Revista Centrul de Cultura si Arta al Judetului SalajCine suntem?ContactRevista online

Marti,12 Aprilie 2011

Dosar „Caiete Silvane”: „Viata in arta si arta in viata” (III)
     Viaţa in artă şi arta in viaţă in viaţa unui sat sălăjean

     Arta este indisolubil legată de frumos: frumosul in vorbă, frumosul in imagini, frumosul in obiecte. Frumosul a făcut parte din viața de zi cu zi a țăranului roman.

     Dacă ne referim la vorbă, nimeni n-a reuşit să o intoarcă, s-o potrivească, s-o rostească mai frumos decat omul de la ţară. Am in față un număr de 71 de strigături la joc și un număr de 6o strigături la nuntă culese din Bănișor, satul meu natal. Din cele mai multe răzbate puternic dragostea de viață, plăcerea cu care cei ce le rosteau iși trăiau clipa. Unele sunt pline de umor, altele se constitue intr-o satiră mușcătoare la adresa leneșilor, bețivilor, uraților sau acelora prea nealcoşi. In strigăturile de la nuntă găsim, in plus, regretul mirilor că se despart de părinţi și de feciorie, jalea celor care pleacă in alte sate, impunsături la adresa părinților hrăpăreți și a soacrelor afurisite. In folclorul bănișorean, mai găsim cantece de dor, de război sau de dragoste, o varintă a colindei Fata de maior , frumoasa baladă haiducească In pădurea Banului, descantece, ghicitori, povești. Toate sunt inspirate din viața țăranilor noștri și pun in evidență frumusețea graiului sălăjean, inteligența și talentul lor de versificatori sau povestitori.

     Bănișorenii au desenat, cu acul și ața colorată sau cu războiul de țesut, motive decorative pe obiectele lor de imbrăcăminte sau pe panzeturile lor și mai puțin cu alte instrumente, pe alt fel de suporturi. Totuși, merită să menționez că, in anul 1758, diacul Filip de la noi din sat a copiat, cu litere chirilice, o Cazanie pentru morți, al cărei text l-a impodobit cu frumoase frontispicii și letrine. In cartea, care se află acum la Biblioteca Academiei Romane din București, diacul a inserat și o poezie intitulată Versu frumos de lume. Din păcate, nici un specialist nu s-a invrednicit, pană acum, să o deslușească. Aș mai adăuga și faptul că incepand de la 1824, există matricola bisericii din Bănișor unde sunt inregistrate venirile pe lume, plecările de pe lume și cununiile bănișorenilor. Demnă de remarcat in această matricolă este caligrafia artistică foarte frumoasă, cu care unii din preoți și-au făcut inscrisurile.

     Obiectele sunt cele mai numeroase indeletniciri de artă din viața consătenilor mei. Așa cum se intamplă cu toată lumea, ei au dorit, in măsura posibilităților, să se inconjoare numai de frumos. Au inceput cu obiectele de imbrăcăminte și au continuat cu pieptănăturile fetelor, cu fețele de pernă, cu blidele din care mancau, cu ștergarele, cu icoanele la care se inchinau, cu casele in care locuiau și cu mobilierul din ele, cu bisericile și răstignirile.

     Pană in anii ’50, bănișorenii se imbrăcau , aproape in totalitate, cu obiecte confecționate in casă. Portrul femeiesc din sat, in care predomina albul, este in măsură să ne smulgă și acum, exclamații de admirație. Spăcelele cu sponci și șir peste cot, zadiile cu două randuri de bucuri colorați, poalele cu primă, pieptarele ornamentate cu o cusătură indesată, mărgelele de la gat, pieptănătura cu tici și murunele făceau ca fetele de la țară, imbrăcate de sărbătoare, să arate ca niște prințese. Portul bărbătesc era mult mai sobru. De remarcat, la feciori, erau cămeșile cu pumnari și șire bătucite, pieptarele și clopurile de păr cu pene de păun sau struț

     Camerele in care locuiau bănișorenii, in special cea de la uliță, erau foarte frumos impodobite. Pe paturi erau așezate perini ale căror fețe erau decorate, la unul din capete, cu benzi din șiruri colorate executate in războiul de țesut, pe pereți erau icoane pe sticlă aduse de la Nicula și blide pictate aduse din targuri. Icoanele, blidele, oglinzile și ferestrele erau impodobite cu ștergare ornamentale. Ca o piesă de mobilier specială, undeva in cameră, se afla o ladă de zestre, frumos ornamentată, făcută la Tusa sau Preoteasa.

     Bisericile de lemn din județul nostru reprezintă o culme a creației artistice și arhitectonice a locuitorilor acestor meleaguri. Despre biserica de lemn din Bănișor se spune că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj. Ea a fost demolată in 1897, după construcția actualei biserici din piatră. Din fericire, avem o descriere a ei făcută de Ferenc Fetzer, profesor la Gimnaziul Minorit din Șimleul Silvaniei și publicată intr-o revistă din Budapesta. Biserica a fost făcută din lemn de stejar, acoperișul era inalt, cu pante repezi, invelit cu șindrilă. Turnul avea o bază patrulateră și era deschisă pe toate laturile, iar deasupra ei se afla un coif inalt. In biserică se intra pe o ușă laterală. Ancadramentul ei era frumos ornamentat cu rozete și trei funii impletite, paralele, bine reliefate (am citat din descrierea originală). Nu avem nici o informație de cum arăta biserica in interior. Este de presupus că era frumos pictată, ca toate bisericile din lemn din județ care s-au păstrat pană in zilele noastre.

     La intrările in sat, la răscrucile de drumuri și in cimitir se aflau răstingniri din lemn cu cate un Hristos din tinichea pe fiecare. Ele nu erau niște realizări artistice extraordinare, deci nu din acest motiv le citez. Menirea lor era să pună satul și oamenii lui sub protecția proniei cerești și să te imbie să-ți faci semnul crucii de cate ori treci prin dreptul lor. Personal nu pot să-mi imaginez vechiul Bănișor fără ele și am insistat ca cele două, rămase in viață, să fie protejate.

     In anii copilăriei mele, majoritatea caselor din sat erau făcute din lemn și acoperite cu paie. Nu era nimic spectaculos in construcția lor. Te impresiona, totuși, albul imaculat al pereților exteriori, mușcatele din ferestre și ambianța lor plăcută. Incepuseră să se facă și case din pămant bătut acoperite cu țiglă și existau și cateva construcții mai deosebite, care au dispărut din păcate. Dintre ele amintesc casa notarului - un veritabil conac ardelenesc -, vechea casă parohială, casa Șimon și casele evreilor. Odată cu dispariția lor, a dispărut nu numai ceva din imaginea vechiului Bănișor, dar au dispărut niște mărturii de arhitectură veche de pe aceste meleaguri. Păcat!

     Din Bănișor nu lipsesc nici monumentele, menite să ne amintească de oameni și de evenimente, dar și să infrumusețeze satul. Primul ridicat in sat și cel mai impunător și frumos este cel in memoria eroilor căzuți in Primul Război Mondial. El datează din 1936, este opera sculptorului Ludovic Luca și a fost realizat in Atelierul de Sculptorie și Cioplitorie in Piatră din Șimleul Silvaniei. Monumentul este amplasat chiar in centrul satului și a devenit o emblemă a lui. Din păcate, in perioada in care Ardealul de Nord a fost cedat maghiarilor, de pe el au fost răzuite cateva basoreliefuri, care li s-au părut prea romanești autorităților de atunci.

