Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Mihail P. Dan (1911-1976) – istoric al relațiilor româno-slave*

Mihail P. Dan (1911-1976) – istoric al relațiilor româno-slave*

Februarie 2018

Mihail P. Dan aparţine generaţiei de istorici care s-a format în mediul istoriografic românesc din Perioada Interbelică, ale cărei debuturi în scrisul istoric aveau loc în condiţiile vitrege din vremea desfăşurării celui de Al Doilea Război Mondial. Este generaţia care are meritul de a fi contribuit din plin la punerea temeliilor cercetărilor istoriografice din perioada următoare, prin care s-a menţinut legătura cu problematica ştiinţifică fundamentală de la noi.
Împrejurările politice din România Postbelică nu erau favorabile unor abordări suverane din punct de vedere ştiinţific, existând presiuni de natură ideologică introduse de regimul comunist adus de ocupaţia militară sovietică a Ţării. Cu deosebire în răstimpul „obsedantului deceniu” (1949-1959) au fost întrerupte apariţiile periodicelor de specialitate şi s-a publicat relativ puţin în editurile controlate politic şi ideologic prin regim de severă cenzură. Refugierea în domeniul Ştiinţelor speciale ale Istoriei, în activitatea de editare critică a izvoarelor istorice fundamentale – în primul rând documentele medievale, cele privitoare la Unirea Principatelor Române din 1859 şi la Războiul de Independenţă din 1877-1878 – a reprezentat atunci o modalitate de supravieţuire a istoricilor de profesie. Istoricii generaţiei istoriografice în discuţie, excelent pregătiţi în meşteşugul Ştiinţelor Istorice, specializaţi în domenii importante ale cercetării istorice, buni cunoscători ai literaturii de specialitate europene au constituit elementul de continuitate în scrisul nostru istoric. Sunt cei care au propulsat istoriografia din ţara noastră odată cu „dezgheţul” relativ din anii ´60-´70 prin lucrări temeinice sub aspectul documentaţiei istorice.
Menţionatului nucleu de istorici trebuie să-i recunoaştem încă cel puţin două merite: primul, de a fi continuat cercetarea românească de Istorie universală, şi aceasta în contextul dificil al „Războiului rece”, când erau întrerupte contactele cu cercetarea istorică din străinătate; al doilea, de a fi slujit învăţământul universitar de istorie, prin intermediul căruia s-au format primele generaţii de specialişti de după război.
Istoricul şi Profesorul Mihail P. Dan aparţine întru totul acestei generaţii de istorici, care se cuvine a fi mereu menţionat, pentru contribuţiile sale ştiinţifice, în abordările istoriografice referitoare la deceniile care au acoperit mijlocul secolului trecut.
*
Mihail P. Dan a văzut lumina zilei în sudul Ţării, la Turnu Măgurele (jud. Teleorman), în 24 iunie 1911, în mijlocul unei familii modeste de mici negustori din orăşelul dunărean. Era al doilea dintr-o familie de trei copii.
Îşi începe studiile primare în oraşul natal în anul şcolar 1918-1919, deci primul după încheierea Războiului Mondial. Poporul român reuşea atunci să-şi vadă încununate străduinţele de unificare politico-statală, prin Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918 desăvârşindu-se statul naţional român unitar. În aceste împrejurări istorice noi, favorabile unei dezvoltări culturale într-un nou cadru, tânărul Mihail P. Dan, după studiile primare urmate la Turnu Măgurele şi la Roşiorii de Vede şi liceale la Turnu Măgurele, pe care le încheie cu rezultate excelente în anul 1929, când îşi trece Bacalaureatul, fiind clasificat primul1, optează pentru studii universitare la Cluj, în inima Transilvaniei2. „Îndemnuri ancestrale – poate – mi-au îndreptat paşii spre Universitatea Transilvană” avea să mărturisească Istoricul însuşi un deceniu mai târziu. „Născut în T.-Măgurele din tată bănăţean de la Timişoara şi din mamă originară din frumosul sat românesc al Răşinarilor, am simţit totdeauna dorinţa de a studia şi a trăi în mijlocul fraţilor din Transilvania.
De aceea, după terminarea studiilor liceale în oraşul meu natal, m-am înscris în toamna anului 1931 la Universitatea din Cluj”3.
