Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Am un vis”* - într-o bună zi, românii şi maghiarii se vor cunoaşte mai bine şi se vor respecta, cum se cuvine între vecini

„Am un vis”* - într-o bună zi, românii şi maghiarii se vor cunoaşte mai bine şi se vor respecta, cum se cuvine între vecini

Februarie 2018

Eseu istoric – partea I.
Am un vis, şi anume că într-o bună zi, românii şi maghiarii se vor cunoaşte mai bine şi se vor respecta, cum se cuvine între vecini – pentru că, în contrast cu aparenţele, sunt mult mai multe lucruri care ne leagă. Doar să vrem să facem paşi de apropiere, doar să vrem să ne ascultăm, doar să vrem să ne înţelegem. „Sine ira et studio”. (Tacit) 

Premise
Relaţiile româno-maghiare în Anul Centenarului sunt destul de tensionate. Dar aşa au fost şi la sfârşitul anului trecut. Periodic se găsesc sau se inventează cazuri şi cazuri, dacă relaţia merge spre normalitate. Dacă un oficial maghiar din Ungaria sau de la UDMR declară ceva, ce pare supărător pentru români (sau chiar este), acest fapt duce la creşterea tensiunii dintre Bucureşti şi Budapesta sau dintre majoritate şi minoritatea maghiară. (Sau dacă presa uneori manipulează, cum a fost cazul cu mici de marca Odorhei, ori scandalul legat de „manualul” de Istoria secuilor.)  
Uneori autorităţile române au „grijă” să se găsească ceva de criticat, de contestat de UDMR sau guvernul de la Pesta. Iar o măsură, o declaraţie este urmată de replici, contramăsuri, un fel de legea talionului… (Două exemple relevante: 1. Recent: declaraţia ex-premierului Tudose în legătură cu steagul secuiesc, urmată de acoperirea cu steagul secuiesc al emblemei Ambasadei României de la Budapesta, de către cei din comitate… 2. În ajunul zilei de 1 decembrie 2015 a fost arestat „teroristul” cu artificii din Tg. Secuiesc. Ca replică, Mişcarea celor 64 de comitate organizează manifestaţie de solidaritate în faţa aceleiaşi ambasade de la Budapesta, cu artificii de pus pe pomul de Crăciun. De altfel, cazul „teroristului” cu petarde frizează ridicolul, dacă nu ar fi un fel de hârtie de turnesol al relaţiilor româno-maghiare…) 
Sau că în Anul Centenarului, UDMR, Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania sunt numite pur şi simplu în presa centrală din România organizaţii extremiste. (În Adevărul din 12 ianuarie 2018: http://adevarul.ro/news/eveniment/atac-diplomatic-faraprecedent-ungariei-adresa-romaniei-cauza-autonomistilor-maghiari.)
Evident că şi UDMR-ul este folosit când pe post de „sac de box”, când aliat care să susţină o coaliţie sau alta, cum cer „interesele supreme”. Sau premierul liberal al Ungariei, când este model de urmat, pentru politicienii de la Bucureşti, când inamicul nr. 1, eventual nr. 2 după Soros. Dar să nu uităm însă că Soros este născut în Ungaria! 
Iar dacă nu s-ar găsi pretext de ceartă, atunci se răscoleşte – se scobeşte ceva din trecut. De fiecare dată, unii politicieni şi presa de toate felurile, ori unele instituţii se îngrijesc, ca să „servească” mingea la fileu. Şi dăi şi dăi şi dăi! Care pe care. Aşa trec lunile, anii, deceniile. Mai vine o criză economică sau internă, mai e o campanie electorală, şi o perdea de ceaţă sau de fum întotdeauna este „binevenită”.
Fiind profesor de istorie, cu anumită experienţă, şi unul care dintotdeauna am fost adeptul convieţuirii, cunoaşterii şi respectului reciproc dintre români şi maghiari, în Ardeal, în România şi în Europa, consider că trebuie să nu tac şi să spun ce am de spus. Pentru că am un vis… 