     După 1950, bănișorenii au inceput să-și cumpere obiecte de imbrăcăminte de-a gata, de la oraș. Treptat, au dispărut culturile de canepă, furcile de tors și războaiele de țesut și odată cu ele arta cusutului. Locul danțului l-au luat discotecile, locul blidelor pictate și al ștergarelor care impodobeau pereții caselor, l-au luat niște tablouril și tapițerii de un gust indoielnic.

     E adevărat și că locul lămpilor cu gaz l-au luat becurile elctrice, locul caselor acoperite cu paie, casele moderne - care seamănă tot mai mult a vile -, iar locul ulițelor noroioase, străzile pietruite sau asfaltate. Biserica din sat a fost repictată, turnul cel vechi modificat, iar in curtea ei s-a construit un frumos altar in aer liber și s-a amplasat o troiță. S-a constuit o școală nouă și noi sedii pentru primărie, dispensar și poliție. In centrul satului a apărut un loc de joacă pentru copii. Prin urmare, satul nu stă pe loc, evoluează și se menține frumos. Păcat insă că nu reușește să păstreze mai mult și din vechea lui infățișare, ceea ce i-ar intregi farmecul și l-ar face mai interesant și mai atractiv.

     Din cand in cand in sat se organizează expoziții cu vechi obiecte casnice și de imbrăcăminte. Păcat că intarzaie amenajarea unui muzeu etnografic.

     Din cand in cand pe scena căminului cultural se mai pot vedea frumoasele costume populare locale și vechile dansuri. Tot acolo se mai aud vechile strigături la joc și vechile cantece populare. Ansamblul de dansuri Bănișorul a reușit să facă o frumoasă propagandă dansului și costumului popular local, in județ și in afara lui. Păcat că s-a desființat.

     Artiștii populari au dispărut din viața satului, iar odată cu ei s-a diminuat și bunul gust artistic. Locul frumoaselor obiecte de artă populară este luat, in măsură din ce in ce mai mare, de ”produse artistice” aduse de la oraș, de cele mai multe ori kitch-uri veritabile.

     Din păcate, ce a trecut e bun trecut. Nu putem să restaurăm satul străvechi și nici nu este necesar s-o facem. Acum, satul arată bine și viața locuitorilor lui - din ce in ce mai puțin țărani - este mai ușoară. Ceea ce ar trebui să facem, este să reinviem bunul gust artistic al locuitorilor satelor noastre.

     Artemiu VANCA

     Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula

     

     Meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă a apărut şi s-a dezvoltat ca meşteşug specializat, practicat in centre de iconari răspandite in toată Transilvania. Pictura icoanei pe sticlă a cunoscut un mare avant ca urmare a unei minuni petrecute la Nicula, unde la 15 februarie 1694, pe chipul Fecioarei cu Pruncul reprezentată in icoana pe lemn a bisericii ar fi curs lacrimi timp de 26 de zile. Evenimentul miraculos a transformat satul in destinația unor mari pelerinaje, ocazie cu care credincioșii doreau să-și procure o imagine a Maicii Domnului pe care să și-o ducă acasă. De aici a inceput o vastă răspandire a picturii de icoane pe sticlă in Transilvania.

     Icoana pe sticlă este o operă de artă de sine stătătoare, insă se deosebește de toate tipurile de creație imagistică datorită efectului estetic spectaculos care se obține prin pictarea pe verso-ul suportului – sticla. Acest tip de pictură inversă dă icoanei căldura și o familiaritate specifică care apropie divinul de sufletul privitorului.

     Temele atacate la Nicula sunt exclusiv religioase, dar cu referiri și la aspectele inspirate din viața de toate zilele (chenare geometrice, motive florale...), toate de un efect decorativ deosebit. Arta meșterilor din acest centru este caracterizată printr-un desen naiv, dar foarte sugestiv și printr-o compoziție simplă și clară. Culorile sunt dispuse in pete mari iar tonurile mai inchise ale fondului susțin verdele și roșul veșmintelor personajelor. Icoanele se zugrăveau după modele (izvoade). Izvodul era scos periodic de vechi meşteşugari romani pentru a se putea executa cateva lucrări și după aceea era iar pus la păstrare. Fără proporții anatomice, dar echilibrate cromatic, modelele după care se lucrează au o vechime de 200-300 ani. Pe icoanele pe sticlă nu se semnează pentru că nu sunt originale. Scrisul este chirilic (nu toţi ucenicii meşterilor ştiau să scrie), s-a denaturat in timp şi nu intotdeauna se ințelege numele sfantului sau al scenei reprezentate. Există cateva elemente tipice unei icoane pe sticlă, se desenează un personaj, sau mai multe, restul spațiului se umple cu chenare de flori sau chenare de sfoară răsucită. In icoanele lucrate după tipic se folosesc pensule foarte subțiri sau peniță, astfel liniile ieșite din pensulă ies de diferite grosimi. Inainte pensulele se făceau din păr de coadă de pisică neagră culese la ora 12 noaptea, s-a incercat și cu păr din coadă de cal sau veveriță. Culorile se folosesc aproape necombinate, poate doar mai stinse sau mai luminate. Se cumpărau pulberi (oxizi, cristale), se sfărmau in mojar și apoi se amestecau cu ulei sau gălbenuș de ou.

     Prima fază tehnică a pictării este trasarea contururilor cu o pensulă fină, pe urmă, se continua colorand părțile figurilor și fondul, se folosea și un strat de foiță din aur

     Icoanele pe sticlă sunt in general caracterizate de un număr mare de personaje, poate fi un personaj central cum ar fi Maica Domnului (personaj care este cel mai des reprezentat in icoane), ce apare in trei ipostaze: veselă cu Pruncul Isus, indurerată cu Isus pe cruce, sau la Naşterea Domnului.

     La sfarşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei pentru a fi apărată de umiditate, pictura era inrămată şi protejată posterior de o placă, de obicei din lemn de brad.

     Rama se freca cu lumanarea şi cu peria pentru a se obţine un luciu de icoană veche. Un detaliu interesant este faptul că icoanele pe sticlă au un chenar pentru a se şti pană unde se intinde icoana (pentru a nu se crede că a fost acoperită de ramă).

     Icoanele de la Nicula, cele vechi, se recunosc imediat , mai ales după formatul lor mic (20x30 cm), prin strălucirea deosebită a sticlei şi culoarea intinsă in tonuri pure (albul, negrul, ocrul, maro inchis, roşu-cărămiziu, verde-măsliniu, albastru-gri, auriul). Icoanele pe sticlă erau incadrate in rame de lemn de brad şi numai rareori de lemn de fag sau stejar.

     Icoana este esențial legată de rugăciune și indeamnă credinciosul către adorarea lui Dumnezeu in formă sensibilă. Contempland imaginea, credinciosul se află in prezența Celui reprezentat in aceasta și i se roagă. In centrul icoanei ortodoxe se găsește intotdeauna o reprezentare a Domnului Isus Hristos infățișat mai ales prin Nașterea, Botezul, Cina cea de Taină, Răstignirea și Invierea Sa. Subiectul cel mai des intalnit in icoane este insă Maica Domnului cu Pruncul și Maica Domnului Indurerată, impreună cu icoanele Bunei Vestiri și a Adormirii Maicii Domnului. Sunt frecvente și icoanele Sfinților, fiecare dintre aceștia fiind chemat in ajutor in funcție de anumite necesități.