Este atras spre studiul Istoriei şi al Limbilor străine, la care discipline se remarcase în liceu. Înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj s-a datorat aşadar acestor legături mai vechi, prin antecesorii săi, cu românii de dincoace de Munţi, atracţiei mirajului exercitat de Transilvania, dar şi prestigiului ştiinţific pe care şi-l cucerise Universitatea Daciei Superioare încă în primul deceniu de la întemeierea ei, deceniu pe care tocmai îl sărbătorise cu fastul cuvenit unui bilanţ cu totul excepţional în planul creaţiei ştiinţifice şi în cel instructiv-didactic4.
Secţia de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene era ilustrată, la începutul celui de al doilea deceniu de la înfiinţare, de câţiva mari dascăli – în acelaşi timp mari istorici – care au pus bazele şi direcţionat şcoala istorică interbelică transilvăneană5. În fruntea lor stăteau Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, fondatorul, împreună cu Alexandru Lapedatu, de asemenea academician, al Institutului de Istorie Naţională de pe lângă Universitate şi al publicaţiei periodice al acestuia, „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”. Figura magistrului său o va evoca peste un deceniu de la absolvire, cu prilejul omagierii acestuia la împlinirea vârstei de 60 de ani6, dar şi în alte ocazii, cu deosebire în ce priveşte introducerea tinerilor în studiile istorice, în metoda de cercetare istorică, în Ştiinţele speciale ale Istoriei, în Istoria românilor şi a Transilvaniei. 
Activa la Cluj, tot de la întemeierea universităţii româneşti a Daciei Superioare, profesorul Silviu Dragomir, membru al Academiei Române, titularul Catedrei de Istoria popoarelor sud-est europene, cu care a făcut seminarii privind Limba documentelor slave vechi, de Diplomatică şi de Paleografie slavo-română, al cărui succesor, în timp, la aceste discipline, va fi el însuşi. De asemenea, Nicolae Bănescu, membru corespondent al Academiei Române, profesor de Bizantinologie, şi Nicolae Drăganu, membru corespondent al Academiei Române, profesor de Limba şi literatura română veche, la acestea din urmă asistând facultativ.
La Istoria universală profesa Constantin Marinescu, membru corespondent al Academiei Române şi director al Institutului de Istorie Universală din Cluj.
Chiar în vremea descinderii lui Mihail P. Dan la Cluj, Universitatea de aici începea să beneficieze de activitatea ştiinţifică şi didactică a primilor specialişti formaţi la Universitatea clujeană în cel dintâi deceniu postbelic. Astfel, Constantin Daicoviciu la Antichităţi, Ioan Moga la Istoria românilor, care începând cu anul universitar 1931-1932 propune, sub îndrumarea profesorului Ioan Lupaş, seminarul de Paleografie româno-chirilică7.
La terminarea anului preparator (1931-1932), pe care l-a încheiat cu calificativul foarte bine la toate cele şapte discipline prevăzute8, Mihail P. Dan se înscrie la Secţia de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene. „În ce mă priveşte – îşi va aminti mai târziu – mărturisesc sincer că profesorii Secţiunii a II-a Istorice m-au atras, în mod deosebit prin prelegerile lor şi m-au făcut să rămân credincios studiilor istorice până în ziua de azi.
Şi în deosebi – trebuie s-o recunosc – cursurile de metodă şi tehnică istorică ale profesorului Lupaş au cântărit hotărâtor în balanţa deciziunii ce am luat”9. 
Studentul Mihail P. Dan era apreciat, pe parcursul celor patru ani de studii (1932/1933 - 1935/1936), la 25 de examene, cu calificativele cele mai bune10, făcând dovada unor reale aptitudini pentru studiul şi pătrunderea Istoriei, a unei memorii extraordinare, care, însoţite de o conştiinciozitate şi exigenţă proprii mai rar întâlnite, l-au impus în seria sa de studenţi şi în faţa corpului profesoral. Din specificările de discipline înscrise în Matricola şcolară reiese opţiunea studentului M. P. Dan pentru studiile de medievistică şi slavistică, beneficiind de îndrumarea profesorilor I. Lupaş, Al. Lapedatu, N. Bănescu, S. Dragomir, C. Marinescu. De asemenea, o foarte bună introducere în tehnica cercetării ştiinţifice, fapt demonstrat prin lucrările de seminar elaborate încă din primul an de studii (Cronica lui Palamed, la Seminarul condus de Al. Lapedatu referitor la Cronici relative la Mihai Viteazul11, alta la Seminarul de Diplomatică slavo-română condus de S. Dragomir12), precum şi în anii următori (Monumentul de la Adamclisi la Seminarul profesorului Emil Panaitescu13, „Optimus Princeps” de Paribeni la Seminarul lui Al. Lapedatu, Cetatea Turnu în secolul XVII la Seminarul condus de I. Lupaş14).