Relaţiile româno-maghiare, în contextul relaţiilor dintre vecini în Europa
Relaţiile româno-maghiare au o vechime de peste un mileniu, şi au urmat un curs fluctuant: uneori au fost mai bune, aproape normale, alteori au fost mai tensionate cum se întâmplă între două popoare, între două naţii sau state vecine. 
Dacă luăm alte exemple europene între popoare şi state vecine, nu relaţiile româno-maghiare au fost cele mai tensionate sau sângeroase, precum unii sau alţii au interesul să le prezinte. Câteva exemple în acest sens: 
Danezii, norvegienii şi suedezii, deşi toţi fac parte din ramura germanică a popoarelor indo-europene şi sunt de aceeași religie, au purtat războaie, când unii, când alţii dominând pe ceilalţi până în secolul al XIX-lea... 
Despre relaţiile englezilor cu irlandezii ce ziceţi? Au fost întotdeauna corecte? (La câtă nedreptate au fost supuşi irlandezii şi cât sânge s-a vărsat. Chiar şi astăzi mai sunt tensiuni.) 
Dacă luăm exemplul ruşilor şi polonezilor, ruşilor şi ucrainenilor, doar în ultimul secol relaţiile lor nu au fost lipsite de tensiuni, de conflicte sau chiar de războaie. Şi în prezent, între Ucraina şi separatiştii ruşi (cu sprijinul făţiş al Rusiei) este un conflict deschis. Dacă în evul mediu polonezii au fost mai puternici, în epoca modernă şi contemporană Rusia ţaristă, apoi Uniunea Sovietică, i-a „călcat” de mai multe ori pe polonezi. Probabil că nu este întâmplător nici faptul că ucrainenii, nici în războiul civil dintre 1918-1922, nu au fost de partea Moscovei roşii, şi nici că după ce Ucraina, în 1941, a fost ocupată de nazişti, mulţi dintre ei alăturându-se lui Hitler, contra lui Stalin. (Deşi atât polonezii, ucrainenii sau ruşii sunt slavi, iar ucrainenii, ca şi ruşii sunt tot ortodocşi!) 
Să vedem relaţiile popoarelor slave din Balcani: bulgarii cu sârbii, sârbii cu croaţii au dus la războaie fratricide chiar şi nu demult. Cazul iugoslav este cel mai elocvent: Slavii de sud la sfârşitul Primului Război Mondial au fost în „mare amor”, fondând Regatul Sârbo-Croato-Sloven, rebotezat apoi Iugoslavia. Această „dragoste frăţească” s-a transformat în ceartă şi ură pe moarte: s-a ajuns la despărţire sângeroasă prin 1941, şi ce a mai urmat. După Al Doilea Război Mondial, au „reîncălzit sarmalele” şi sub bravul mareşal Tito au „refondat” Iugoslavia. Sub regimul autoritar Tito, contradicţiile au fost estompate, însă prin 1991 Iugoslavia s-a destrămat şi mai sângeros, dând naştere la 6,5 state „naţionale”. (Jumătatea fiind Republica Kosovo. E drept, cosovarii nu sunt slavi, dar sârbii, croaţii, slovenii, bosniacii, muntenegrenii şi macedonenii toţi da…)