     Tehnica icoanelor pe sticlă arată marea simplitate a mijloacelor de care s-au servit acești zugravi țărani, asemănătoare cu cele ale olarilor sau cu cele intrebuințate pentru incondeiat ouăle, fapt ce pune și mai mult in evidență talentul, simțul artistic al meșterilor țărani care au trudit aceste picturi. Atelierul de icoane pe sticlă, prin care Mănăstirea Nicula duce mai departe prestigiul tradiției romanești al picturii icoanelor pe sticlă, face ca icoanele de aici să fie apreciate.

     Olimpia MUREŞAN

     Ars Predicandi – Ars Moriendi

     In memoriam dr. Constantin Mălinaş (1943 – 2010)

      S-a implinit nu demult (24 februarie) un an de la moartea distinsului om de cultură orădean, dr. in filologie Constantin Mălinaş, de care ne-au legat profund atat precupările bibliologice comune, cat şi activitatea in cadrul Asociaţiei Romane pentru Ex-Libris (AREL). Recent am comemorat acest fapt printr-o expoziţie de grafică mică de carte pe o tematică eminesciană şi de bibliotecă, organizată la Muzeul de Artă „Ioan Sima” din localitate. Personalitate marcantă a bibliologiei romaneşti, mulţi ani director al Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Bihor şi in ultimii ani director al Bibliotecii Universităţii din Oradea, C. Mălinaş este autorul mai multor lucrări de istoria cărţii, sfragistică şi medalistică de bibliotecă, cataloage de carte veche şi de ex libris-uri. A fondat şi a condus revistele Eminescu şi Familia Romană, precum şi Asociaţia Romană de Ex Libris.

     *

      Intitulată Din literatura veche a Bihorului. Un manuscris din veacul al XVIII-lea de cazanii la morţi, ultima sa carte a apărut in colecţia „Biblioteca scriitorilor bihoreni” a Editurii Primus din Oradea (2009, 144 p.), fiind autorul studiului introductiv şi al ediţiei acesteia. La apariţie am primit-o insoţită de următorul autograf: „Dragă Prietene Dr. Ioan M. Oros! Cu felicitări pentru susţinere, Te rog să primeşti acest manuscris vechi, republicat in oglindă latină. Oradea, 21. VII. 09. C-tin Mălinaş.”

      Cartea se deschide cu o amplă introducere intitulată Despre indoiala făgăduită, care incepe cu o descriere extrem de tehnică (cerneală, hartie, scriere, ornamentaţie etc.) a celor două părţi ale colligatului manuscris aflat in posesia Prof. univ. dr. Lucian Drimba din Oradea.

      Prima parte a colligatului este un manuscris păstrat incomplet, de [28] f. + [1] f. albă care conține omilii funerare, cu următorul sumar: f. [1]-[3] – Cazanii la morţi, [3]-[13] – Cazanii la oameni morţi, [13]-[15] – Cazanie la oameni morţi, [15]-[18] – Cazanie aceasta la prunci mici, [18]-[21] – Ertăciuni la oameni morţi, [21]-[24] – Altă ertăciune la oamenii morţi, [24]-[25] – Ertăciuni la oameni morți, [25]-[26] – Cazanie la oameni morţi. Ultima piesă este copiată după Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), iar cele dinainte fiind variante „hibridate de circulaţie” după cazaniile aşezate de Ioan Zoba din Vinţ la sfarşitul Molitvelnicului (Alba Iulia, 1689).

      Partea a doua a manuscrisului are [2] f. + f. 5-52 numerotate şi conţine o copie incompletă după Ceaslovăţul de Sibiu, de la 1696, autorul fiind diacul Iosif din Suştiu. Din insemnări reiese că a fost scris in anul 1791 şi că pană la 1809 a circulat in satele bihorene Suştiu şi Hotar.

     In continuare, Constantin Mălinaş face o serie de consideraţii filologice şi lingvistice, comparand fragmentul din Cazania lui Varlaam cu varianta manuscrisă şi exemplificand faptul că aceasta din urmă are o limbă mai evoluată; acest lucru il duce pe autor la concluzia că aceste cazanii pot fi denumite „un produs de spiritualitate populară in Şcoala Ardeleană, venind de la Ioan Zoba din Vinţ (1683) şi pană la Samuil Micu (1784), primii care au tipărit la noi propovedanii şi iertăciuni”. Atat repertoriul manuscriselor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea cu circulaţie in Bihor, cat şi repertoriul şi antologia de texte Poarta ceriului, de Dr. Ana Dumitran, conduc pe autor la ideea că aceste „manuscrise funebrare” cu rol de ars moriendi aveau o frecvenţă de circulaţie comparabilă cu cea a cărţilor populare.

     Despre făgăduiala indoită continuă cu cateva pagini de hermeneutică a cazaniilor asupra cărora nu vom insista, după care, in facsimil şi transliterat, pe cca 110 p., urmează textul propriu-zis al manuscrisului Cazanii la oameni morţi. Despre truda imensă depusă in transcrierea cazaniilor şi despre revelaţiile pe care ţi le oferă limba acestora autorul ne vorbeşte (şi) intr-o emoţionantă scrisoare (ultima) adresată nouă, pe care merită să o redăm in extenso:

     „Luni seara, după 23 august 2009. Frate Oros!

     Mulţumesc de randurile rupte din sufletul tău, pentru cartea aceasta muncită. Am ezitat la unele transliterări, de pildă iatiul l-am dat ca e, dar şi ca ea, mai deschis, chiar diftong. De ce, pentru că am socotit că in retorica de predică a preotului rostirea mai deschisă era din fireasca, din elanul zicerii cu rost moralizator!

     Am o idee cu aceste predici, in care domină cuvintele latine, iar slavonismele sunt puţine! Se confirmă ceea ce a făcut Ioan Zoba din Vinţ, care in Molitvelnicul său a inlocuit unele cuvinte slave cu cuvinte latine, astfel a latinizat puţin cartea sa. De ce a făcut-o? Oare nu putem vedea aici o luminiţă precursoare a Şcolii Ardelene? Care nu incepe cu Inochentie, cum se consideră de obicei, ci are precursori mai vechi, nu incepe livresc din Cantemir, ci incepe din popor, unde preoţii incă din veacul 17 in Ardeal preferau cuvintele latine, in o proporţie mică, dar de luat in seamă. Acest manus[cris] aduce argumente şi in acest sens. Ar trebui revăzute şi recitite manuscrisele şi din acest punct de vedere! Ar [fi pline] de surprize! Salve! Mălinaş.”

     Intr-o Notă finală, Constantin Mălinaş povesteşte despre intamplările sale in legătură cu această carte, dispariţia de mai multe ori a dactilogramelor predate spre tipărire, incă din 1984, incheindu-se cu mulţumiri emoţionante adresate colaboratorilor, in special soţiei sale: „Ediţia nouă apare la 21 mai 2009, de praznicul Sf. Impăraţi Constantin şi Elena, atat de impovăraţi cu speranţe de şi in istoria omenirii. O dedic memoriei soţiei mele Elena, care mult m-a ajutat cu ochii şi m-a insoţit cu vorba şi m-a imboldit cu fapta, scutindu-mă adesea de lucrul bărbătesc din casă, ca să pot scrie la aceste studii despre cărţi vechi. Ciutelec şi Oradea, de Sfintele Florii, la 12 aprilie 2009.”

