Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Înapoi la sonet

Înapoi la sonet

Noiembrie 2013

Monica Grosu Cum trăim un timp al tuturor modelor, nu e de mirare că nici în literatură lucrurile nu stau altfel. Dacă unii scrutează viitorul în tot felul de forme (adesea alambicate) ale exprimării artistice, alţii se reîntorc spre expresivitatea clasică, spre limpezimea ideii şi, mai ales, spre muzicalitatea versului. Din cea de-a doua categorie face parte şi poetul Anatol Covali, ajuns la un număr considerabil de volume care, în totalitatea lor, îi confirmă gustul pentru canonul clasicist. Dacă amintim doar câteva dintre acestea, aducem dovada unui îndelung şi intens travaliu literar, supus rigorilor prozodice: Rugăminţi (Rugăciuni) (2006, 2013), Alexandrine (2006), Tridentine (2006), Armonii şi vibraţii (2007), Tristeţea sonetelor (2008), Distihuri elegiace (2008), Magia antitezelor (2010), Lăsaţi-mă să cant (2010), Viscol (2011), Umbrit (2012) ş.a. Numărul volumelor publicate subliniază hărnicia şi perseverenţa autorului în a-şi exprima crezul artistic şi în a-şi urma vocaţia (muzicală şi poetică). O îndelungă etapă din viaţa autorului a fost consacrată scenei muzicale, timp în care poezia cu toată sensibilitatea şi substratul de nelinişti a rămas în culise, aşteptând. Momentul ei a venit acum, la vârsta lucidităţii depline şi a maturităţii gândului, la vârsta dureroasei conştientizări a marii treceri. Acest moment crepuscular e infuzat în tristeţea melodioasă a versului, în simplitatea cu care îşi gesticulează neliniştea, întrebările, dorul. Aşa cum uşor se poate înţelege încă din titlu, 365 de sonete (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), Anatol Covali alege rigoarea sonetului spre care se reîntoarce, precum mulţi alţi poeţi dinaintea sa (Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Şt. Aug. Doinaş fiind doar câteva exemple grăitoare în domeniu). Volumul de faţă se constituie, de fapt, într-o antologie, cuprinzând sonetele cele mai representative, scrise de-a lungul anilor de autor şi adunate acum între aceleaşi coperte. Cu siguranţă, opera de selecţie nu a fost uşoară, ea presupunând atenţie şi mult discernământ critic, greu de operat în cazul propriilor sonete, însă ediţia rezultată este una frumoasă, graţie şi aportului editorilor. Concepţia despre poezie se lasă de la început dezvăluită în Ars poetica: ,,Îmi place versu-ncătuşat/ în ritm perfect şi rimă/ şi nu mă simt încorsetat/ în haina lui sublimă.// Cântecul pur nu-l simt lăcat,/ ideea nu-mi oprimă./ Doar pentru armonii mă zbat/ şi-am dragoste şi stimă.// Nu-mi place versul şchiop şi frânt/ ce cârje parcă are/ neîndrăznind niciun avânt,// ne-având cu ce să zboare./ În poezia mea eu cânt/ şi ţes, cât pot, splendoare.” Poezia lui Anatol Covali pune faţă în faţă două metafore: cea a vremelniciei umane şi cea a iubirii de adevăr şi frumos, ambele cu rezonanţă adâncă în periplul devenirii. În acest context, sonetul reprezintă calea regală prin care destinul omului este acompaniat în derularea sa, un fel de acces la eternitatea artei. Nostalgia fiinţei se încununează cu gesturi ale solidarităţii şi iubirii fraterne: ,,Sunt fratele lui Radu Gyr,/ n-avem străbuni în sânge,/ însă acelaşi duh martir/ în carnea noastră plânge.// Pe el ne-ndurătorul zbir,/ stăpân pe minţi nătânge,/ l-a umilit decenii-n şir/ urându-l că-i pursânge.// Temniţa mea mai mare-a fost,/ o ţară închisoare/ ce mi-a distrus al vieţii rost.