 Clasicul exemplu al relaţiei franco-germane: Doar între 1870-1945 francezii și germanii au purtat trei războaie nimicitoare, pe viaţă şi pe moarte. De fiecare dată germanii au fost agresorii, iar scorul final fiind 2-1 pentru Franţa (cu ajutorul aliaţilor în cele două războaie mondiale). 
Nici italienii cu francezii nu au fost prieteni la cataramă mai multe secole din evul mediu, până după Al Doilea Război Mondial…
Ar mai fi şi alte exemple, dar suntem interesaţi în primul rând de relaţiile româno-maghiare (maghiaro-române), pentru că acest lucru ne doare, ne afectează şi ne priveşte cel mai mult.     
Următoarea anecdotă reflectă complexitatea relaţiilor şi intereselor celor două ţări şi naţiuni. Anecdota are mai multe variante, din care citez unul: 
Ungaria declară război Statelor Unite în 1941
„Preşedintele F.D. Roosevelt în anul 1941 a fost înştiinţat de ministrul său de externe că Ungaria a declarat război Statelor Unite. Preşedintele puţin nedumerit, l-a întrebat pe ministru: 
- Ungaria? Ce fel de stat e acesta?
- Este monarhie.
- Şi cine este regele lor?
- Nu au rege. Au regent, un guvernator, amiralul Horthy.
- Amiral? Na, dacă-i amiral, iar trebuie să aşteptăm un atac pe mare, de la flota lor.
- Nu domnule preşedinte. Ungaria nu are ieşire la mare şi nici flotă.
- Atunci au revendicări teritoriale faţă de noi sau aliaţii noştri?
- Nu domnule preşedinte, de la noi nu vor nimic, însă de la România vor sudul Transilvaniei.
- Atunci, mă gândesc că au declarat război şi României. 
- Nici vorbă! România este aliatul lor în Axă”1.
Istoricul contemporan Catherine Durandin, ca unul care poate avea o detaşare semnificativă în cazul relaţiilor conflictuale româno-maghiare, surprinde esenţa acestor disensiuni în subcapitolul: Drama istoriei româneşti:
„Drama istoriei româneşti este că aceasta se găseşte confruntată cu istoria maghiară. Drama elitelor româneşti care intră la sfârşitul secolului al XVIII-lea în sfera de influenţă a romantismului german este că acestea se lovesc de elitele maghiare germanizate. Drama celor două istorii este că ele îşi revendică acelaşi spaţiu originar, Transilvania”2. (Că e vorba de iluminism şi nu de romantism încă, vezi cazul Şcolii Ardelene, sau că elita maghiară în ce măsură era sau nu germanizată, acestea sunt amănunte tehnice.) Am subliniat ultima propoziţie, deoarece acolo cercetătorul francez a surprins foarte exact călcâiul lui Achile sau spinul din relaţiile româno-maghiare. Şi se leagă de Transilvania…