     Dată fiind conjunctura nefastă in care se afla in ultimii ani (imbolnăvirea sa, moartea soţiei, acuzaţiile nedrepte ce i s-au adus etc.), socotim că această carte, un vis mai vechi al său, devenise acum una (re)scrisă cu premeditare, de către Constantin Mălinaş - bibliologul, bibliofilul, bibliograful, catalograful, istoricul, scriitorul şi editorul, cel pe care, parafrazand cumva o vorbă a lui C. Noica, nu pregetăm să-l numim un „om deplin al cărţii romaneşti”.

     *

     Ca să ne dăm seama mai bine de adevărata dimensiune a personalităţii istoricului cărţii şi bibliografului Dr. Constantin Mălinaş, redăm mai jos un fragment mai amplu dintr-un studiu programatic, intitulat Bibliografia retrospectivă a Romaniei, text care poate fi considerat pe drept cuvant testamentul său bibliologic lăsat pentru viitorii patrimonişti:

     „[…] Incercand o schiţă a marelui subiect, care este civilizaţia scrisului şi cărţii (manuscrise, sau tipărite) in Romania, pornesc de la prospectul publicat de către Nicolae Bălcescu in «Magazin istoric pentru Dacia», tomul intai, la anul 1845, pe nedrept uitat, trec prin planul şi experienţa Ioan Bianu (1895) şi a celor, care l-au urmat, pană in zilele noastre, ajungand la următoarea schema de meditaţie: Corpusul despre civilizaţia scrisului in Romania, cu trei mari secţiuni, Bibliografia manuscriselor (care să includă inceputurile scrisului antic pe piatră, pe lemn, pe textile, scrisul brodat, scrisul pe ouă, pe ceramică, pe ciuperci, pe inele, pe orice suport, ajungand in Evul Mediu la scrisul pe pergament şi hartie), apoi Corpusul insemnărilor de pe cărţi vechi, tratate diplomatic, ca documente cu formule caracteristice ( A se vedea studiul «Biblioteconomie din insemnări pe cărţi şi manuscrise vechi», in volumul «In honorem Gabriel Ştrempel», Bucureşti, 2006, p.425-427), respectiv Bibliografia retrospectivă a Romaniei, cu etapele: veche (1473-1688), premodernă (1688-1780), modernă (1780-1918), contemporană (1918-1952). Acesta este un proiect uriaş, care pluteşte de prea multă vreme intre specialişti, pentru a fi ignorat in continuare. Marele lui avantaj este că nu produce o ruptură de lucru şi poate prelua tot ce s-a descris bine pană acum, adică asigură o continuitate bună de metodă şi materie, la care poate adăuga, dacă principalele instituţii de specialitate, in primul rand Biblioteca Academiei Romane, ar fi dispuse să-i dea importanţa cuvenită şi să ne aducă in rand cu lumea, dandu-ne de lucru pe un plan bine intocmit. Ar fi cel mai potrivit omagiu adus Liturghierului, la cinci sute de ani de la apariţia fulgurantă din anul 1508.” [Romania Literară, nr. 49, 12/12/2008].

     Ca nimeni altul, Constantin Mălinaş a ştiut să cultive „frăţia intru carte”, sentiment din care am avut onoarea să ne impărtăşim şi noi cu mare bucurie, dar care, astăzi, lipseşte tot mai mult in lumea cercetării cărţii.

      Ioan Maria OROS

     

     CONSTANTIN MĂLINAŞ - VOLUME PUBLICATE:

     • Afinitatea lui Gheorghe Şincai faţă de Oradea (1796-1812). Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1979, 34 p.

     • Caragiale-Opera in ediţii romaneşti (1887-1987): Cercetare bibliografică. Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1987, 24 p.

     • Centenar Ion Creangă 1889-1989: Catalog de ediţii şi grafică. Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1990, 64 p.

     • Carte romanească veche (1643-1830). Prefaţă de Dan Simonescu. Oradea: Editura „Mihai Eminescu", 1993,168 p.

     • Eminescu printre noi: Studii. Oradea: Editura „Mihai Eminescu", 1995, 36 p.

     • „Biblioteca pentru toţi" la centenar 1895-1995. Oradea: Editura „Mihai Eminescu", 1995, 24 p.

     • Cu „Astra" in regiunea Odesa: insemnări de călătorie. Oradea: Familia romană, 2000, 146 p. Carte premiată in 2000 cu „Premiul pentru carte document" al Academiei ASLA de la Oradea.

     • Eminescu şi Oradea: Studii de geografie literară. Oradea: Biblioteca Judeţeană „Gh. Şincai" Bihor, 2000, 64 p.

     • Contribuţii la istoria iluminismului romanesc din Transilvania, Ioan Corneli (1762-1848): Teză de doctorat in filologie. Oradea: Universitatea, 2003, 316 p. cu il. şi doc.

     • Iosif Vulcan şi Mihai Eminescu. Album de istorie literară: format din 70 de planşe colorate, cu imagini şi text privind anii 1866-1906. Oradea: Asociaţia Romană pentru Ex Libris, 2006.

     • Bicentenarul elegiei lui Gheorghe Şincai la Oradea (1804-2004). Oradea: Asociaţia Romană pentru Ex Libris, 2005, 80 p. il.

     • Imprumutul de carte la Oradea prin anii 1784-1810. Oradea: Asociaţia Romană pentru Ex Libris, 2006, 28 p. cu facs.

     • Biblioteca ediţiilor Eminescu romaneşti şi străine 1879-1989. Catalog de 640 de ediţii ale operei eminesciene apărute in ţară şi in lume I Constantin Mălinaş şi Liviu Papuc. Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1989. 64 p. cu il. Lucrare premiată in 1990 cu Premiul de istorie literară „M. G. Samarineanu", acordat de Revista „Familia".

     • Biblioteca Gimnaziului greco-catolic de băieţi din Beiuş 1828-1918: Monografie / Constantin Mălinaş şi Iudita Căluşer. Oradea: Editura Logos, 2006, 302. p. cu il.

     • Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu (1802-2002). Oradea, 2003, 272 p. il. in colaborare.

     • Medalia - ca document de bibliotecă. Oradea, Asociaţia Romană pentru Ex Libris, 2005, 80 p. il. Lucrare distinsă cu Premiul şi medalia Teiul de aur, Botoşani, 2005.

     • Sfragistica de bibliotecă. Propunere de curs special. Oradea, A.R.E.L., 2006, 120 p. il.

     • Din literatura veche a Bihorului. Un manuscris din veacul al XVIII-lea de cazanii la oameni morţi. Studiu şi ediţie de Constantin Mălinaş, Oradea, Editura Primus, 2009, 144 p. cu facs.

     

      Aspecte de arhitectură şi urbanism roman provincial in vicusul militar al castrului de pe dealul Pomet de la Porolissum.