Lucrarea de seminar la profesorul I. Lupaş constituie baza viitoarei teze de licenţă, amplificată şi documentată după toate canoanele cercetării ştiinţifice. Teza de licenţă cu titlul O cetate de la Dunărea de Jos în sec. XIV-XIX. Cetatea Turnu15 va fi susţinută în octombrie 1936. Examenul era luat cu menţiunea „magna cum laude”, pe baza lui obţinând licenţa în litere şi filosofie, specialitatea principală Istoria românilor şi secundară Istoria sud-est europeană şi Geografie16. Într-o perioadă în care mişcarea monografică locală luase un oarecare avânt, absolventul M. P. Dan susţinea în teza de licenţă, ea însăşi îmbrăţişând un subiect de istorie locală: „Cunoaşterea istoriei patriei, şi după aceasta şi prin aceasta a istoriei întregii umanităţi, trebuie să înceapă prin cunoaşterea istoriei satului sau oraşului şi judeţului natal”17.
Teza de licenţă a fost bine apreciată de îndrumătorul ei, profesorul Ioan Lupaş, acesta scriind părinţilor tânărului autor: „E o lucrare temeinică şi izbutită. Mă gândesc cum să-i fac rost de bani, s-o poată tipări mai târziu, sporită şi întregită ca lucrare de doctorat”18. 
Anii studiilor universitare au fost foarte fertili pentru tânărul Mihail P. Dan în privinţa pregătirii sale în specialitatea Istoriei medievale şi moderne a românilor şi a Istoriei sud-est europene. Cadrul ştiinţific de la Cluj, asigurat în aceste specialităţi de corpul profesoral de la Secţia de Istorie şi de la Institutul de Istorie Naţională ale Universităţii i-au îndrumat paşii înspre cercetarea ştiinţifică.
Tânărul absolvent Mihail P. Dan se înscrie, desigur, urmând sfaturile profesorului său, I. Lupaş, în toamna anului 1936, la doctorat, intenţionând să-şi dezvolte teza de licenţă. După efectuarea stagiului militar (în anii 1936-1937) însă pleacă, având aprobarea Ministerului Educaţiei Naţionale19, la Praga, pentru studii de slavistică la Universitatea de acolo. Cu aceasta începe o nouă perioadă de căutări în plan ştiinţific din activitatea lui M. P. Dan, care se va încheia prin susţinerea tezei de doctorat în 1943.
Anii 1937-1939, când îşi desăvârşea studiile la Praga şi Brno, sunt hotărâtori şi pentru specializarea în slavistică şi în domeniul relaţiilor istorice româno – ceho-slovace. În anul universitar 1937/1938 se găseşte la Universitatea Carolină din Praga, unde audiază cursuri de Istorie slavă şi cehă din epoca medievală, familiarizându-se cu istoria, limba şi cultura cehă în general. Probabil că la îndemnul istoricului Josef Macůrek, pe care îl cunoaşte la Praga, Mihail Dan optează, pentru anul academic următor, 1938/1939, în privinţa continuării studiilor sale la Universitatea din Brno. Aici audiază cursurile pe care J. Macůrek, Fr. Hruby, J. Šebánek, R. Urbánek le propuneau cu privire la istoria popoarelor din Centrul Europei în secolele XVII-XVIII, care, cronologic, le completau pe cele urmate la Universitatea pragheză în anul anterior.
Oraşele Praga şi Brno erau vechi creaţii urbane din Boemia şi Moravia. Tânărul doctorand trăieşte în atmosfera acelor oraşe ctitorite de comunităţile germane care s-au aşezat aici. La Brno, Biserica catedrală Sfinţii Petru şi Pavel avea un amvon înfipt în exteriorul zidului, de la care predicase Ioan de Capistrano cruciada antiotomană, căreia i-au răspuns popoarele din Centrul şi Sud-Estul Europei ameninţate de pericolul expansiunii turceşti, şi asupra căror acţiuni militare va stărui mai târziu Mihail Dan în cercetările sale ştiinţifice. 
