Colectia de calimari 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu
Rica, avatarul lui Hyperion Inchinam aceste pagini primului deceniu scurs de la aparitia volumului Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit, Corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle, carte ce a dovedit ca Eminescu mai are destula putere de reinnoire, ca scrisul sau contine destule virtualitati interpretative. S-au scris epistole in antichitate, se scriau in perioada renasterii si in evul mediu, si tot ele au fost cele care au dat farmec, ba si un pic de cochetarie, cand vine vorba despre romanul epistolar, intregii epoci moderne. Scrisorile, in sensul lor traditional, sunt primele amenintate cu disparitia de agresiunea imperiului internet. Fenomenul acesta nu e firesc sa lase pe toata lumea indiferenta, sa nu starneasca nimanui ingrijorare mai ales cand apararea genului are ca obiect corespondenta unui scriitor din varful canonului. De aceea consideram cartea lui Dan C. Mihailescu Despre omul din scrisori Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009, drept cel mai simplu si mai direct elogiu adus scrisorii, intr-un moment cand toti o parasesc: ...cartea aceasta s-a nascut dintr-o profunda antipatie ( ca sa nu zic ura ) fata de e-mail. Pur si simplu dintr-o straveche manie epistolara. ( p. 7 ). Folosind o metafora critica atunci cand compara corespondenta cu celelalte compartimente ale operei, istoricul literar ii da greutate, numind-o intrarea dinspre gradina si vorbind cu toata rigoarea despre un eu epistolar, asa cum exista la artisti un eu liric , un eu narator, un eu pictural... De altfel vom vedea mai incolo ca, la Eminescu, Dan C. Mihailescu distinge nu mai putin de cinci voci epistolare care acopera intreaga corespondenta expediata de poet. Locul privilegiat il ocupa insa romanul epistolar cu Veronica Micle, iar mobilul de necontestat al acestei carti e apartia, in anul 2000, la Editura Polirom, a volumului Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit, corespondenta inedita intr-o editie realizata de Christina Zarifopol – Illias. Considerat atunci, dar si in continuare, drept cel mai insemnat eveniment editorial din Romania post-comunista, corpusul e alcatuit din 93 de scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle, 15 scrisori inedite ale Veronicai catre poet, alte 2 scrisori ale aceleiasi catre sora poetului Harieta Eminovici, precum si o nota a lui Titu Maiorescu, adresata lui Eminescu. Noua tiparitura depasea intreaga corespondenta cunoscuta a celor doi protagonisti, incat il determina pe Dan C. Mihailescu sa-i dedice un comentariu de cateva zeci de pagini, care constituie acum nucleul volumului de care ne ocupam: De fapt punctul de pornirea al cartii de fata chiar acesta a fost: cele cinci episoade ale cronicii facute minunatului lot epistolar in vara lui 2000 in revista 22/.../Si chiar asa am sa incep: prin a reproduce integral paginile de atunci, cu – doar – unele marunte ajustari strict stilistice.( pp.20-22 ). Alaturi de editia Christinei Zarifopol – Illias, istoricul literar apeleaza la inca doua surse care contin corespondenta eminesciana: Opere XVI si Opere vol.VI din colectia Opere fundmentale realizata de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, in colaborare cu editura Univers enciclopedic, 2003, unde a fost incorporat si minunatul lot epistolar al volumului din 2000. Astfel incat, cartea de fata sa poata lua in discutie tot ce inseamna scrisoare expediata de Eminescu. Scrisorile lui Eminescu catre Veronica Micle, cele de pana la Dulcea mea Doamna..., impusesera eminescologilor doua teme, prezente si in opera: lamentoul existential si dragostea pentru o femeie, vazuta ca fatalitate. Dan C. Mihalescu vine acum si ne propune o lectura in cheie caragialiana a romanului epistolar de amor. Stilistica scrisorilor impune cu ostentatie apropierea cuplului Veronica – Mihai de perechile livresti Veta – Chiriac, Zoe – Tipatescu, ori Zita – Rica Venturiano. Demonstratia criticului, cu mostre din scrisori si replici din piese puse fata-n fata, e imposibil de reprodus, ca intindere, dar concluzia se impune de la sine: ...vom vedea cum , incet, incet, toate marile figuri si sintagme ale erosului eminescian isi gasesc echivalentul – cu sens inversat – in oglinda Textului caragialian, de la <> la <>, de la <> la << amoarea mea >>, de la << tu trebuie sa te cuprinzi >> la << sa corespunzi>> si de la << caci tu esti regina stelelor din cerul meu si regina gandurilor mele – graziosa – graziossima donna>> (Eminescu) pana la Rica Venturiano (tavalit oleaca prin Claymoor), cu <>. ( p.71 ). Cel mai aproape ( stilistic ) pare Eminescu epistolierul de