Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Februarie 2018

Cred că îmi trag forţa scripturală, atîta cîtă e, din generaţiile de ţărani nevorbiţi din care provin, şi care comunicau mai mult prin intermediul faptelor. Sînt primul dintre ei care înfăptuieşte cîte ceva doar cu ajutorul cuvîntului. Încerc să recuperez faptele lor nepuse în nici un cuvînt, multele lor tăceri neînţelese de nimeni. Chiar dacă acum îmi trăiesc ţărănitatea la modul livresc, anamnestic. Încerc să vorbesc în numele a tot ceea ce ei au tăcut. Sînt singurul, dintr-o lungă genealogie ţărănească, care poate valorifica plictisul ancestral, angoasele existenţiale, non-sensul lumesc, plasîndu-le în trăirile mediate de scris, ferindu-mă de tirania faptelor telurice. Strămoşii mei le-au trăit într-o apăsătoare tăcere, într-o pătimire care şi-a amputat aproape orice manifestare exterioară, în afară de cîteva încruntări, invective şi sudălmi aneantizatoare. Între dangătul clopotelor şi serenitatea din cimitir nu avea rost să intercaleze prea multe cuvinte. După ce au citit cerul, însemnele terestre nu le mai spuneau mare lucru. Dintr-o prispă lumea se vede altfel decît dintr-o pagină goală. Cred că am s-o termin prin a re-deveni ţăran, prin a mă întoarce la ceea ce am uitat să fiu, dacă această metamorfoză mai este posibilă. O să încerc să închid cercul peste temporalitatea care m-a deturnat, peste spaţialitatea care m-a rătăcit în mine însumi. Cu un ultim efort, o să încerc să fiu cel care nu ştia pe ce lume trăieşte…
*
Coordonatele adevărului se pot hrăni şi din premisele talentului care îl susţin, din stilistica propriei reliefări şi argumentări. Altfel se întoarce – tollendo-tollens – în propria-i irelevanţă. Adevărul bine spus devine ipso facto frumuseţe în sine. El se naşte chiar din premisele sale cogitabunde. Există chiar adevăruri a căror credibilitate este estompată de frumuseţea relevării lor. După cum există adevăruri frumoase, care renasc mereu din propriile limite. Cu alte cuvinte, „adevărul era înainte de a fi fost şi va fi adevăr şi după ce se va sfîrşi adevărul” (Anselm de Canterbury). Căci enunţurile lui sfîrşesc în alte începuturi.
*
Într-un anumit fel, copilăria mea s-a maturizat mult prea repede, sărind peste inocenţa-i specifică. De mic am învăţat că viaţa e grea, că pentru un colţ de pîine trebuie muncit pînă la istovire. În multe date, a trebuit să-mi inventez propria copilărie, să o susţin cu trăiri din afara ei. Acum o caut în tot felul de inocenţe ratate. Cu o copilărie întîrziată, pe de o parte, şi cu o maturitate timpurie, pe de alta, m-am adîncit riguros în incoerenţele vieţii, asumîndu-le ca pe o ploaie intempestivă. Apoi am curs sinuos, prepuielnic, cu o timiditate patologică, în tot ceea ce nu puteam prevesti. O sensibilitate inhibantă, care se activează la cel mai mic dezechilibru, una care îmi amplifică vulnerabilitatea a pus stăpînire pe mine de la început. Ea m-a salvat în cîteva situaţii, dar mi-a amputat şi o serie de potenţialităţi şi răzvrătiri, care nu au fost exersate decît în imaginar. De frica ei nu am putut să mă ratez în mod plenar. Din cauza ei m-am înstrăinat atît de mult în mine însumi, încît abia mă mai regăsesc. 
*
Cît bine poţi face cu ceea ce ştii, cîtă frumuseţe poţi smulge, prin ceea ce creezi, urîtului omenesc, cîte adevăruri poţi justifica cu ceea ce eşti, cîtor libertăţi le-ai redat concreteţea, cîte posibilităţi şi-au găsit în tine sălaş, ce înalturi îţi poposesc în priviri, cîte ceruri îţi vor plînge (in)existenţa? – simple întrebări de trecut veacul unei clipe.
*
Cel mai greu e să lupţi cu nerozia (o luptă inegală, evident) în forma ei infantilizată. Sudajul naiv de neştiinţă şi neputinţă, ambalat în poleiala astuţiei, face inutilă orice încercare de a-i deturna menirea. Căci menirea ei e, dincolo de micile piedici puse de inteligenţă, să învingă. Pînă acum nu a dat greş. După ce se lăfăieşte inconturnabil în spaţiu, chiar şi timpul parcă lucrează în favoarea ei. Un fel de infantilism senect şi o senescenţă infantilă sînt două maladii care îi împing în faţă pe cei mai mulţi actanţi publici ai momentului. Aceste vesele anomalii dau un produs uman indezirabil, unul care se copilăreşte cu atitudini bătrîneşti. Cînd trebuie să fie ferm devine infantil, iar cînd situaţia cere un gram de ludicitate devine grav şi morocănos. Rămîne un captiv fascinat în dihotomia sa patologică. 

Autor: Ioan F.Pop