La îndemnul aceluiaşi J. Macůrek, având totodată „dezlegarea” profesorului I. Lupaş, optează, în noua situaţie, pentru un alt subiect al tezei de doctorat, care să vizeze legăturile româno-cehe în Evul Mediu. În vederea atingerii acestui scop ştiinţific, tânărul Mihail P. Dan efectuează laborioase cercetări în arhivele, bibliotecile şi muzeele din Praga şi Brno, recenzează mai multe lucrări istorice ceheşti, prin care va debuta în „Anuarul” Institutului de Istorie Naţională din Cluj.
Începutul celui de Al Doilea Război Mondial în toamna anului 1939 a împiedecat însă continuarea studiilor sale în Cehoslovacia, dezmembrată şi ea, precum şi încheierea şi susţinerea acolo a tezei sale de doctorat. În condiţiile grele ale războiului şi ale refugiului Universităţii din Cluj şi a Institutului de Istorie Naţională la Sibiu, tânărul istoric publică rezultate parţiale ale investigaţiilor sale în domeniul legăturilor poporului român cu popoarele din Centrul Europei în revista „Transilvania” şi în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, definitivându-şi totodată teza de doctorat. Obţine titlul de doctor în litere şi filosofie, specialitatea Istorie sud-est europeană şi Istoria românilor prin lucrarea Capitole din relaţiile ceho-române în sec. XVI-XVIII, susţinută la Sibiu în 13 mai 194320. Comisia de susţinere, prezidată de Constantin Daicoviciu, atunci decanul Facultăţii de Litere a Universităţii clujene, din care mai făceau parte profesorii Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Romul Cândea şi Emil Petrovici au apreciat teza, doctoratul acordându-i-se cu menţiunea summa cum laude21.
Pregătirea ştiinţifică pe care şi-a asigurat-o la universităţile din Cluj, Praga şi Brno, activitatea ştiinţifică de până atunci, i-au adus numirea ca asistent în 1940 şi antrenarea în activităţile de răspândire a cunoştinţelor din domeniul istoriei patronate de Universitate şi de ASTRA22. Ca asistent la Catedra de Istorie sud-est europeană a Universităţii din Cluj l-a avut în continuare drept îndrumător pe profesorul Silviu Dragomir, titularul Catedrei.
*
Debutul activităţii ştiinţifice îl înregistrăm aşadar la sfârşitul deceniului patru al secolului trecut, ca urmare firească a preocupărilor din vremea studiilor universitare şi din primii ani de asistenţie, când îşi pregătea doctoratul. Mai multe recenzii publicate în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională” discutau critic problematica unor lucrări de istorie românească şi ceho-slovacă, informaţia istorică a acestora din urmă contactată în timpul specializării în străinătate introducând-o în circuit istoriografic românesc. În prelungirea acestor preocupări vin primele studii publicate de tânărul istoric în anii celui de Al Doilea Război Mondial privind relaţiile româno-ceho-slovace din trecut, comunicarea unor informaţii din mai multe izvoare istorice externe (cehe, slovace, germane etc.) referitoare la momentele istorice reprezentate de Iancu de Hunedoara, Nicolae Olahus, Mihai Viteazul, Alexandru Ipsilanti23.
Teza de doctorat, amplificată, va vedea lumina tiparului la Sibiu în 1944, ca Nr. XIII al Colecţiei „Biblioteca Institutului de Istorie Naţională”, fiind intitulată expresiv Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI (477 p.)24. În scurta trecere în revistă a preocupărilor din istoriografiile cehă, slovacă şi română asupra legăturilor dintre cele trei popoare în trecut, preocupări înregistrate abia după Primul Război Mondial, în condiţiile desăvârşirii statului naţional român şi constituirii celui ceho-slovac25, istoricul român observa că aceste studii „pornite de mai multe ori dintr-un scop de simplă informaţie, ele sânt mai degrabă doar pietre la clădirea amiciţiei ceho-slovaco-române, decât puternice lumini în trecutul relaţiunilor dintre aceste popoare” (Introducere, p. 11). De aici rezultau şi dificultăţile unei cercetări cu pretenţie de sinteză asupra subiectului: „greutatea cea mai mare, când purcedem la înfăţişarea sintetică a acestor raporturi, consistă în puţinătatea monografiilor tratând diverse aspecte din cadrul acestor legături” (Introducere, p. 12).