      Arta ca expresie a creativităţii in urbanismul roman

     Amenajarea teritoriului, in general, reprezintă o noţiune ce integrează obligatoriu sub auspiciile sale şi conceptul de urbanism. El constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale. Urbanismul ca fenomen, la care vom face referire in continuare, şi-a făcut simţită prezenţa şi s-a manifestat, aşa cum lucrurile o dovedesc, incă din antichitate, aspect de unde rezidă, in mod cat se poate de clar, importanţa pe care a avut-o de a lungul timpului. Gestionarea spaţială a unui teritoriu, parte componentă a conceptului urbanism, a reprezentat un ansamblu de activităţi puse in interesul colectivităţii, ca şi comunitate umană, in concordanţă cu valorile şi aspiraţiile sal. Urbanismul a urmărit imbunătăţirea condiţiilor de viaţă in comunităţile umane urbame sau rurale. Incă din antichitate au existat, preocupări pentru amenajarea spaţiilor publice sau private, in conformitate cu planuri concepute in acest sens şi cu o planificare a amplasamentelor obiectivelor avute in vedere. In anumite cazuri a fost condiţionat de legi emise in acest sens. Acestea reprezentau cadrul legal ce avea in vedere o dezvoltare judicioasă a diferitelor forme de habitat uman, şi avea in vedere evitarea supraaglomerărilor, a declanşării incendiilor sau a păstrării curăţeniei ambientale, precum şi reglementarea altor aspecte legate de habitat. Astfel, s-a reuşit in cadrul societăţii antice romane să fie asigurate cetăţenilor săi o serie de servicii şi condiţii de trai superioare altor societăţi contemporane. Se aveau in vedere: aprovizionara cu apă potabilă, realizată prin intermediul unor sisteme concepute in acest sens; protecţie prin ziduri ce constituiau elementele unui eficient sistem defensiv; accesul asigurat prin porţi, care controlau tranzitul la nivelul lor; libera circulaţie pe străzi şi trotuare, asigurarea de spaţii de locuit in clădiri ce ofereau un anumit grad de confort pe măsura poziţiei sociale deţinute de proprietar. Pentru o perioadă de inceput a existenţei aglomerărilor umane, ca tip de habitat, acestea s-au dezvoltat relativ intamplător in jurul unor obiective importante pentru comunitate cum erau: acropola, sanctuarul aşezării, etc. In timp, toate aspectele punerii in fapt a planului de sistematizare a fost abordat intr-o altă manieră, fiind tratat conform unor reguli impuse de elementele principiilor de sistematizare impuse de urbanismul retinal, bazat pe o tramă stradală. Acest sistem se regăseşte in structura planului de sistematizre a tuturor tipurilor de habitat roman urban sau chiar rural. In cazul nostru, avem in atenţie şi analiză cazul unei aşezări civile de castru de trupe auxiliare, respectiv cazul vicus-lui militaris, al castrului de pe dealul Pomet de la Porolissum.

     Aşadar, urbanismul, a fost considerată disciplina care se ocupa de sistematizarea şi dezvoltarea oraşelor, care căuta cu ajutorul resurselor tehnice disponibile să determine cea mai bună dispunere a străzilor, clădirilor şi instalaţiilor publice, a locuinţelor private, in aşa fel incat populaţia unei aşezări să ducă o viaţă comodă, plăcută şi sănătoasă. In timp, s-a dovedit ca ne fiind exagerata extinderea valabilităţii de aplicare a principiilor urbanismului şi pentru alte tipuri de aşezări, ce se incadrau, de data aceasta, in categoria celor rurale. In această grupă sunt incluşi şi vici militaris, care pentru o etapă de inceput in existenţa lor au avut un recunoscut caracter rural. Legat de domeniul urbanismului antic, cu referire la cel roman, se acceptă faptul că oraşul nu mai reprezinta in epocă o entitate autonomă desprinsă din teritoriul din care s-a format, ci dimpotrivă era un perimetru cu mult mai vast decat cel delimitat de graniţele sale fizice. Teritoriul care inconjuara oraşul era in stransă legătură cu acesta şi este astfel structurat, incat funcţionarea sa era inseparabilă oraşului insuşi. Astfel, obiectul de studiu al urbanismului roman este lărgit, cuprinzand nu numai oraşul, ci intregul teritoriu, in zona sa urbană, cat şi cea rurală.

     Fondarea unei a unei aşezări, a unei cetăţi implicau in antichitatea romană derularea unor ritualuri strict respectate. Se incepea prin cunoscuta procedură de delimitarea pe cer a unui spaţiu calificat tocmai ca templum. Trasarea conturul acestui spaţiu revenea, comform tradiţiei, personajului inzestrat cu funcţia de augur, prin urmare, unui individ sortit inţelegerii intenţiilor zeilor. El „trasa" patrulaterul, marcat de cele patru puncte cardinale. In interiorul acestei zone celeste se practicau ritualuri indispensabile „intemeierii" cetăţii. In ce priveşte Roma, operaţia mai sus amintită este atribuită de legendă fraţilor gemeni Romulus şi Remus, recunoscuţi ca fondatori ai “ oraşului etern ”. Sub aspect procedural, in timp, s-a dovedit ca fiind un model respectat.

     Planul unei aşezări, mai ales in cazul unei aşezări urbane, in mod clasic, comporta două axe sacre: nord-sud, asigurată de cardo, şi est-vest, chezăşuită de decumanus. Zona pomerană era supusă la diverse interdicţii, care urmau să-i salvgardeze puritatea şi să evite profanarea sa. Se interziceau, cu foarte puţine excepţii, inmormantările in spaţiul interior al cetăţii (Leg. XII Tab.; Cic, Leg., 2, 23, 58). Inima spaţiului pomeral, vatra Romei, se afla in Forum, in templul zeiţei Vesta.

     In prezent, revenind la urbanism, acesta este considerat o ştiinţă cu vechi legături in istoria societăţii umane, care, pe plan social şi uman, studiază sistematizarea raţională a tuturot tipurilor de habitat ( urban, rural ), a teritoriilor şi mijloacelor de comunicaţie, cu scopul de a realiza cele mai bune condiţii de viaţă pentru colectivităţile umane pe care le găzduia. Din definiţia dată urbanismului, derivă următoarele aspecte:

      1. - Sfera de cuprindere a urbanismului este intregul teritoriu: urban şi rural, construit şi neconstruit, construibil,şi neconstruibil

     2. - Elementele pe care urbanismul, ca ştiinţă, le foloseşte sunt: cercetările, dispoziţiile, regulile, regulamentele, proiectele necesare pentru a se ajunge la o sistematizare raţională şi la cea mai bună utilizare a teritoriului ;

      3.- Scopul urbanismului este acela de a favoriza bunăstarea comunităţii prin perfecţionarea structurilor, aşadar, scopul urmărit stă la baza importanţei sale ca ştiinţă, dar şi la baza dificultăţilor cu care se confruntă. In realitate, acesta presupune acceptarea principiului solidarităţii sociale, adică acela de a pune interesul colectiv mai presus de cel individual. In acest sens, statul este in măsură să impună limite şi să stabilească legături intre interesele diferiţilor cetăţeni, cu scopul de a satisface exigenţele colective.

     Urbanismul este aşadar, o imbinare intre morală, politică, ştiinţă, tehnică şi artă.

     Importanţa urbanismului antic in general, cu referire in cazul nostru la cel roman, rezidă chiar din scopul pe care acesta l-a urmăreşte: scop de natură etică, la a cărei atingere ştiinţa, tehnica şi arta işi aduc contribuţii indispensabile. Ştiinţa, studiind fenomene naturale şi comportamente umane investighează cauze, corelaţii, legi şi formulează norme pentru atingerea obiectivelor determinate. Tehnica, avand ca scop satisfacerea numeroaselor exigenţe ale vieţii cotidiene, pune in valoare cercetările ştiinţelor aplicate. Arta, ca expresie a inteligenţei şi creativităţii umane, se regăseşte in procesele de sistematizare a teritoriului şi de construire a diferitelor obiective. Aşadar, in urbanism, ca ştiinţă, latura ştiinţifică şi cea artistică se intalnesc, se intrepătrund, se completează reciproc şi se exprimă prin intermediul tehnicii. Teritoriul ca spaţiu, in timp, poate inregistra rezultatele unui lung proces de transformare şi este opera omului O aşezare umană, ca formă de habitat, reprezintă orice formă de ansambluri de adăposturi create şi destinate omului. Fiecare aşezare umană se naşte din necesităţi clare de locuire, apărare şi organizare a unui spaţiu terestru şi constituie amprenta cea mai vizibilă pe care omul o poate lăsa pe pămant, ca urma a prezenţei sale. Aşezările umane evoluează in timp şi influenţează mai mult sau mai puţin teritoriul, modificand astfel aspectul spaţiului. Cunoaşterea caracteristicilor aşezărilor umane, oferite de elemente precum: localizare, construcţie, poziţie, formă, structură, este necesară din motive culturale şi de mediu, istorice, etnice, economice, politice şi sociale, care se modifică in timp. O aşezare umană, ca regulă general valabilă, a apărut iniţial acolo unde au existat condiţii naturale şi de mediu favorabile, prin prezenţa unui curs de apă, o bună fertilitate a solului, iluminare naturală, curenţi de aer, accesul la căi de comunicaţie etc.

