Miercuri,13 Ianuarie 2010
Eternitatea lui EminescuMarcel LUCACIU Despre Eminescu ar trebui sa scriem, daca nu cu „necuvinte”, cu bataile inimii noastre. In versul lui de o aleasa simtire s-au intrupat mireasma florilor de tei, suspinul izvoarelor, freamatul codrilor si nelinistea marii... Acest „poet in toata puterea cuvantului” (Maiorescu) a debutat intr-o epoca ale carei realizari literare notabile sunt rarisime: Pastelurile lui Alecsandri si poemul Conrad de Dimitrie Bolintineanu. Primele poezii (La mormantul lui Aron Pumnul, De-as avea, O calarire in zori) abia daca prevestesc marele talent de mai tarziu. Dar aparitia lui Eminescu nu e un fenomen inexplicabil. El n-a fost un meteor pe cerul sarac al literaturii romane, nici un Ceahlau semet inaltandu-se in plina campie. Odata cu Eminescu, Poezia se intoarce la originaritatea-i specifica, la valentele ei orfice. Lirica eminesciana reprezinta cea mai stralucita sinteza a poeziei populare, a limbii vechilor cronici, a intregii literaturi de pana atunci. Tot ce a patruns inlauntrul sensibilitatii sale (istoria si literatura romana, literatura antica, Imnurile Vedice, operele lui Platon, Kant sau Schopenhauer etc.) a fost transfigurat pana la nerecunoastere gratie unui coplesitor har demiurgic. Poetul creeaza prin magia versului „o alta lume pe-asta lume plina de noroi” (Epigonii). Formulari ca „luceafarul poeziei romanesti”, „poetul nepereche”, „ultimul mare romantic in ordine cronologica” sunt sablonarde si insuficiente. Singur cuvantul „geniu” abia cuprinde in sine o opera si un destin de exceptie: „In acest sens, cuvantul geniu nu acopera fenomenul real, desi aceasta notiune este inventata de romantici si, cu precadere, lor li se potriveste. In cazul poeziei romane, aceasta mai degraba se substituie cu notiunea de Eminescu si cu nobilul epitet de eminescian, epitet ce semnifica o nuanta superioara a calitatii versului” (Nichita Stanescu). Numele poetului de la Ipotesti a devenit suprem criteriu de apreciere, unic „etalon de aur” al „scripturilor romane”. Eminescu n-a scris de dragul armoniilor facile, nici pentru glorie („Oare glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu?”). Ars scribendi a fost pentru EL un modus vivendi. Acest Orfeu al Carpatilor a vazut in Poezie justificarea propriei existente: „Scrisul a fost modul lui de a exista (...), versul a fost modul si actiunea lui” (Nichita Stanescu). Fiindca era insetat de absolut ori perpetuu indragostit de „copia imperfecta a unui prototip nerealizabil”, Poezia nu l-a tradat niciodata... Opera lui Eminescu – de la Epigonii (adevaratul debut) pana la exceptionalul poem Luceafarul – este fructul amar al gandirii mitice. E o gandire ce refuza starea de veghe pentru a plasa Idealul intr-un trecut fabulos, uneori literar, alteori istoric. In Epigonii, de pilda, poetul se cufunda „intr-o mare de visari dulci si senine” pentru a-i elogia pe Tichindeal, Mumuleanu, Pralea etc., fiindca ei credeau in Poezie precum Hamlet in fantoma tatalui sau. Din vastul poem Memento mori retinem - dintru inceput - conturarea celor doua lumi: lumea aievea (gandirea critica) si lumea visului (gandirea mitica). Odata intoarsa „uriasa roata-a vremii” are loc evadarea in vis, caci spune Cugetatorul – „La nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz”. Sarmanul Dionis readuce, in prim-plan, indrazneala visului romantic. Pentru tanarul erou „visul era o viata si viata era un vis”. In celebra Oda (in metru antic) intalnim ridicarea „ochilor visatori” spre stele, pentru ca initierea erotica din Luceafarul sa se petreaca si ea mai intai in vis. „Caci o urma adanc in vis/De suflet sa se prinda” (s.n.). Visul si visarea, dublul si magia, somnul si repausul reprezinta doar citeva forme ale unei revolte pasive. Nemultumit de prezentul mercantil si ostil, poetul alege calea visului refugiindu-se intr-un timp cel mai adesea nedeterminat. Predominante sunt melancolia senina, sentimentul zadarniciei universale si pesimismul comparabil cu acela al lui Schopenhauer, de vreme ce „Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas” (Memento mori). In fata demagogiei patrihotilor contemporani, reveria se transforma in sarcasm si invectiva (v. Ai nostri tineri, Junii corupti sau ultima parte a Scrisorii III). Dorul metafizic (strabatut de voluptati dureroase), viziunea onirica si paseismul inversunat par a fi principalele atribute ale universului eminescian. Exprimand simtaminte general-umane prin intermediul unui limbaj de o mare limpezime si profunzime, opera lui Eminescu si-a pastrat cuceritoarea ei prospetime, influentand benefic ale natiunii generatii: „Destin unic, tensiune maxima dar singulara, Eminescu a exercitat fascinant o covarsitoare influenta asupra sensibilitatii nationale” (Nichita Stanescu). Din nefericire, biografia poetului a luat-o inaintea operei. Maiorescu insusi incercase sa spulbere legenda nebuniei lui Eminescu pusa pe seama mizeriei in care el, „indragostitul de amor”, ar fi trait. Posteritatea i-a adaugat in schimb alte si alte neadevaruri triste, cutremuratoare prin monstruozitatea lor. Fanteziile mondene au strivit aura lui Hyperion, transformandu-l pe nedrept intr-un Catalin viclean si teluric. O viata de om asa cum n-a fost a devenit prilej de barfa: „Cele mai nemaipomenite elucubratii, cele mai mari indiscretii si colportari, de la barfa ordinara pana la compasiunea sublima le-a suportat existenta fizica a lui Mihai Eminescu. Cred ca daca poetul ar fi putut sa parcurga macar o parte din amanuntitele si fadele biografii pe care posteritatea i le-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut sa fie” (Nichita Stanescu). Cand vizeaza poetii (mai ales atunci!), biografismul e un pacat de neiertat. Nu putem face biografia unei inimi. O putem cel mult descrie anatomic, prozaic si anost. Despre viata oricarui poet vorbeste cu de la sine putere propria lui Poezie. Neasemuitul Mihai Eminescu s-a contopit „dureros dulce” cu destinul limbii romane si „a supravietuit cel mai intens in literatura noastra” ( Nichita Stanescu). El nu e neaparat poetul romantic, ci solitarul precursor al marii poezii moderne.Versurile lui sparg „valurile vremii” si se inscriu in timp, cucerind eternitatea. „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” e, paradoxal, chintesenta nemuririi. Totul e simplu, nespus de simplu. Trecand prin gurile iadului, Poetii doar se nasc; ei nu mor niciodata....
Categorii
Actualitate
Literatura
Interviu
Istorie
Estetica imaginarului
Texte & studii traditionale
Ethnos
Folclor
Dezbaterile Caiete Silvane
Mass Media
Cenaclul Silvania
Cronica literara - Aparitii editoriale
Suplimentele Caiete Silvane
Poesis
Cybercultura
Proza
Teatru
Ce-i de facut
Cronici
Monografii
Zilele revistei Caiete Silvane
Eseu
Universitaria
Reportaj
ON LINE
Arhiva
Stiri
Cauta articol dupa cuvinte din titlu
Newsletter
Linkuri utile
Asociatia Jurnalistilor din Salaj