Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



REMUS FOLTOŞ – POEZIA DIN CARE IRUMPE SACRUL

Noiembrie 2013

Având de precizat, încă de la început, că poezia lui Remus Foltoş este destul de bine cunoscută internauţilor dar şi în oraşul adolescenţei sale şi al copilăriei sale – Baia Mare, cât şi la Cluj-Napoca, unde şi-a petrecut studenţia şi a publicat primul volum la numai 20 de ani, am avea de spus că, odată cu trecerea timpului, după mutarea sa în judeţul Dâmboviţa, scriitura sa s-a modificat în mod grăitor. E vorba de întâlnirea unei lumi în care magicul nopţilor aproape tropicale, farmecul câmpiei înţepenite în cântece de greier şi de cosaş – aproape asurzitoare, de blagoveştenii – nebunia sonoră a broaştelor de pe baltă, ciulinii secetei, oamenii mai „vechi” decât costobocii nordici - care îşi trăiesc jumătate din viaţă în occident - pe când aceştialalţi cu amintirea încă vie a dominaţiei turceşi, cu casele cele mai vechi – în cel mai curat stil brâncovenesc, cu o mentalitate mai cosmopolită decât cea din orice altă provincie românească dar cu cosmopolitismul acela care a rămas neschimbat, înţepenit la vremea dintre războaiele mondiale când progresismul dar şi idealismul naţionalist al paşoptiştilor era încă viu dar şi când ne emancipam erijându-ne în urmaşi ai Romei, apropierea de Bucureştiul pe care aceşti oameni ai câmpiei nu-l înţeleg dar nici nu sunt curioşi măcar de acest lucru, toate acestea l-au schimbat pe Foltoş… Şi l-au schimbat pe poetul Foltoş, dar nu şi pe filosoful Foltoş. Cărţile de filozofie – evident sunt orientate ştiinţific însă cele de poezie devin volens-nolens marcate de ceea ce s-a schimbat în personalitatea lui. Marea schimbare a poeziei lui Remus survine în momentul în care înţelege mai bine că lirismul pur – puţin explorat în prima sa carte de poezie de la Cluj – 1995 – trebuie exploatat cu predilecţie faţă de panta pe care alunecase la primul contact cu Sudul. Şi anume panta „cărtăresciană” ce îi dăduse peste cap orice lirism autentic, transformând poezia lui într-una de-sine-băşcălioasă. Era vremea când surpriza totală din Dragostea lui Cărtărescu era contagioasă. Târziu, Foltoş, după cum el însuşi ne-a mărturisit de mai multe ori, s-a întors la lirismul autentic, în primul rând, citindu-l pe poetul exraordinar al Găeştiului, Vivi Anghel… *** Revenind la prezent, atenţia noastră a fost captată de noul volum al lui Remus: „Cele mai frumoase poezii sacre”, de la editura Singur, Târgovişte, 2013. Acest volum, ne-a surprins prin agerimea versificaţiei, de rimele absolut spontan-fulminante, de tonul grav, de vocea aproape ireală care atunci când se opreşte, în pauzele necesare lecturii, deschide noi tonalităţi reverberative atât de exacte încât pare că tu însuţi faci parte dintr-o maşinărie electronică, o matrice imaginistică precisă… Încă dintru început avem de-a face cu un catren simplu care, rezumativ, spune că nimic nu este întâmplător, nici în lume, nici în viaţă. Totul, Firea, Natura te „toarce” într-un tort care fiind însăşi Pronia, le ştie pe toate. Asta descoperă poetul ca pe o legătură trainică, fiinţială, cu Dumnezeu. Însă felul cum o spune Foltoş, deschide interpretarea către magic. Nimic nu se poate petrece fără legăturile nevăzute dintre lucruri, dar şi dintre lucruri şi subiectivitate. Mai departe, în alt poem (şi nu vom reproduce poemele decât atunci când vom crede că e necesar) autorul defineşte una dintre cele câteva ars poetica prezente în acest volum: şi anume, creaţia, momentul sublim al „dereglării” poetice proprii, este văzut ca o luptă dintre apă şi foc, deasupra unei „mări preaninsă de păcat”. Învolburarea adusă de patimi în suflet nu este calea cea mai bună pentru poeţi, dar este o răbufnire romantică aici, o răbufnire pe care „boemul” poet, o regretă. Poemul acesta este ca o cateheză sacrală. Altă poezie vorbeşte tot despre patima care contagiază toată făptura, astfel încât personajul celei „de-a doua instanţe” a poetului suferă de o „greaţă” metafizică ce poate fi – şi aici întâlnim iarăşi o forţă catehetică – învinsă. În altă ordine de idei se revine – şi nu de puţine ori – la problema Proniei, reliefată metaforic prin termenul „tribunalul firului de iarbă”. Procesul, sau mai exact, Judecata prejmei individuale este funcţionabilă: aceeaşi privire retrospectivă asupra conţinuturilor faptelor, care, după morala ortodoxă, este confundabilă cu ochiul lui Dumnezeu din intimitatea oricărei conştiinţe, chiar şi factică, însă nu numai factică dar şi intenţională. Dumnezeul din fiecare este instanţa care se transferă în mod subtil în exterioritate şi te judecă până şi de la nivelul banalului fir de iarbă – parabolă frugală a apăsării cu care învredniceşte talpa noastră Pământul… În alt poem, autorul se închipuie catapultat spre cer, ca o cădere în sus prin care dorul intim este intersectat cu erosul cosmic - forţa inversă de atracţie gravitaţională, care ridică oricărui om privirea spre cerul nopţii - este parabola inversării ordinii fireşti, o inversare care este specifică doar marilor spirite: „peste ziduri grele/ să răzbată stele/ multe mărunţele/ şi-al meu dor cu ele”. Avem de-a face iarăşi cu o ars poetica. În altă parte avem de-a face cu o influenţă poetică de factură filosofică ce aminteşte de departe de Blaga: „când străluminează toată suflarea din plin/ şi când transparenţa ţărânii nu-i chin” – acesta este momentul când, nu poate fi, în jurul poetului în transă, decât claritatea alchimică a oricărei percepţii, evident modificate potrivit cu ceea ce se întâmplă pe dinlăuntrul subiectivităţii proiectându-se în afară, în exterioritate - interioritatea. E pe undeva ca în cazul analizei percepţiei făcută de Sf. Vasile cel Mare – care spune că vederea clară e cu atât mai clară cu cât ne apropiem mai mult de lucruri adevărate. De asemenea nu putem trece fără să fi spus că ţărâna transparentă ar putea fi şi materia spirituală a lui Plotin – un fel de a doua materie, unită cu materia grosieră dar totuşi diferită de ea, şi nu oricum – aceasta, prima este mai departe de a doua decât de Sufletul Universal. Iarăşi, în continuare, întâlnim motivul morţii-nuntă – cosmice, prin apropierea îndrăgostitului de viaţă, mai pregnant – de sublimul vieţii, al trăirii, care din prea-plin generează o stare de iminenţă a morţii, aglomerarea trăirii sublimului este ca o emoţie ce-ţi poate cauza infarctul. În altă parte, lirismul, un lirism sacral, îşi subţiază propriile esenţe, devenind de nestăvilit: „dragostea mea pentru tine/ s-a preschimbat în nostalgie/ trestiile dorm şi nimeni/ şi nimic n-o să mai vie// lacul, lacul oglindeşte/ muţenia grămezilor de stele/ şi numai dragostea mea pentru tine/ naşte pe ape inele”. Avem aici o imagine imposibilă a sensibilităţii poetice – dragostea pierdută este în stare să genereze inele pe apele lacului unde s-a înecat dragostea şi murind a dat naştere imemorialei nostalgii ce se diferenţiază de dragoste tocmai prin caracterul ei etern – o nostalgie nu se alimentează cu faţa spre viitor, ci cu precizia cercurilor de pe apă, spre trecutul care oricând este actualizabil. Un alt poem de dragoste debordează de un lirism frust, ce este, ca şi cel de mai sus, alimentat de o forţă sacrală a Firii: „ procletă luna se anina/ se anina în părul ei/ i-am spus că îmi era dragă/ şi că m-aş fi dat singur la lei”. Există aici o putere de a fi extrem de tranşant, o putere pe care o oferă dragostea, o putere ce izvorăşte oarecum din nebunie, o dragoste de nestăvilit, care, iarăşi este un semnalment al sacralului. Tot pe acest registru al dragostei mărturisite, un poem ne atrage atenţia prin sublimul exprimat atât de frumos: „în intimitatea inimii mele/ creşte un crin albastru/ hrănit cu raza unui astru/ deosebit de bătrân/ care-ţi răsare ţie de lângă sân// în gură-mi înfloreşte o garoafă rară/ hrănită cu raza stelei tale/ de la subsuoară// în ochi, doi chiparoşi îmi înfrunzesc/ hrăniţi cu raza ochiului tău/ semizeiesc// fără de înconjur/ înfăşurate-n pânze de velur/ înfloresc singure coapsele tale/ hrănite cu raza ochilor mei/ opale// şi cu deosebire noaptea târziu/ atunci când visările se pierd, nu se ştiu/ înfloresc braţele tale ivorii/ sub raza palmelor mele/ stele cenuşii// în intimitatea inimii mele/ palpitând în mii de inele/ se naşte sentimentul de dor şi de drag/ peste pragul inimii tale/ prag”. Un alt gen de poem este cel fără de semnificaţie „transferată”, un poem care are mai degrabă o autoreferenţialitate ce se clădeşte pe conceptul tocmai de dinainte – în decursul enunţării, ca să spunem aşa, bazată pe gratuitatea absolută a rimei. De acest fel de poem s-ar apropia Nichita Stănescu – în celebrul poem „Foaie verde de albastru”. Redăm câteva versuri din Foltoş, care sunt revelatoare: „nu departe de fântână/ mi-am făcut din rană mână/ să pipăi cuvintele/ să uit jurămintele/ să plutesc pe o petală/ de la trandafir sepală/ să apăs lin pe pedală/ rima ce-mi va fi fatală (…)” Pe lângă toate acestea, încă, mesajul poetic al lui Foltoş mai are şi alte faţete. Transmiterea absolut subliminală, de factură aparent ermetică, este un alt gen de poezie – drept dovadă apropo de heterogenitatea volumului prezent: „mesianic cucul cântă/ şi mă-ndreaptă către somn/ somnul veghei ceea scântă/ de un iz de os de domn// cucul ce vesteşte verde/ e renaşterea lui Iisus/ şi când urma i se pierde/ prin păduri, mă simt un imbus// cel pe piuliţa vremii/ ce o-nvârt la întâmplare/ să văd dacă numai viermii/ au pe lume alinare.” În încheiere, trebuie să cităm, fiind convinşi de frumuseţea acestora, două poeme, două catrene – epitafuri ce nu mai au nevoie de nici un comentariu: „are să vină sufletul, altul/ dis-după-mine să cânte, în loc/ celor ce-şi lasă de-a pururi bazaltul/ şi-n nerăbdare cu moartea fac joc”; „mai mult decât atât nu am ce să îţi las/ în amintire - decât frica/ de-a nu fi fost şi de a nu fi fost rămas/ o simplă stea pe cerul tău şi-apoi nimica”. VALERIU PREDA