      Dezvoltarea aşezărilor umane a fost generată şi susţinută, in primul rand, de aspectul economic. Viaţa in colectivitate prezintă avantajul producţiei şi consumului de bunuri, a mijloacelor de muncă şi a tuturor produselor in exces, in raport cu nevoile interne ale comunităţilor, fiind destinate schimbului intre acestea. Astfel, aşezările umane devin, de cele mai multe ori centre producţie, consum, centre de trafic şi puncte de convergenţă a curentelor comerciale, dar şi culturale, de răspandire a civilizaţiei şi producătoare nu numai de bunuri materiale, ci şi de valori culturale.

      Caracteristicile unei aşezări pot fi considerate şi in raport cu timpul existenţei sale. Este interesant de reţinut faptul că modul de dispunere a construcţiilor influenţează modul său de extindere şi dezvoltarea. Astfel, există aşezări care se extind in mod radial, aspect posibil in spaţii extinse (campii) sau care se extind in mod liniar, aspect condiţionat de amplasamentul avut in suprafeţe inguste ( văi montane sau spaţii inguste ce se aflau intre munte şi mare). Evoluţia societăţii omeneşti, in general, a condus la concentrarea populaţiei in aşezări care erau in măsură să asigure: condiţii pentru desfăşurarea unor activităţi lucrative, cat mai ales era spaţiul unde se ridicau construcţiile cu destinaţia locuinţe pentru populaţia sa. Concentrările umane respective puteau fi rurale sau urbane. Cele urbane, la randul lor, au putut fi rezultatul evoluţiei unor habitate umane de la stadiul de aşezare rurală sau grup de aşezări rurale la stadiul urban.

     Pe măsura dezvoltării centrelor urbane, fenomen evidenţiat prin concentrarea unei populaţii numeroase intr-un anumit spaţiu, a putut conduce, in anumite situaţii, la apariţia unor factori modificatori ai mediulu inconjurător. Civilizaţia romană, prin caracteristicile sale, a fost in esenţă una urbană cu un important rol in acest sens. Rolul de factor modificator pe care l-au avut, in anumite situaţii, aglomerările umane de epocă romană, a fost efectul intervenţiilor majore asupra mediului inconjurător. Important in legătură cu acest aspect este faptul intervenţiile amintite se pot transforma, la un moment dat chiar in factor climatogen. Orice intervenţie a omului asupra mediului, fie numai prin defrişări masive la nivelul unor suprafeţe cu vegetaţie forestieră, respectiv defrisarea unor suprafeţe cu păduri, ca să dăm un exemplu ce se regăseşte in cazul Porolissum, a putut şi a determinat anumite modificări climatice cu efecte colaterale. Nu trebuie omis faptul că modificările respective erau in raport şi erau determinate in mod direct de caracterul şi mai ales de dimensiunea intervenţiei realizate asupra mediului inconjurător

      In anumite situaţii, ca urmare a dimensiunilor intervenţiilor, s-au inregistrat anumite schimbări in cadrul mediului natural inconjurător. Aceste consecinţe puteau fi şi efectul dezvoltării habitatelor respective, mai ales in cazul marilor oraşelor, unde sunt bine reprezentate Aceste diferenţe, se găsesc in termenul unanim acceptat de climat urban. Efectele respectivilor factori modificatori s-au putut regăsi, fără a incerca să se sugereze o anumiă ordine, şi sub aspectul distribuţiei precipitaţiilor. Cateva studii care au abordat probleme legate de precipitaţii au arătat că importanţa fiecăruia dintre aceşti factori nu a fost bine determinată. Pentru zona Porolissum sunt constatate efectele produse de curenţii de aer direcţionaţi pe direcţia NV – SE, care posibil au fost influenţaţi de condiţiile naturale ale zonei. In mod direct situaţia a fost influenţată de prezenţa culuoarului natural format de trecătoarea Poarta Meseşeană, dar a fost şi influenţata de defrişările masive realizate de romani in zonă. Curenţii de aer permanenţi pe direcţia NV – SE au influenţat, in opinia noastră, structura şi planul de sistematizare a asezării vicane porolisseanse şi regimul pluviometic.

     Intervenţiile şi amenajările care au fost realizate cu un pregnant rol strstegico militar, ce au avut loc după sosirea armatei romane in zonă, in primăvara, vara anului 106 p. Chr., au afectat in mare măsură vegetaţia forestieră in zona Porolissum, şi la o scară mai extinsă a intregii zone a limesului meseşean, a graniţei de NV a provinciei Dacia. Totul s-a realizat prin defrişări masive, strategic concepute, pentru realizarea unei bune vizibilităţi de perspectivă dinspre provincie spre Barbaricum. Au fost tăiaţi, pe mari suprafeţe, copacii codrilor ce existau. Zona era binecunoscută prin bogăţia fondului forestier. Intervenţiile realizate, prin proporţiile atinse, au ajuns astfel chiar să influenţeze, in timp, regimul pluviometric in zonă, şi mai ales cota panzei freatice. Subiectului, pană la această dată, nu i s-a acordat atenţie, deşi in opinia noastră a avut importaţa sa, care a fost insă, pană in momentul de faţă, neglijat sau trecut cu vederea. Curenţii de aer permanenţi au exercitat influenţe asupra aşezării vicane, influenţe care se regăsesc in cazul formelor arhitectonice adoptate şi mai ales asupra amplasamentelor alese pentru viitoarea structură a respectivei forme de habitat. Concluziile la care am ajuns pot fi considerate la un moment dat ca fiind exagerate sau lipsite de suficiente argumente. Considerăm insă că problema trebuie pusă in discuţie, ca urmare a importanţei efectelor produse de condiţiile de mediu asupra aşezărilor umane in general, mai ales in cazul in care au suferit anumite modificări ca urmare a intervenţiilor umane. Problema ridicată nu trebuie omisă deoarecea, in opinia noastră, intervenţiile asupra mediului inconjurător au avut un rol important in ceea ce privesc implicaţiilor avute asupra urbanismului roman ca fenomen de dezvoltarea a unei aşezări umane. Subiectul trebuie aprofundat şi completat cu cercetări care vor contribui cu siguranţă la obţinerea unor date noi, care vor completa imaginea segmentului respectiv, care a influenţat cu certitudine societatea porolissensă la un moment dat.

