Revista Centrul de Cultura si Arta al Judetului SalajCine suntem?ContactRevista online

Mai 2010

Valente discursive ale figurilor de stil (II)
Diana IACOB      

     

     4. Recurenta este cea care, in mod evident, realizeaza, in primul catren, continuitatea: substantivul ,,cheie” apare de trei ori explicit si de doua ori prin pronumele („ce” si „o”) cu rol anaforic, adverbul temporal „aseara” (cu rol deictic, fiind marca a enuntarii si care trimite la o temporalitate construita discursiv) apare de doua ori, verbul „a pierde”, de asemenea, de doua ori.

     Odata cu primul vers, este introdusa explicit subiectivitatea unui agent uman (eul poetic, enuntiator, constiinta ce reflecta lumea) marcata mai intai doar prin pronumele personal de persoana I („mi”), iar ulterior, in versul al treilea, exprimata prin verbul de persoana I ,,am pierdut”. De altfel, subiectivitatea este intretinuta si de continutul afectiv declarat al versurilor urmatoare „cheia de la poarta verde, / am pierdut-o chiar aseara!...". Semnul exclamarii din finalul versului are, deci, atat rolul de a sublinia caracterul vadit emotional al adresarii catre alocutor, cat si functia fatica de a atrage atentia asupra acestui complex de procedee (marcand literaritatea enuntului).

     Aparitia unui „eu – enuntiator” „declanseaza” prezenta unui „tu” destinatar (alocutor), care e implicit marcat prin verbul de persoana a II-a ,,ai dat”, instituind, asadar, un joc al vocilor „se manifesta, in acest mod, tendinta discursului poetic de a trece de la reflectarea ,,conventionala” a lumii la reflectarea ei „artistica”, la constituirea unui refren secund cu ajutorul limbajului poetic” (Net 1988: 125-126).

     Ultimul vers se constituie intr-un enunt interogativ introdus printr-un conector pragmatic „dar”, cu functie argumentativa si care actioneaza asupra caracterului comunicativ al acestui vers, fiind totodata, un element al subiectivitatii. Este de remarcat faptul ca substantivul ,,cheie” capata sens generalizant in acest vers, sensul sau fiind modificat („Dar ce cheie nu se pierde?”). Ideea e subliniata si de verbul devenit impersonal prin reflexivizare „nu se pierde”.

      Subiectivitatea discursului liric este actualizata si de folosirea timpurilor verbale specifice. Astfel, primele doua verbe ,,ai dat”, „am primit” sunt la timpul perfect compus, timp subiectiv, care leaga intotdeauna trecutul de prezentul enuntiatorului (Jaubert 1990: 43).

      Perfectul compus raporteaza actiunea la prezent, la momentul enuntarii, dupa cum arata si paradigma sa: „data fiind originea lui (,,am”, adica posed, stapanesc in momentul de fata, plus participiul trecut) perfectul compus se leaga, trebuie sa se lege de prezent, de timpul cand subiectul vorbitor povesteste cele intamplate” (Iordan 1975: 136-137). E Campeanu (1997: 106) acorda perfectului compus o functie evocatoare „acesta devine un moment al retrairilor, adaugand, deseori, sentimentul unui regret, nostalgii si tristeti prin faptele definitiv incheiate”. Aceeasi valenta o are folosirea acestui timp in poemul „Romanta cheii”.

     Daca in primul vers substantivul ,,cheie” are aceeasi semnificatie ca si in titlu, reluarea cuvantului ,,cheie”, in al doilea vers, are ca scop singularizarea acesteia printr-un determinant atributiv ,,cheia de la poarta verde”, capatand astfel semnificatie majora. Sintagma „de la poarta verde” sugereaza o cale de acces spre universul cunoasterii, idee exprimata prin alaturare in urmatoarea secventa lirica (strofa a II-a), coeziunea e asigurata prin reluarea versului refren ,,cheia ce mi-ai dat aseara, in acest context dezvaluind noi sugestii, pe de o parte, confera substantivului „cheie” semnificatii profunde, aceasta identificandu-se cu visul, cu aspiratia pierduta, pe de o alta parte, pierderea e resimtita ca interdictie a patrunderii intr-un spatiu ideal, concretizat in metafora simbol „turn”, ce presupune un univers ascensional inchis, circumscris. Ideea este amplificata prin simbolul scarii, ca sugestie, in context, a caderii, asociindu-se cu verbul la gerunziu ,,cazand (sonoritatea prabusirii fiind accentuata de consoanele finale nd). Interiorizarea unui fapt exterior se realizeaza prin simbolul ,,luminii”, care se stinge, prefatand intunecarea idealului, pierderea farului calauzitor.