În cele şase capitole ale acestei lucrări, devenită reprezentativă pentru istoric, erau reconstituite legăturile dintre cehi, slovaci şi români de la mijlocul veacului al XIII-lea până la începutul celui de al XVII-lea, când, după bătălia de la Guruslău, descrisă pe larg de „ziarele” cehe, se consuma drama de pe Câmpia Turzii din 19 august 1601. Cele mai semnificative texte erau date în Anexa lucrării, întregită cu o amplă Bibliografie (pp. 397-436) asupra legăturilor istorice dintre cele trei popoare. Lucrarea însăşi, prin momentul apariţiei, oferea temeiul istoric pentru reluarea pe baze noi a legăturilor tradiţionale dintre români şi ceho-slovaci, odată cu sfârşitul războiului şi refacerea statului ceho-slovac.
Ajuns la finele cercetării sale, istoricul concluziona asupra rezultatelor pe care le-a obţinut în beneficiul istoriografiei româneşti:
„Ce am dat în paginile acestui studiu este – credem – tot ce s‑ar putea da azi cu privire la relaţiunile, apropierile şi paralelismele ceho-slovaco-române în intervalul de timp cuprins între sec. XIII şi sec. XVI. Momente rare, fragmente de relaţiuni, risipite, discontinui, dar care cu atât mai mult merită să fie strânse la un loc, justifică osteneala unei lucrări, ce le-a fost închinată în deosebi din punctul de vedere al paralelismului şi legăturilor de ordin politic” (Încheiere generală, p. 358).
Se poate observa, în mod disimulat, intenţia de a continua investigarea anumitor aspecte ale legăturilor dintre români şi popoarele neoslave din Centrul Europei, aşa cum vom putea înregistra contribuţii ale istoricului în activitatea sa ulterioară.
O nouă etapă în activitatea istoricului delimităm în deceniul şase al secolului trecut, când survine presiunea noii ideologii, comuniste, plină de exagerări în aprecierea contribuţiei istoriografiei româneşti anterioare. Mihail P. Dan, în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară la Institutul de Istorie al Filialei din Cluj a Academiei, lucrează în acei ani în colectivul de editare a documentelor medievale, seria C. Transilvania. Rezultatul activităţii acestui colectiv de specialişti au fost cele şase volume din Colecţia Documente privind istoria României (DIR). Seria C. Transilvania, pentru secolele XI-XIII şi prima jumătate a celui de al XIV-lea, publicate în anii 1951-1954 la Editura Academiei din Bucureşti; dar mai ales constituirea echipei de editare a documentelor medievale în cadrul Institutului de Istorie din Cluj, a cărui activitate continuă şi astăzi26. De aceea, ultimele volume apărute în Noua Serie a colecţiei, intitulată acum Documenta Romaniae Historica (DRH), după decesul Istoricului, recunosc contribuţia mai veche a profesorului M. P. Dan27.
Aceluiaşi deceniu îi aparţin alte câteva direcţii înspre care s-au îndreptat eforturile investigatorii ale Istoricului. Astfel, comemorarea a 500 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara i-a prilejuit elaborarea unei ample comunicări ştiinţifice privind armata şi arta militară a viteazului comandant de oşti, prezentată în 1956 la o sesiune comemorativă a Academiei şi publicată în anul următor. Tot atunci publica valorosul studiu asupra ştirilor privitoare la istoria ţărilor române în cronicile ucrainene din secolele XVII-XVIII, prin care erau introduse în circuitul istoriografiei române preţioase informaţii privind relaţiile româno-ucrainene28. L-a preocupat pe Istoric, în această perioadă, activitatea ştiinţifică a slavistului Ioan Bogdan, din a cărui operă a reliefat elementele progresiste, i-a urmărit corespondenţa cu slaviştii ruşi şi filologii poloni29. 
Pe linia preocupărilor mai vechi, Mihail P. Dan publică acum monografia istorică românească asupra mişcării husite (Sub flamura Taborului, 1959; ediţia a II-a, 1964), o amplă frescă a Cehiei din veacul al XV-lea, a mişcării husite, ale cărei implicaţii se înregistrează în plan social şi al ideologiei timpului în întreaga Europă. Monografia a fost găzduită atunci în colecţia „Pagini de istorie universală”, care îşi propusese să reconstituie, din viziune românească, cele mai importante momente din istoria universală şi prin mijlocirea căreia se realiza informarea ştiinţifică a tinerilor studioşi. Primită bine de specialişti şi cititori în genere, lucrarea profesorului clujean reînnoda firul cu cercetările sale din deceniul anterior şi, mai mult, pe cel al legăturilor dintre istoriografia română şi cea ceho-slovacă. Ea a contribuit la mai buna cunoaştere în mediile româneşti a tradiţiilor revoluţionare ale popoarelor ceh şi slovac şi implicit a ecourilor mişcării husite în Ţările Române.