     Deplasarea aerului sub formă de curenţi permanenţi reprezintă o problemă care datorită rolului jucat in cazul urbanismului de epocă romană a trebuit avut in atenţie in cazul in care se analizează punerea in fapt a structurii fizice a oricărui fel de aşezare umană. Suprafeţele construite dar şi proprietăţile fizice ale suprafeţei habitatului, după caz, rural sau urban, au putut influenţa modul de propagare şi manifestare a vantului. Zonele construite pot crea, in anumite situaţii, chiar turbionări (cu atat mai puternice cu cat clădirile sunt mai voluminoase), iar spaţiile deschise determină creşteri ale vitezei vantului. Curenţii de aer au putut fi astfel canalizaţi pe străzi, mai ales in cazul in care existau clădiri cu inălţimi ample. In general, se apreciază că deplasările maselor de aer au intensităţi mai reduse cu 10 – 40 % in suprafeţe mobilate cu clădiri din oraşe, decat in zonele rurale şi in cele cu arii deschise. Fenomenul se datorează stabilităţii mai mari a maselor de aer in zonele construite ale oraşelor, decat in zonele invecinate. Deplasările de aer erau şi sunt şi in prezent influenţate de configuraţia terenului şi a amplasamentului constucţiilor habitatului respectiv. Neplăcerile pe care le puteau crea vantul, ca fenomen metorologic, puteau fi majore, in anumite situaţii. In cazul vicusului militar al castrului mare de pe dealul Pomet de la Porolissum, situaţia existentă in antichitate in ceea ce priveste regimul curentilor de aer, poate fi constatată şi in prezent. Condiţiile existente, in opinia noastră, nu a cunoscut mutaţii majore, curenţii de aer permanenţi, prin intensitatea avută, au fost şi sumt şi in prezent o problemă la Porolissum. Condiţiile de mediu influenţate de prezenţa curenţi de aer cu un regim aproape permanent au fost avute in vedere cu certitudine in momentul conceperii planului de dezvoltare urbanistică a vicusului militar porolissens.

     Considerăm că planurile de sistematizare, in general, a diferitelor tipuri de habitat provincial roman, rural sau urban, cu referire aici la cel intalnit in cazul vicusul militar al castrului de pe dealul Pomet de la Porolissum, au fost influenţate de factorii naturali zonali existenţi. Situaţia constatată arheologic dovedeşte că aici se regăseau in practică elemente de aplicare a pricipiilor de bază de urbanism roman care luau in considerare conditiile de mediu. Aspectul menţionat este dovada faptului că principiile de urbanism se regăsesc şi in cazul tipului de habitat pe care-l reprezentau vici militaris. Din punct de vedere al evoluţiei acestui tip de aşezare de castru de trupe auxiliare se acceptă in prezent ideea că acestea au putut evolua, in existenţa lor, la stadiu urban. Dorim să reamintim faptul că in prezent sunt clarificate aspectele in legătură tipurile de habitat roman cunoscute, care ridicau, pană nu de mult, anumite probleme. Prin termenul convenţional de aşezări rurale inţelegem azi existenţa a două mari categorii de unităţi de habitat situate in mediul rural provincial roman. Astfel, prima categorie este reprezentată de aşezările situate in imediata apropiere a castrelor trupelor auxiliare, care erau numite vici militaris, sau canabae in cazul aşezărilor de castre de legiune. Se pare că primele menţiuni legate de aşezările civile de pe langă castre le oferă Appian şi Valerius Maximus (Appian, Iber. 85; Val. Max. II, 7, 1). Alte izvoarele antice (Sallustius, De bello Jugurtino, 44, 545; Tacitus, Hist., IV, 22; Caesar De bello Galico, VI, 36, 37) vorbesc despre aşezările civile ale castrelor menţionand că trupele, pe traseul mişcărilor pe care le efectuau in misiunile ce le erau incredinţate, erau insoţite de o comunitate de civili formată din familiile lor, meşteşugari, negustori şi alte categorii, a căror existenţă depindea de relaţia lor cu trupa respectivă. Prezenţa civililor insoţitori de trupă este atestată in vecinătatea fortificaţiilor militare in aşezări care existau in stransă legătură cu garnizoana. Structura socială si etnica a aşezărilor de acest tip reflectă fidel, in bună măsură, structura socio-etnică a trupei sau a diverselor unităţi militare din castru. Realitatea respectivă se explică prin stransa legătură existentă intre cele două entităţi. Intre civili şi militari, intre aşezarea civilă de tip vicus şi garnizoană exista o stransă relaţie de interdependenţă. Viaţa economică ce se derula in vicus, sub toate aspectele sale, avea drept prim scop satisfacerea necesarului in ceea ce priveşte anumite produse şi a cerinţelor trupei sub aspectul prestării unor servicii .

     A doua categorie de aşezări intemeiate in spaţiul provincial de către coloniştii civili, ale căror motive de a-şi amplasa noile locuinţe intr-o anume zonă erau mai ales de natură economică, au fost denumiţi pagus ( pagi la plural). S-ar putea, după unele opinii, ca un pagus să reprezinte o aşezare rurală cu un grad mai ridicat de autonomie comparativ cu vici sau canabae.

     Din punct de vedere al aşezărilor urbane provinciale romane, acestea pot cunoaşte in evoluţia lor două nivele de dezvoltare, cea de municipiu şi cea de colonia Aşezările rurale sau urbane din Dacia romană, au fost intemeiate, aspect de o importanţă deosebită, ca regulă respectată de o populaţie nou sosită in spaţiul noii provincii, pe amplasamente nelocuite de autohtoni.

     Viaţa privată cotidiană in societatea imperială romană, fie ea şi una provincială, in intreaga sa complexitate, a fost caracterizată de repere care trebuie avute obligatoriu in vedere in momentul in care se incearcă realizarea unei analize a unui anumit tip de habitat şi a componentelor sale. Limitele oricărui demers realizat, automat şi a celui de faţă, se explică de la sine, prin complexitatea subiectului şi prin informaţiile care deocamdată sunt lipsite de consistenţa dorită. Baza de date valorificată este reprezentată in primul rand de informaţiile obţinute pe parcursul cercetărilor arheologice pe care le-am realizat in vicusul militar al castrului mare de pe dealul Pomet de la Porolissum. Limitele care n-au putut fi depăşite legate de subiect rezidă şi din sărăcia informaţiilor opţinute in urma documentării bibliografice efectuate la tema subiectului abordat. Viaţa privată in ansamblul său, s–a derulat in bună măsură in cadrul oferit de clădirile locuinţă. Acesta a fost supus in timp fenomenului evoluţie aşa cum este constatat arheologic marcand etape distincte in istoria sa. Sunt constatate arheologic diferite tipuri de construcţii locuinţă: semiingropate, din lemn, chirpic, cărămidă şi in piatră. Forma de bază dată unei astfel de construcţii, precum şi transformările inregistrate in timp, conferă clădirii locuinţă elemente de specificitate valabile pentru anumite perioade ale sale şi pentru anumite regiuni. Aspectul remarcat poate fi insă apreciat ca fiind produsul şi al relaţiilor sociale existente la un moment dat in comunitatea respectivă. Subiectul urmărit are in vedere şi capacitatea de a oferi date in legătură cu viaţa cotidiană a familiei romane, cotidian derulat intr-o locuinţă provincială. Locuinţa şi in epoca romană a reprezentat construcţia, precum şi mediului unde se derula o bună parte din viaţa privată a familie. Analiza poate fi abordată atăt din punct de vedere tehnic, respectiv sub aspectul analizăii elementelor ce ţin strict de construcţia propriu zisă, analizand in acet caz stilului arhiectonic, tehnică de construcţie, structură, materiale de construcţie folosite, etc., dar şi ca mediu, respectiv spaţiul de desfăşurare a majorităţii activităţilor familiale.