     In strofa a III-a, refrenul apare modificat ,,cheia ce-am pierdut aseara”, cheia identificandu-se cu o cautare asidua a idealului. Coerenta este mentinuta prin folosirea termenilor din aceeasi sfera semantica „aseara”, „noapte” (elemente ale enuntarii care asigura continuitatea secventei in spatiul extrafrastic, aflandu-se in dependenta directa cu eul care se enunta). Repetarea cuvantului ,,noapte” accentueaza ideea de cautare in intuneric, o ,,bajbaiala” resimtita la nivel subiectiv „Era noapte ca si-afara,/ Noapte ca sub boltuita / Cupola de manastire”.

     Simetria se realizeaza prin folosirea cuvintelor din aceeasi paradigma: cuvantul ,,lumina” (din secventa anterioara) - ,,lumanarile” in asociere cu forma verbala care se repeta ,,a stinge”.

      Proiectia dezorientarii, a neputintei, se concretizeaza prin trecerea de la pronumele personal I (ca marca a subiectivitatii, a individualitatii) la pronumele reflexiv de persoana a III-a (s-au stins).

     Urmatoarea secventa poetica se structureaza pe un alt simbol, cel al turnului, prezent in versul refren ,,si-am ramas in turnul gotic”, marcand coeziunea cu prima parte a discursului liric. Daca in prima strofa, turnul are semnificatii vagi, in strofa a V-a, acesta dobandeste semnificatii precise, dezvaluite din doua perspective (temporala si spatiala), prin determinari atributive. Secventa aceasta este impusa de mesajul poetic, confirmand, asadar, capacitatea figurilor de stil de a (se) chema unele pe altele (a se interconditiona), intr-o logica interna a discursului, accentuand valoarea lor cognitiva). Astfel, figurile de stil devin acte de discurs.

     In acest context, turnul ,,gotic” reprezinta un spatiu al celor mai inalte valori umane: ,,Iubire”, ,,Speranta”, ,,Credinta”. Ideea este accentuata prin grafia cuvintelor, majuscula conferindu-le unicitate si convertindu-le in simboluri ale valorilor supreme. Versul refren capata un alt sens, eul poetic percepand realitatea spatiala ca pe o izolare derutanta intr-un intuneric fara repere „Si-am ramas in turnul gotic,/ Domn pe-ntinsele imperii,/ Ale negrului haotic.”

     Ideea poetica este logic integrata in discurs, ea vine sa completeze si sa nuanteze sentimentul derutei, al cautarilor in van din prima secventa („mi-a stins lumina ...”, ,,s-au stins, pe la icoane/ Lumanarile de ceara”, „Domn pe-ntinsele imperii/ Ale negrului haotic”.

     Din perspectiva temporala, sentimentul scurgerii timpului este evidentiat de refrenul „Si-au trecut de-aseara clipe, / Si-au trecut de-aseara ore”, in care se modifica substantivul care denumeste timpul. Constiinta esueaza intr-un sentiment al damnarii misterioase, primul vers al strofei a IV-a sugereaza zborul „intors”, ca sugestie a verbului „a cobori”: „si m-am coborat pe scara”.

     Goticul se reduce la incercuirea si fixarea ,,in turn”, ce da senzatia inversa a existentei: refuz al oricarei desavarsiri, o foame de ,,infinitate”, care-l precipita insa, in mod paradoxal spre neant.

     Daca primul vers al strofei se inscrie in logica discursului, asigurandu-i coeziunea prin conjunctia coordonatoare ,,si”, secventa a II-a, introdusa prin conectivul argumentativ ,,dar”, schimba perspectiva, sentimentul damnarii, al non-existentei se asociaza in chip straniu cu cel al existentei amare ,,plina / Cu vin verde de cucuta”. In acest context, refrenul isi dezvaluie alte semnificatii, simbolul cheii mentine concomitent ideea de fuga, dar si de fixare, de confuzie, de gol fizic, ea asociindu-se cu simbolul cupei.

     Gasirea cheii ,,cupa” este expresia constientizarii esecului, iubirea, speranta, increderea devin ,,vin verde de cucuta”. Refrenul ,,Dar pe cea din urma treapta”, alcatuit prin gradatie isi modifica sensul chiar prin simpla variatie a conectivului introductiv. De la intercalarea sa initiala adversativa, la relatia copulativa si, in sfarsit, la justificarea cauzala: ,,Dar / Si / Caci pe cea din urma treapta”.

