale în procesul descompunerii acesteia, la emigraţiile politice care acţionau în Occident. După constituirea sa, Consiliul Naţional Român Central ve expedia Consiliului Naţional Maghiar, condus de Mihály Károlyi, un document prin care se solicita cedarea întregii puteri de guvernare asupra teritoriilor locuite de românii din Ungaria şi Transilvania. Consiliul Naţional Maghiar va interpreta actul ca un ultimatum, considerând că o eventuală respingere va produce tulburări ce ar putea avea drept urmare ocuparea provinciei de trupele Antantei, poate chiar de cele ale României. În această situaţie Consiliul Naţional Maghiar va începe negocierile cu românii, desfăşurate la Arad, în perioada 13-14 noiembrie 1918, tratative eşuate, care au dus la despărţirea clară a românilor din Transilvania de vechile structuri ale statului austro-ungar. După modelul Consiliului Naţional Român Central, în prima decadă a lunii noiembrie 1918, pe întreg teritoriul Transilvaniei asistăm la constituirea consiliilor naţionale comitatense şi locale româneşti, precum şi a gărzilor naţionale, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească în provincie. Consiliul de la Arad va dirija întreaga acţiune de organizare a acestor consilii şi gărzi naţionale comitatenes, care, la rândul lor, au îndrumat, în mod direct, crearea consiliilor naţionale locale, în toate oraşele şi satele Transilvaniei. Conform afirmaţiilor profesorului Marcel Ştirban, formate în solemne şi entuziaste adunări populare “consiliile naţionale se inspirau, reprezentau şi acţionau în numele celor ce le-au ales, exprimând voinţa nestrămutată de unire cu ţara şi dorinţa îmbunătăţirii situaţiei social-economice […]. Ele au acţionat ca forţe politico-administrative locale în locul vechilor instituţii înlăturate. Au fost alese cu scopul de a rezolva problemele social-economice şi politice cu caracter local, să contribuie la pregătirea unirii Transilvaniei cu România de peste munţi”. Ne permitem să aducem o mică ajustare textului redat: consiliile naţionale locale au acţionat în locul vechilor instituţii înlăturate, s-au suprapus sau au colaborat cu acestea, dovadă stând numeroasele documente trimise autorităţilor maghiare, sau consiliilor naţionale maghiare sau săseşti. În ceea ce priveşte componenţa consiliilor naţionale, acestea erau formate din intelectuali, meseriaşi, mici întreprinzători, muncitori, chiar simpli ţărani. De cele mai multe ori, preşedinţii consiliilor naţionale erau desemnaţi în persoana preoţilor (ortodocşi/greco-catolici) din localitatea respectivă, iar funcţia de secretar era încredinţată dascălului. Cum afirmam în rândurile de mai sus, concomitent cu formarea acestor consilii naţionale se formează şi gărzile naţionale române. Gărzile române, compuse, mai ales, din foşti soldaţi reîntorşi de pe front, cuprindeau un număr variat de membri, în funcţie de mărimea localităţii, până la 50 de membrii, sau chiar mai mulţi în unele cazuri. Acestea au fost subordonate consiliilor naţionale, fiind considerate ca forţe executive în probleme de ordine. Acestea au activat şi după 1 decembrie 1918, până la înfiinţarea legiunilor de jandarmi şi a poliţiilor orăşeneşti. Imediat după constituirea şi organizarea consiliilor naţionale române, acestea au demarat procedurile pentru alegerea delegaţilor ce urmau să participe la Marea Adunare Naţională, preconizată pentru data de 1 decembrie 1918 (aceste alegeri erau organizate pe baza votului universal, acordat tuturor românilor ce au împlinit vârsta de 24 de ani). Stabilirea locaţiei pentru Marea Adunare Naţională a produs numeroase discuţii, făcându-se numeroase propuneri, dintre care amintim: Aradul (atunci centrul politic principal al românilor transilvăneni; a căzut fiind situat prea mărginaş), Sibiul (vechiul centru politic şi religios românesc, cu rol important în mişcarea memorandistă, a căzut întrucât la momentul respectiv trupele române se pregăteau să reintre în Transilvania şi se putea crede că adunarea s-a desfăşurat sub influenţa armatei române), Clujul (vechiul şi importantul centru cultural al Transilvaniei, a căzut întrucât în oraş era prea multă populaţie românească), Blajul şi Alba-Iulia. În cele din urmă s-a optat pentru Alba-Iulia şi nu în mod întâmplător. Pe de-o parte alegerea era justificată de argumentele