Câteva evenimente istorice care alimentează tensiunile româno-maghiare
Trecând succint în revistă istoria comună, avem câteva puncte care pot reprezenta elemente (sau „muniţie”) ale conflictului**:
1. Cine au primii în Transilvania, românii sau maghiarii? Problema continuitate versus imigraţie. Să creadă fiecare ce ar vrea. Nu cred că în anul 2018 are vreo relevanţă. Nu cred că în mileniul III este relevant să vorbim de drepturi istorice şi să săpăm după cadavre, martirii neamului sau victime. Este problema istoricilor să găsească puncte comune şi să trateze subiectul. Doar să funcţioneze Comisia istorică româno-maghiară, cum funcţionează în cazul franco-german! E drept că e nevoie şi de voinţă politică. Contează factorul demografic: majoritatea, evident românească, atât în 1918 în Transilvania, cât şi mai accentuat după un secol. Şi apoi contează factorul democratic: ca drepturile cetăţeneşti atât cele generale, cât şi cele ale minorităţilor să fie respectate, şi statul de drept să funcţioneze, iar instituţiile statului să nu derapeze în detrimentul cetăţenilor sau grupurilor. Să existe separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
2. În evul mediu în Transilvania s-a format sistemul stărilor privilegiate („naţiunile” privilegiate), adică nobilimea maghiară, secuii şi saşii. Iar printre aceste stări/naţiuni nu s-au regăsit românii. Aceste stări existau încă în mod incipient din secolul al XIII-lea, dar ele s-au „instituţionalizat” prin celebra şi mult hulita Unio Trium Nationum din 1437, cu ocazia răscoalei de la Bobâlna.
Aceste stări, naţiuni nu erau naţiuni, popoare de o strictă etnie, cum s-ar presupune la prima vedere (sau cum mai ales unii vor să le prezinte), ci au fost grupuri etno-sociale/socio-etnice privilegiate. 
Nicolae Iorga în Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (Bucureşti, 1915) încearcă să explice acest lucru:
„La 16 septembrie în Căpâlna se încheie o unire «frăţească»... Din cele spuse se vede bine că nu trebuie să-şi închipuie cineva o adevărată organizare a trei naţiuni conştiente de naţionalitatea lor împotriva naţiunii noastre, persecutată pentru caracterul ei naţional. «Natio» pe vremea aceea nici nu înseamnă decât o categorie socială, un element constituţional, recunoscut formal prin legislaţie sau datine...
Chiar în ceea ce priveşte pe saşi şi pe secui, trebuie să observăm că secuii – unguri ca şi ceilalţi – erau totuşi altceva, altă «natio», pentru că aveau altă bază constituţională, alte privilegii... Avem a face numai, în acest act mult lăudat şi încă mai mult blestemat, cu organizarea privilegiaţilor împotriva acelora care dădeau şi ei năvală în privilegii...”3  
Tot acelaşi istoric (D.L.) şi tot acolo îl citează şi pe George Bariţiu (Despre bellulu civile transilvanu de la 1437-1438, În sensul de azi: Despre războiul civil din Transilvania de la 1437-1438), publicat în revista Transilvania în 1873: „Revoluţiunea din anii 1437 şi 1438 s-a manifestat într-un rezbel civil iscat între democraţie şi aristocraţie, fără distincţiunea de naţionalitate”4. (Sublinierea îmi aparţine, că în răscoala de la 1437 nu a contat etnia, naţionalitatea participanţilor, ci doar apartenenţa lor socială. L.L.) În citat, democraţia este folosită în sensul de popor, așadar cei de jos, care intră în conflict cu aristocraţia, cu stările privilegiate. Cele din urmă care vor încheia vestita UTN la Căpâlna, de care pomeneşte şi Nicolae Iorga mai înainte. Şi nu cred că vreunul dintre istoricii români citaţi ar fi fost neloiali cauzei româneşti…
Evenimentul de la 1437 apare şi în manualele de istorie de mai târziu:
Manualul de istorie scris de Petre P. Panaitescu, şi care a fost folosit în perioada interbelică în liceele de la noi, legat de situaţia ţărănimii din Transilvania medievală, despre răscoala din 1437 şi UTN scrie:
„Starea ţăranilor români era însă şi mai rea, ţăranii liberi deveniră iobagi, şerbi, legaţi de pământ şi siliţi să muncească gratuit pentru stăpânii moşiilor. De aceea ei se răsculară în mai multe rânduri, în special la 1437, când ţăranii români, împreună cu ţăranii unguri, se întăriră pe muntele Bobâlna, dar fură măcelăriţi în cele din urmă de armata nobililor.