      Demersul nostru, este in bună parte, aşa cum am arătat, rezultatul cercetărilor arheologice sistematice proprii, realizate la Porolissum şi a analizei elementelor de aplicare a politicilor de sistematizare ale aşezării. Aşadar, in studiul de faţă vom face referiri numai la clădirile locuinţă pe care le-am cercetat. Cele constatate de noi in cerctările intreprinse sunt elemente legate de problemele pe care le ridică locuinţa provincială romană ca tip de construcţie. Credem că vom reuşi să evidenţiem, in demersul nostru, in ce măsură locuinţa, in general, dar şi in particular cu referiri la cele cercetate, a reprezentat doar un simplu adăpost sau dacă nu a reprezentat rezultatul adaptării acestui tip de construcţie la standardele societăţii respective. Desigur, se regăsesc in acest caz aspecte care reprezintă efectul respectării, in primul rand ale unor norme arhitectonice, iar in al doilea rand, aspect care nu trebuie omis nici intr-un caz, a necesităţilor individuale conferite de statutul social al proprietarului.

     Cartierele de locuit in vicus sunt caracterizate de clădiri care puteau avea o parte privată destinată membrilor familiei şi una publică cu destinaţie comercială. Spaţiile publice ale casei romane, in general aveau acces dinspre stradă. De regulă clădirea era locuită de o singură familie. Casa la romani era privită ca o entitate complexă ce includea simboluri şi elemente specifice acesteia la momentul respectiv, pornind chiar de la materialele de construcţie la care se făcea apel pentru ridicarea unei astfel de cladiri. Materialele de construcţie folosite de a lungul vremii au fost: pămantul, lemnul, pentru o primă etapă a existenţei aşezării şi piatra la care s-a apelat ulterior. Impreună cu pămantul, cea mai veche materie artizanală a fost lemnul. In momentul in care s-a recurs la piatră, care inlocuia pămantul şi lemnul, toate elementele de construcţie au rămas aceleaşi in forma şi in funcţie de simbolismul lor ( Benoist 2005, 91 ) Succesiune, in ceea ce privesc matrialele de construcţie, la care s-a făcut apel, in timp ( pămant, lemn, piatră ) scoate in evidenţă felul in care omul a făcut apel la materia vie, in general, pe parcursul istoriei sale universale. Astfel, poate să fie susţinută ideea că intrezărim modul in care construcţiile realizate puteau să se raporteze la univers

     Dumitru Gheorghe TAMBA

     Incursiune in metaliteratura imediată

     Titlul acestei scurte expuneri mi-a fost sugerat de o operă literară controversată din perioada interbelică, intitulată „Intamplări in irealitatea imediată”. Autorul, Max Blecher, confiat patului pentru o treime din scurta sa viaţă, altminteri educat, cult (a fost studentul facultăţii de medicină), s-a văzut nevoit să recurgă la subterfugiul exprimării pseudo-literare pentru a-şi asigura măcar aparenţa normalităţii existenţei cotidiene.

     Din punctul de vedere al literaturii „normalul” nu prea are mare căutare. Ceea ce surprinde, emoţionează, excită, dă de gandit ori oripilează, evocă pios sau, dimpotrivă, trasează un model de a fi pentru cel cu mintea deschisă spre lectura respectivă – iată ce oferă şi ce i se cere, de fapt, unei opere literare. Dar ce se intamplă acolo unde, dintr-un motiv sau altul ceva nu funcţionează aşa cum ne aşteptăm? Ce se intamplă dacă libertatea celui care vrea să se exprime este constransă intre anumite chingi, corzi, hotare, diguri, oprelişti, etc.?

     Ce-ar fi dacă am putea opera asupra gradelor de libertate, pentru a vedea dacă lipsa unuia sau a mai multora duce la schimbarea percepţiei asupra lumii şi cum induce o astfel de percepţie mutilată un anumit stil in literatură şi artă? Altfel spus, cum e atunci, cand viaţa intervine brutal in lumea unui autor sau artist şi il obligă să işi ajusteze metodele de exprimare la posibilităţile existenţiale?

     Denumirea de „grad de libertate” provine din mecanică (dinamica punctului mobil) şi se poate defini ca un anumit „parametru independent necesar pentru determinarea univocă a configuraţiei unui sistem” (Dicţionar de fizică, p.257). Dacă se renunţă la un anumit grad de libertate, punctul respectiv se poate deplasa doar intr-o anumită direcţie, i se imprimă deci un anumit traseu, o obligativitate din care nu mai poate ieşi, evada. Mi-am propus să ilustrez, in cele ce urmează, cazurile in care autorul este obligat să renunţe la unele libertăţi, asemenea punctului mobil de mai inainte. Care va fi traseul imprimat de renunţarea aceea impusă din afară?

     Exponentul clasic este, desigur, tocmai M. Blecher, care şi-a petrecut anii efervescenţei intelectuale lipit de un pat de spital. Adept al mişcării avangardiste, cunoscător al operei lui Kafka şi A. Gide, al filozofiei lui Heidegger şi prieten cu Geo Bogza şi Ilarie Voronca, frustrat de posibilitatea deplasării libere, a legăturilor sociale, a evenimentelor culturale mondene, ajunge să ridice tragismul experienţei personale la rang de artă in cele numai trei volume care ii succed, "Intamplări in irealitatea imediată", "Inimi cicatrizate" şi "Vizuina luminată". Văduvit de mişcare, recurge la analiza obsesivă a obiectelor din jurul său, a vederii din chenarul ferestrei, a descrierii personajelor care fac parte accidental din mica sa lume. Degringolada autorului insuşi, drumul dureros către decrepitudinea fizică sunt descrise cu o acurateţe de chirurg, ridicand pană şi kitch-ul cotidian la rang de artă.

     Autoarea americană Helen Keller a ajuns să fie personajul emblematic al luptei pentru acceptarea fără discriminare a persoanelor handicapate. In urma unei boli suferite in primele luni ale copilăriei, a rămas oarbă şi surdă pentru tot restul vieţii. Neputand să comunice in nici un fel, considerată retardată chiar şi de membrii familiei, in urma acceselor neputincioase de furie, era sortită unei vieţi intr-un sanatoriu de boli mentale. A avut norocul unei invăţ

Categorii

Actualitate
Literatura
Interviu
Istorie
Texte & studii traditionale
Ethnos
Folclor
Dezbaterile Caiete Silvane
Mass Media
Cenaclul Silvania
Cronica literara - Aparitii editoriale
Suplimentele Caiete Silvane
Poesis
Cybercultura
Proza
Teatru
Ce-i de facut
Cronici
Monografii
Zilele revistei Caiete Silvane
Eseu
Universitaria
Reportaj
ON LINE
Estetica imaginarului
Jurnal
Polemici
Evocari
In memoriam
Opinii
Eveniment

Arhiva



Arhiva Editii

Stiri

Ultimele stiri
Toate stirile

Cauta articol dupa cuvinte din titlu


cauta

Newsletter

E-mail
trimite

Linkuri utile

Sălăjeanul

Muzeul de Istorie si Arta

Biblioteca Judeteana Salaj

Gazetarul

Salajul Pur si Simplu

Regio TV

Graiul Salajului

Magazin Salajean

Primaria Zalau

Consiliul Judetean Salaj

Zalau TV

Asociatia Jurnalistilor din Salaj

Romania culturala