istorice, iar pe de alta de argumentele pragmatice, practice, legate de capacitatea de primire a gării din oraş, a capacităţii de cazare a delegaţilor, în condiţiile în care adunarea urma să aibă loc în condiţiile de mediu specific începutului iernii. În ceea ce priveşte asigurarea bunei desfăşurări a adunării, “toată securitatea și puterea în Alba-Iulia era executată […] în special de unităţile noastre ostășești, bine organizate și comandate de căpitanul Florian Medrea […] În orașul de jos, de sub citadelă, făceau atunci serviciul militar de ordine și de pază trei companii comandate de căpitanul Florian Medrea personal și de ofiţerul său în subordine, ofiţerul Ovidiu Gritta. Celelalte formaţiuni ostășești aduse din altă parte […] au fost alăturate la unităţile locale din Alba-Iulia, completându-le efectivul și puterea lor de a menţine disciplina și buna desfășurare a Marii Adunări Naţionale”. Santinele și patrule au fost distribuite pe toată întinderea orașului, formând un fel de cordon apărător, menit să semnaleze orice fel de ameninţare. Din cele relatate mai sus, rezultă că strategia căpitanului Medrea, era cât se poate de simplă, vizând împrejmuirea orașului cu gardiști români, pregătiţi să acţioneze în caz de primejdie. În zona centrală a cetăţii orașului au fost repartizate patru companii din Legiunea Română (garda naţională română aflată în subordinea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia), puse sub comanda căpitanului Smeu; alături de acestea, erau instalate posturi de strajă la cele două porţi de acces, precum și santinele deasupra zidurilor și la fiecare bastion al cetăţii. “La ușile de intrare ale sălii de ședinţă au fost puși ofiţeri din gărzile naţionale, ca să verifice actele delegaţilor oficiali, oprind participarea la această ședinţă a reprezentanţilor fără mandate sau fără invitaţie de onoare”. Orașul Alba-Iulia, situându-se pe axa principală a retragerii trupelor germane, cu tot acordul intervenit între delegaţia română și generalul August von Mackensen, o ciocnire cu poporul întrunit la Alba-Iulia ar fi fost un dezastru. La 30 noiembrie, trupele germane, încă staţionate la Sebeș, printr-un ofiţer delegat, au notificat lui Ovidiu Gritta, că a doua zi, la 1 decembrie, trupele germane se vor pune în mișcare spre cetatea Alba-Iulia. Ovidiu Gritta, deloc turbulent, a replicat: “Doriţi să vă măsuraţi forţele cu 100.000 de români înarmaţi?”. Rezultatul a fost cel scontat, trupele germane ocolind oraşul. În 30 noiembrie “Deşteaptă-te române” răsuna pe străzile oraşului Alba-Iulia, întâmpinând cei 1228 de delegaţi şi restul participanţilor: “Primii sosiţi au fost moţii lui Horea şi Avram Iancu, înarmaţi ca nişte mândri legionari români, mai apoi au venit cei de pe valea Ampoiului, cu sumanele albe şi căciulile ţuguiate, cu puştile pe umăr. Ei au fost primii care au urcat pe meterezele cetăţii, scurtând zările cu bărbăţia lor de şoimi deşteptaţi de libertate. Dinspre soare apune au venit mureşenii din toate părţile Aradului, însoţiţi de cei de la Orăştie. Au venit mai apoi haţeganii şi hunedorenii, strănepoţii lui Decebal. Au venit Jiurile, oameni pletoşi ca şi Codrii din care au coborât. Şi-au făcut intrarea mărginenii de sub munţii vechiului hotar, apoi cei din Ţara Oltului cu căciulile rotilate şi vorba semeaţă”. Marea Adunare Naţională din 1 decembrie 1918 debutează cu o slujbă religioasă, urmată de deschiderea lucrărilor Adunării Naţionale, în jurul orei zece dimineaţa. Este propusă şi aprobată conducerea Adunării Naţionale, formată din trei preşedinţi (Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan I. Papp şi Demetriu Radu), trei vicepreşedinţi (Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Ioan Fluieraş) şi opt secretari (Alexandru Fodor, Sever Miclea, Laurenţiu Oanea, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Iosif Ciser, Ionel Pop şi Gheorghe Crişan). Preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti declară adunarea drept “constituantă şi deschisă”, după care urmează discursul lui Vasile Goldiş, însoţit de o declaraţie în nouă puncte, prin care se decreta unirea “[…] acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. S-a dat apoi cuvântul lui Iuliu Maniu, reprezentantul Partidului Naţional Român, care a spus: “Toată lumea a recunoscut