Nobilii unguri, Saşii şi Secuii, adică cele trei stări sociale privilegiate din Ardeal, formară atunci unirea celor trei naţiuni, pentru a-şi da ajutor reciproc în caz de răscoală a ţăranilor”5. (Subliniat de mine, că acele denumiri corespund unor stări, clase privilegiate şi nu neapărat unor etnii, naţiuni în sensul de acum, L.L.)
Un alt manual din care am studiat în ultimul an de liceu şi multe alte generaţii în anii şaptezeci, cel coordonat de academicianul Ştefan Pascu, despre unirea celor trei naţiuni detaliază:
„Această unire a celor trei «naţiuni» în sens de categorii privilegiate – «unio trium nationum», cum este cunoscută în istorie, masa cu trei picioare, cum a fost caracterizată – a constituit instrumentul de opresiune socială şi naţională veacuri de-a rândul împotriva ţăranilor în general şi a celor români îndeosebi”6. După cum se vede, manualul prezintă atât caracterul social, cât şi naţional al acelei alianţe din 1437.
Cu cât înaintăm în timp şi în perioada „naţional comunistă” (e vorba de „epoca Ceauşescu”), aprecierea uniunii din 1437 se schimbă treptat şi se pune un accent mai mare pe percepţia naţională şi politică:
„Uniunea, pe lângă caracterul ei de clasă, grupa privilegiaţi de alt neam: nobilimea maghiară, pătura dominantă a saşilor şi secuilor. Ea a exclus de la viaţa politică pe cei mai mulţi din locuitorii ţării, adică pe români”7 (subliniat de mine, L.L.). Deci se pune accent pe consecinţele etnice sau etno-politice ale uniunii. Şi se trece cu vederea faptul că iobagii şi ţăranii au fost excluşi din viaţa politică nu din motive etnice, ci sociale (evident şi politice). Astfel, iobagul sau jelerul maghiar era la fel de oropsit, ca şi confratele său român. Deşi conaţionalii săi erau la putere, nu sângele, etnia conta, ci starea socio-politică. (În plus, iobagul de religie catolică avea de plătit şi zeciuiala pentru întreţinerea bisericii, în rest avea obligaţii financiare şi feudale asemănătoare cu iobagul român şi ortodox…)  
Dar să nu uitam, că suntem în ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, mai numit şi recent „naţional-comunist” (atunci în limbajul de lemn al vremii „Epoca de Aur”), în care cu cât criza internă era mai puternică şi Conducătorul mai slăvit, cu atât mai mult era nevoie de naționalism ca un „liant” sau „combustibil” pentru a consolida (a întreţine) sistemul. Evident, cum deja şi Hitler spunea, cu un exemplu pe înţelesul tuturor: „Dacă nu ar exista evreul, ar trebui inventat. Omul are nevoie de duşmani vizibili, nu de duşmani invizibili” (traducerea mea aproximativă, L.L.) Iar maghiarii din România sau Ungaria vecină erau cât se poate la îndemână pentru această „vizibilitate”…
Dacă reţin bine minte, în 1982 s-a lansat primul „balon de încercare”, prin volumul de eseu publicat de Ion Lăcrănjan (1928-1991), „Cuvânt despre Transilvania”. La volumul scris de scriitorul român au venit două replici din partea maghiară de la scriitorii Száraz György şi Köteles Pál, publicate în două reviste din Ungaria. Nu a întârziat nici re-replica lui Lăcrănjan în două articole separate (În aşteptare şi Răstălmăcire după răstălmăcire, şi care ulterior au fost publicate şi în volum). Suntem la mijlocul anilor 1980, şi una după alta au apărut mai multe volume în România, girate de personalităţi publice cu poziţii serioase, la comanda vădită a regimului8. 
Apoi, după publicarea celor trei volume din Istoria Transilvaniei (editată de Academia Maghiară de Ştiinţe în 1986), practic intervine un fel de „război rece” între România şi Ungaria, cel puţin la nivelul presei şi publicaţiilor de istorie. Fapt care însoţea şi înrăutăţirea relaţiilor dintre cele două state vecine şi „prietene” pe toate planurile. Acest fapt a pus capăt „păcii” dintre 1945-1985 sub „plapuma” internaţionalismului proletar şi al călcâiului moscovit, când cele două ţări „democrat populare” au colaborat uneori chiar bine (de exemplu, în 1956).
Şi în acest „război rece”, maghiarii din România au căzut la mijloc, între ciocan şi nicovală. Acest lucru a fost „confirmat” şi de tonul schimbat al manualelor de istorie, şi din păcate efectele lor se văd şi se simt mult şi după 1989. Noi (maghiarii din România), în loc să putem fi puntea, care leagă cele două ţări şi naţii, am fost consideraţi, declaraţi „coloana a cincea”, cu toate consecinţele neplăcute.