Chiriac din O noapte furtunoasa: la Eminescu: << N-am nici viata, nici mangaiere, nici petrecere fara de tine. Tie-ti trebuie sa mor ca tu sa crezi deplin in iubirea mea >>(p.73) ; la Caragiale:<< ...m-ai innebunit dumneata. Dumneata sa-mi tragi pacatul! Am vrut sa ma omor adineaori in curte...Incai sa mor langa tine, cum am trait >>(ibid.) Pe de alta parte, multe randuri ale Veronicai sunt de un comic involuntar, nu departe de al Vetei, iar intr-o scrisoare a batranului Stefan Micle, avand ca referent persoana lui Eminescu, il putem citi in filigram – cum zice criticul – pe Trahanache aparandu-l pe Tipatescu: << Eminescu mi-e cunoscut. Totodata cunosc si sentimentele Veronicai pentru talentul sau poetic. Crezi, draga Petre, ca numai dansa e captivata de versurile lui Eminescu? As, toate femeile din Iasi il admira, il citesc, il adora ca pe un copil al muzelor.>>(p.77). In fine, Caragiale insusi apare flagelat ca personaj adanc implicat in relatia Eminescu – Veronica Micle: <>, <>.(p.78). Ultimul episod din cele cinci referitoare la volumul Dulcea mea Doamna...,care reprezinta nucleul dur al cartii de fata, nuanteaza pana la detaliu portretul Veronicai Micle. De la ceea ce Ibraileanu, la granita dintre gluma si ocara, i-a asezat pe frontispiciu, intr-o scrisoare catre Paul Zarifopol: ...singurul ei merit a fost ca nu a fost femeie model, portretizarea inainteaza spre dezvelirea unei figuri complexe, avand siguranta dinamica, simt de ordine gospodar si temeinic intru toate, apoi imaginea mondenei pentru care flirtul este esenta firii (p.90). Finalul nu poate ocoli melancolia adanca a legaturii dintre cei doi, invocand cioraniana obsesie a lui n-a fost sa fie. Eul iesind din sine isi intituleaza Dan C. Mihailescu un capitol in care urme din caracterul patimas prezent in publicistica eminesciana ajung si in corespondenta. Ideea e ilustrata cu doua scrisori care atrag atentia criticului prin amestecul de rigoare si impatimire, una adresata lui Iacob Negruzzi la 6 februarie 1871, iar alta catre Iosif Vulcan, scrisa in vara lui 1883. In amandoua aceste scrisori, Eminescu masoara fiinta si spiritul romanilor in termeni cu care numai marii exponenti ai popoarelor pot referi despre propria ginta: In mediul strain in care traim, cu imigrarea greco-bulgara care, inca la 1857, avea scoli grecesti in Bucuresti si care inca azi pronunta limba noastra peltic, nu e cu putinta nici politica nationala, nici literatura nationala. Peste acestea se mai adauga ca cei mai multi dintre acesti indivizi isi petrec tineretele la Paris, de unde ne vin cu totul stricati, imbibati cu idei straine de cosmopolitism, sarlatani desavarsiti, cautind a trai fara munca din spinarea poporului nostru. Necunoscatori de tara, de popor, de datini – ei vad in maimutarea ipercivilizatiunii franceze idealul poporului romanesc. Putea-se-va sa-i facem, prin munca si staruinta, sa-si vie in fire, sa devina oameni folositori sie si romanimii...?(p.115). Am citat din epistola catre Iosif Vulcan, din 1883, iar concluzia amara a autorului acestui volum e ca din corespondenta eminesciana ramine imaginea poetului invins de realitatea moldo-valaha.(p. 119). Penultima fascicula a volumului, Retorici potrivite, asa cum sugeram mai pe la inceputul acestor pagini, se straduieste a ne arata ca in corespondenta cu fiecare destinatar e un alt Eminescu: Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic in scrisorile catre Maiorescu ( adica armonios, impecabil in demonstratii, imbibat bibliografic, cu o maturitate accentuata responsabil), unul supus-administrativ care corespondeaza cu Negruzzi, eul polemic in situatii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastisa ghidusa dupa romanele de amor ale vremii (pp.137-138). Episodul final al cartii reitereza formula accentuat ludica a criticii lui Dan C. Mihailescu prin doua intrebari retorice: cum ar fi citit Calinescu scrisorile date la iveala abia in anul 2000; si daca opinia rezervat-misogina din Viata lui Mihai Eminescu, privind amorul celor doi, ar fi fost revizuita in urma acestei lecturi? Oarecum in consens cu intregul volum, capitolul ultim al cartii exploreaza stlistic scrisorile aduse sub lupa, fapt ce confera un sporit indice de noutate ideilor despre acest capitol al existentei si operei poetului. La una din intrebarile de mai sus – in absenta lui Calinescu – Dan. C. Mihailescu raspunde: E atit de constanta, de inflacarata si de total asumata iubirea pentru Veronica, incat cele cateva devieri, aluviunile de indoieli, retractari si acuze, ori tentativele de suspendare, judecare si ruptura, abia daca sporesc farmecul, armonia – si nicidecum echivocul – intregului. (p.151). Viorel MURESAN
Categorii