acum că fiecare trebuie să se constituie într-un singur stat, că numai aşa poate contribui la înaintarea civilizaţiei mondiale conform însuşirilor sale proprii. Îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria, suntem în drept să cerem această unire, fiindcă aici la noi e leagănul românismului. Numai o barbarie poate împiedica ca însăşi vatra, leagănul să fie despărţit, să rămână separate atunci când toate celelalte se unesc. Şi Ardealul să fie o parte întregitoare din corpul naţiunii române. În afară de dorinţa noastră obştească de a ne apropia de sânul mamei noastre, toate argumentele ştiinţifice, sociologice întăresc justeţea revendicărilor noastre- ele au înfăptuit România Mare”. Gheorghe Pop de Băseşti a supus la vot rezoluţia, adoptată prin vii aclamaţii şi urale. Rezultatul a fost transmis şi pe câmpul lui Horea, unde se aflau peste 100.000 de oameni. Ştefan Cicio-Pop a propus alegerea Marelui Sfat Naţional, alcătuit din 200 de membri, care avea dreptul de a forma un guvern provizoriu. Dintre cuvântările rostite de la mai multe tribune ce erau ridicate pe Câmpul lui Horea, în “procesul-verbal” a fost reţinută şi cea a episcopului de Caransebeş, Elie Miron Cristea, care, după ce s-a referit la istoria zbuciumată a poporului român, la lupta sa pentru libertate şi unitate naţională, evocând figurile legendare ale lui Mihai Viteazul, Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, şi-a încheiat discursul spunând: “Tot natul român de pretutindeni trebuie să simţească cum astăzi, prin glasul nostru unanim, am deschis larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poata pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi că prin aceasta să ni se împlinească acel vis neîmplinit, copil al suferinţei, cu al cărui dor au adormit şi moşii şi părinţii”. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional, întrunit în prima şedinţă, şi-a desemnat organele de conducere şi a instituit un organ executiv permanent, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi al teritoriilor româneşti din Ungaria (acesta îşi va stabili sediul la Sibiu). În data de 2 decembrie 1918 a fost trimisă la Bucureşti o delegaţie (formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici) ce urma să prezinte regelui Ferdinand rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia. La 14 decembrie, într-un cadru festiv, Vasile Goldiş înmânează regelui Ferdinand actul cu rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, suveranul declarând solemn că: “În numele românilor ce trăiesc în Vechiul Regat, în Basarabia şi Bucovina, acum uniţi, primesc cu mare gratitudine hotărârea fraţilor de dincolo de Carpaţi ce completează unitatea naţională a tuturor românilor, declar unite pentru totdeauna cu Regatul României toate provinciile locuite de români de la Tisa până la Nistru”. Legiferarea unirii Transilvaniei cu România se va concretiza în două decrete-lege (cu numărul 3631 şi 3632), adoptate la 24 decembrie 1918: primul decret stipula că teritoriile enumerate în hotărârea de la Alba-Iulia “sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României”, iar cel de-al doilea decret suprindea principiile şi modalităţile administrării Transilvaniei în componenţa noului stat (guvernului de la Bucureşti îi revenea responsabilitatea în chestiunile vitale politice şi economice: politică externă, armată, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, împrumuturile publice, vămile, siguranţa generală a statului unificat; Transilvania urma să fie reprezentată în guvern prin trei miniştri fără portofoliu, propuşi de Consiliul Dirigent; acest consiliu era investit cu responsabilităţi în domeniile care nu cădeau sub incidenţa directă a jurisdicţiei guvernamentale). Ulterior, înfăptuirea unităţii naţional-statale a României, proclamată la 1 decembrie 1918, avea să-şi dobândească consacrarea internaţională prin sistemul de tratate din 1919-1920 (Tratatul de Pace dintre Ungaria şi Puterile Aliate fiind semnat la 4 iunie 1920, la Trianon). Prin Tratatul de la Trianon Ungaria declara şi recunoştea independenţa şi fruntariile statelor întregite sau constituite în 1918 în graniţele stabilite. Prin articolul 45 al tratatului, Ungaria recunoştea unirea Transilvaniei cu România, stipulând următoarele: “Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile ei asupra vechii monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei […] şi recunoaşte prin prezentul Tratat sau prin orice alte tratate încheiate în vederea reglementării actualelor chestiuni- ca făcând parte din România”. Bibliografie: • Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Consiliul Naţional Român Alba-Iulia, număr inventar 72; Fond Consiliul Naţional Român Sebeş, număr inventar 1668; • Bocşan, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX-lea), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997; • Bocşan, Nicolae; Leu, Valeriu, Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; • Bolovan, Ioan; Eppel Marius, 1 decembrie 1918. Contribuţia social-democraţilor la unirea Transilvaniei cu România, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008; • Drăgoescu, Anton (coordonator), Istoria României. Transilvania, volum II, Cluj-Napoca, Editura “George Bariţiu”, 1997; • Gabăr, Cornelia, Aspecte din activitatea Consiliului Naţional Român şi a gărzilor naţionale române din judeţul Arad, în volumul coordonat de Alexandru Roz, Marea Unire din 1918, ideal al tuturor românilor 1918-2003, Arad, “Vasile Goldiş” University Press, 2004; • Ghişa, Alexandru, Convorbiri româno-ungare la sfârşitul Primului Război Mondial- tratativele de la Arad dintre Consiliul Naţional Român şi Consiliul Naţional Ungar 13-14 noiembrie 1918, în Banatica, 1995, 13, număr 2; • Idem, The Romanian National Council of Transylvania between the Disintegration of Austria-Hungary and the Union with Romania in 1918, în Transylvanian Review, 1998, 7, număr 3; • Groza, Mihai-Octavian, Documente privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, Sebeş, Editura Emma Books, 2012; • Idem, Pagini de istorie românească. Activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, în Zilele Cercetării Ştiinţifice Studenţeşti din Universitatea “Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuşi, 2013; • Idem, Alba-Iulia- Permanenţă în optica naţională. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, în Der Unterwald. Zweisprachige Kultur- und Informationszeitschrift, Sebeş, număr 18, 2013; • Hulea, Eugen, Alba-Iulia în zilele Marii Uniri din 1918, în Apulum, număr XVI, 1978; • Lazăr, Virgil, Florian Medrea- un apărător al Marii Uniri, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012; • Netea, Vasile, O zi din istoria Transilvaniei. 1 decembrie 1918, București, Editura “Ţara Noastră”, 1990; • Oncescu, Iulian, Texte şi documente privind istoria modernă a românilor (1774-1918), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011; • Puşcaş, Vasile (coordonator), România 1918. Marea Unire, Cluj-Napoca, Editura Studia, 1998; • Roz, Alexandru, Consiliul Naţional Român Central şi gărzile naţionale române din Arad- 1918, volum I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993; • Rus, Vasile-Flaviu, 1 decembrie 1918 în memoria colectivă, în volumul coordonat de Nicolae Emilian Balea, Oana Mihaela Tămaş, Sub semnul istoriei. De la debut spre consacrare. Lucrările Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice Studenţeşti, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009; • Şerban, I., Ioan; Josan, Nicolae (coordonatori), Dicţionarul personalităţilor Unirii. Trimişii românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, Alba-Iulia, Editura Altip, 2003; • Ştirban, Marcel; Lascu, Viorica, Consiliul Naţional Român din Blaj (noiembrie 1918-ianuarie 1919). Protocoale şi acte, volum I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978; • Ştirban, Marcel, Consiliile naţionale române din toamna şi iarna anului 1918, ca forme de solidaritate naţională, în volumul îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985; • Idem, Consiliile naţionale româneşti şi rolul lor în pregătirea unirii, în Tribuna, număr 48, 1983; • Idem, “Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi slavă a neamului românesc”, în Tribuna, număr 47, 1993; • Idem, Semnificaţia istorică a Marii Uniri, în Sargeţia, 1994, număr 21-24; • Vesa, Vasile, Unirea Transilvaniei cu România, în volumul coordonat de Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Istoria Transilvaniei, volum III (de la 1711 până la 1918), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008