     Ultima strofa reprezinta concretizarea artistica a sentimentului de esec, idee sugerata de verbe: „am ingenuncheat”, „am plans”, exprimand chinul, durerea, remuscarea, abandonarea ideii de inaltare. „Cheia” isi dezvaluie un alt sens, fiind in relatie de sinonimie cu „naufragiul”, ce simbolizeaza disparitia si moartea.

     Discursul se incheaga printr-o structurare coerenta a cuvintelor, astfel ,,cheia” parcurge un adevarat traseu ,,initiatic”, dobandind statutul de simbol central: „cheia ce mi-ai dat aseara...”, ,,am catat-o” si, in final, „am gasit-o”, context in care si refrenul dobandeste aceasta functionalitate.

     ,,Cheia”, ca si refrenul, acumuleaza de-a lungul comunicarii poetice sensuri neasteptate, de la cel al iubirii, al sperantei, al ascensiunii si, deci, al cunoasterii, pana la cel al destramarii, al stingerii, al neantizarii. Ea nu mai ofera accesul la o realitate superioara, ci doar asigura perpetuarea in ,,Naufragiul ce m-asteapta”.

     5. R. Jakobson a remarcat faptul ca limbajul poetic nu este un limbaj uzual, plus figura retorica, ci un limbaj constituit pe baza sistemului retoric care nu poate fi limitat deci la simplu ornament, ci devine principiu functional specific acestui tip de discurs (apud Mancas 1990: 304-305).

     Figurile limbajului artistic au un caracter inedit, particular, iar valoarea lor nu este una ,,in sine”, ea este data de contextul in care acestea sunt folosite, de modul in care concura la exprimarea mesajului comunicarii. Iata de ce, o astfel de abordare a refrenului, considerat figura sintactica, ni s-a parut a fi cea mai pertinenta.

     Figura, independenta de context (sau co-text) isi pierde din valoare, castigand pondere doar in ansamblul discursului, ea „constituind, de multe ori, unica forma de simetrie sau de vaga organizare sintactica a poemului” (Mancas 1990: 224).

     Refrenul constituie, asadar un criteriu pertinent de coerenta a discursului: ,,convergenta diverselor nivele figurative substituie o parte a conditiilor de coerenta formulate pentru gramatica textului standard” (Mancas 1988: 297).

     Diana IACOB

      BIBLIOGRAFIE SELECTIVA:

     

      Campeanu, Eugen, 1997, Stilistica limbii romane. Morfologia, Quo Vadis, Cluj-Napoca.

      Dragomirescu, G.N., 1995, Dictionarul figurilor de stil-terminologia fundamentala a textului poetic,. Editura Stiintifica, Bucuresti.

      Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii romane, Bucuresti, Ed. Stiintifica.

      Jaubert, Anna, 1990, La lecture pragmatique, Ed.Hachette Superiern.

      Mancas, Mihaela, 1988, Coerenta textului si figura retorica [in] SCL, anul XXXIX, nr. 4, pp. 297-305.

      Mancas, Mihaela, 1990, Text si figuri in postumele lui L. Blaga, [in] SCL, anul XLI, nr. 3, pp. 223-242.

      Net, Mariana, 1988 b, Figura si prozodie, [in] SCL, XXXIX, [in] nr.1, pp' 55-59.

      Net, Mariana, 1988 c, Figura-rezultat al strategiei discursive [in] SCL, anul XXIX, nr.3, pp.199-212.

     

     

Categorii

Actualitate
Literatura
Interviu
Istorie
Texte & studii traditionale
Ethnos
Folclor
Dezbaterile Caiete Silvane
Mass Media
Cenaclul Silvania
Cronica literara - Aparitii editoriale
Suplimentele Caiete Silvane
Poesis
Cybercultura
Proza
Teatru
Ce-i de facut
Cronici
Monografii
Zilele revistei Caiete Silvane
Eseu
Universitaria
Reportaj
ON LINE
Estetica imaginarului
Jurnal
Polemici
Evocari
In memoriam
Opinii
Eveniment

Arhiva



Arhiva Editii

Stiri

Ultimele stiri
Toate stirile

Cauta articol dupa cuvinte din titlu


cauta

Newsletter

E-mail
trimite

Linkuri utile

Radio Transilvania

Uniunea Scriitorilor din Romania filiala Cluj

Uniunea Scriitorilor din Romania

Sălăjeanul

Muzeul de Istorie si Arta

Biblioteca Judeteana Salaj

Gazetarul

Salajul Pur si Simplu

Regio TV

Graiul Salajului

Magazin Salajean

Primaria Zalau

Consiliul Judetean Salaj

Zalau TV

Asociatia Jurnalistilor din Salaj

Romania culturala