Unele concluzii parţiale (preliminare):
- Suntem pasibili de pedeapsa istoriei, dacă încercăm să prezentăm lucrurile unilateral doar din perspectiva „noastră”.   
- Suntem pasibili de pedeapsa istoriei, dacă credem că „roata istoriei” poate fi întoarsă.
- Suntem pasibili de pedeapsa istoriei, dacă proiectăm prezentul în trecut sau trecutul în prezent. 
Pentru că societatea, istoria şi lumea evoluează, trebuie să căutăm repere fixe şi faptele istorice să nu le evaluăm după normele prezentului… 

***
Vom vedea în părţile următoare şi alte episoade şi alte probleme delicate ale istoriei româno-maghiare. Pentru că am un vis, şi sper că odată să se împlinească. Şi când, dacă nu în Anul Centenarului? Sau măcar să găsim un numitor comun şi să nu purtăm un „dialog al surzilor” ca până acum. Trebuie să facem paşi şi, cum a spus bătrânul Tacit, „Sine ira et studio”. Acest lucru vi-l propun, acest lucru ni-l propun.
 
* „Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii…”, spunea regretatul Martin Luther King în 1963, care să mă ierte că-l parafrazez în titlu. Departe de mine, că am intenţia să mă măsor cu talia marelui om, dar cred că lucrurile trebuie puse la loc şi dacă nu se spun şi nu se discută, atunci mocnesc sub preş, oricând gata să vină la suprafaţă sau chiar să escaladeze (de exemplu, în martie 1990, la Satu Mare sau la Târgu Mureş). Iar prost înţeleasa libertate a presei, popularitatea şi anonimitatea asigurată de mediile online contribuie mult la întreţinerea „războiului” politico-ideologico-psihologic. Mai ales că la fotbal, la politică şi deja şi la istorie se pricepe toată lumea.   
** În afara punctelor-evenimente înşirate de mine, se găsesc şi altele în lunga noastră istorie comună. Dar nu vreau să aprind (să reaprind) flacăra conflictului, ci să o sting şi eventual să încerc unele explicaţii...

Note:
1 Történelem 8. A huszadik század története (Istoria secolului al XX-lea, manual pentru clasa a VIII-a), Editura Mozaik, Szeged, 2010, p. 85 (Axă = Pactul germano-italiano-japonez, supranumită şi Axa Berlin-Roma-Tokio, la care va adera şi România lui Antonescu şi Ungaria lui Horthy, ca state satelite).
2 Catherine Durandin, Istoria românilor, ediţia românească, Institutul European, 1998, p. 23.
3 Istoricul român care nu poate fi acuzat că ar fi fost filomaghiar este citat de către Demény Lajos, Paraszttábor Bábolnán (Tabăra ţărănească de la Bobâlna), Editura Politică, Bucureşti, 1977, pp. 238-239.  
4 Ibidem.
5 Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, ediţie reprint, EDP Bucureşti, 1990, p. 109.
6 Istoria Românei, manual pentru anul IV licee de cultură generală şi de specialitate, redactor responsabil şi coordonator, acad. prof. Ştefan Pascu, EDP Bucureşti, 1976, p. 84.
7 Istoria antică şi medie a României. Manual pentru clasa a VIII-a, EDP Bucureşti, 1987, p. 120. (Acest manual îmi aduce aminte de o întâmplare petrecută ca profesor începător, când în ultima lună a anului şcolar 1987-88, am avut inspecţia pentru definitivat. Prima surpriză a fost că au venit un inspector şi un metodist. La definitivat nu e cazul, e destul şi unul singur. Apoi cumva am avut impresia că se verifică nu neapărat cunoştinţele mele sau priceperea mea ca dascăl, ci mai mult loialitatea mea faţă de regim şi România. Şi încă un amănunt cât se poate de interesant: pentru elevii din clasa a VIII-a care au fost testaţi la Istoria României, principala întrebare viza netemeinicia teoriei imigraţioniste; pentru elevii de la secţia maghiară – şi materia era de la sfârşitul primului trimestru, şi cum spuneam, eram în iunie – a mai urmat şi o discuţie cu onorata comisie spre „folosul” meu şi spre „meritul” lor…) 
8 Scrierile Ion Lăcrănjan, publicate, la început, nu la o editură ştiinţifică, ci la Editura Sport-Turism. Ulterior, majoritatea scrierilor polemice au fost publicate în reviste şi ziare centrale, la edituri cu prestanţă, semnalizând faptul că nu degeaba anii de după 1965 se pot numi perioada naţional-comunistă. Iar de atunci încolo, ori de câte ori politicul vrea, din negura vremii poate ieşi naţionalismul găunos (naţionalisme exacerbate). În mentalul colectiv, aceste „bătălii” – să zicem ideologice – au lăsat urme deosebit de adânci, evident în ambele părţi. Şi mai sunt în stare să facă „valuri” chiar şi acum în Anul Centenarului, nu de puţine ori şi breaking news. Că azi citim mai puţin şi ne uităm mai mult la televizor…

Autor: László László