// Dar suntem fiecare/ poeţi ce au ca adăpost/ o stea nemuritoare.” (Fraternitate). Mai mult, a fi poet presupune a purta amărăciunea unei realităţi intrate pe făgaşul capitalismului, deloc dispus efuziunilor lirice: ,,Să fii poet acum e o ruşine/ al cărei trist stigmat cu greu se duce,/ căci poezia este ca o cruce/ pe care nu o-ndură orişicine.// Azi versul doar dispreţul ţi-l aduce/ şi-n lumea umilinţei te menţine./ Sunt prea puţini cei care văd că-n tine/ destinul lor de fapt se reproduce.// A crede azi în dulcea poezie,/ ce chiar scuipată şi bătută cântă,/ e pentru mulţi un semn de nebunie.// Dar nebunia asta este sfântă,/ iar pana ce cutează să o scrie/ e aripă ce zboară chiar şi frântă.” (Să fii poet acum). Dincolo de aceste percepţii sumbre asupra veacului în care am intrat tot mai grăbiţi, Anatol Covali întrezăreşte speranţa iertării şi a iubirii, a mângâierii divine ce înlătură tulburarea şi deznădejdea. Întrevedem astfel nu doar un crez poetic, ci şi o concepţie de viaţă, venită acum în orele bilanţului matur, lucid, temperat. Limbajul liric se transformă într-o cale de exprimare şi confesiune, fără a omite vocaţia salvatoare (şi sacră deopotrivă) a actului poetic. La nivelul expresiei, autorul mizează pe repetiţie, pe simplitatea şi esenţializarea ideii poetice, dezvoltând teme generale, exprimând adevăruri recunoscute, semnalând tot mai apăsat constanţa unor sentimente. Poetica lui Anatol Covali se circumscrie astfel unui univers coerent, aflat în proximitatea cotidianului din care doar reveriile trecutului sau speranţele viitorului îl mai pot sustrage. Rostirea poartă în subtext tensiunea anilor grei petrecuţi sub comunism, la fel ca şi presiunea prezentului, deformat de graba zilnică, dar şi de indiferenţă în faţa unei moşteniri culturale (istorice şi literare îndeosebi). Fiecare sonet în parte asamblează o piesă nouă la tabloul propriei vieţi, cu propriile-i realităţi, întâmpinate când cu resemnare, când cu ironie ori detaşare. Întâlnim pe alocuri şi stilul sentenţios, precum şi o anume narativitate asociată metaforei. Obsesia dominantă rămâne, în continuare, aceea a timpului vremelnic, fără a eluda însă iubirea, sub toate aspectele (libertate, devotament, credinţă, pasiune, altruism, iertare ş.a.m.d.) şi, mai ales, cu toată nobleţea ei. Adesea însă iubirea înseamnă trudă: ,,Cioplesc în mine, Doamne, ca-ntr-un bloc/ de marmură, cioplesc cu ne-ndurare,/ dar nicio trăsătură nu-Ţi apare/ sub dalta ce aproape că ia foc.// Te simt pulsând de dor şi aşteptare/ uimit de-al soartei mele nenoroc/ şi înciudat că nu aud deloc/ neobosita Ta îmbărbătare.// Şi totuşi nu renunţ în niciun chip/ chiar dacă-abia mai pot de oboseală,/ iar inima-mi e plină de nisip.// Tot Te voi scoate, Doamne, la iveală/ spre-a-Ţi admira strălucitorul chip/ în a iubirii mele catedrală.” (Trudă). Sonetul citat aduce o dovadă în plus a gândului tulburător, a ,,zbaterii”, situate mai degrabă pe o sensibilitate echilibrată, coerentă, constructivă. Poetul nu renunţă, mijloacele memoriei individuale şi colective îl ajută să continue căutarea prin labirintul cuvintelor şi istoriei. Poezia constituie astfel o nevoie personală, o alinare, un cântec şi, uneori, o revoltă ce activează senzorul obosit al uitării şi pasivităţii. Prin cele 365 de sonete, Anatol Covali se dovedeşte ,,melodios şi grav, sobru şi încrezător” (Radu Cârneci), aşa cum ne-a obişnuit şi în volumele anterioare, adăugând de această dată mai mult echilibru al percepţiei poetice.