Preocupările sale privitoare la istoria popoarelor slave, rezultatele ştiinţifice pe care le-a obţinut în câmpul investigaţiei legăturilor dintre poporul român şi popoarele slave din Centrul Europei în trecut, i-au atras cuprinderea în Asociaţia Slaviştilor din România, creată în 1956 din iniţiativa unui grup de lingvişti şi istorici în frunte cu acad. Emil Petrovici30.
Tot în această vreme, odată cu extinderea legăturilor ştiinţifice dintre ţările din Centrul şi Estul Europei, a contactelor dintre istorici, Mihail P. Dan a făcut parte din mai multe delegaţii de istorici care au efectuat cercetări în arhivele din regiune. Astfel, în 1956 întreprinde cercetări în Arhivele Centrale din Cehoslovacia şi Polonia, cu care prilej susţine conferinţe la Universităţile din Brno şi Varşovia. În arhivele din Ungaria face cercetări, în anii 1958 şi 1959, soldate cu depistarea de documente medievale pentru Seria C. Transilvania a Colecţiei de Documente privind Istoria României. În anii 1964 şi 1969 continuă cercetările sale mai vechi în Ceho-Slovacia, adăugând, de astădată, interesul pentru legăturile comerciale dintre Transilvania şi Slovacia în sec. XVI. În aceeaşi perioadă (1964, 1965, 1966) a făcut parte din delegaţiile de istorici şi arhivişti români care au depistat şi adunat material istoric din arhivele Moscovei, Sankt Petersburgului şi Kievului, fructificat apoi în cercetările proprii sau ale unor colective de specialitate din Cluj şi din alte centre ştiinţifice ale ţării.
Această a doua perioadă din activitatea istoricului se încheia, în linii mari, cu contribuţia la elaborarea tratatului de Istoria României din anii 1960-1964.
Ultimul deceniu din activitatea ştiinţifică a profesorului Mihail P. Dan, încheiată prematur prin dispariţia sa în 18 iulie 1976, la vârsta de 65 de ani, continua direcţiile mai vechi de investigaţie şi finaliza, în alt rând, prin mijlocirea tiparului sau a litografierii, textul prelegerilor sale universitare. Din activitatea de conducător de doctorat în Istoria modernă şi de titular al disciplinei de Istorie Contemporană Universală, pe care a predat-o la Universitatea clujeană în ultimul deceniu de funcţionare a sa la catedra universitară, au rezultat mai multe studii privitoare la mişcările sociale din secolul al XVIII-lea şi la mişcarea naţională a românilor din Transilvania în secolul al XIX-lea, unele dintre acestea elaborate împreună cu foştii săi studenţi şi doctoranzi.
Din această perioadă remarcăm studiile sale privind activitatea didactică a slavistului Ioan Bogdan (1965), dar mai ales pe cele referitoare la schimburile comerciale ale Transilvaniei cu Polonia şi cu Slovacia în secolul al XVI-lea, la situaţia iobagilor români transilvăneni din Polonia în acelaşi secol. Pe linia unor preocupări mai apropiate în timp ale Istoricului se înscriau studiile sale privind aspecte ale mişcării politico-naţionale româneşti din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, dintr-o colaborare cu unul dintre elevii săi a rezultat publicarea corespondenţei generalului Traian Doda cu Vincenţiu Babeş (1973) şi volumul cuprinzând corespondenţa lui Vincenţiu Babeş (scrisori primite) (1976).
Continuând mai vechile cercetări referitoare la arta militară în timpul lui Iancu de Hunedoara, Istoricul creionează, în câteva studii, pe omul şi pe comandantul militar, caracterul popular şi multinaţional al oastei de la Belgrad şi publica, la Editura Militară, în 1974, cartea intitulată Un stegar al luptei antiotomane: Iancu de Hunedoara. Adresată cercetătorilor în domeniu, studenţilor, marelui public în general, această lucrare venea să răspundă interesului manifestat de tot mai mulţi cititori faţă de personalitatea celui care se trăgea dintr-o familie de cnezi români hunedoreni şi care s-a afirmat, în fruntea unei coaliţii europene în care Ţările Române au jucat un rol de prim rang, într-o acţiune militară şi politico-diplomatică de aproape două decenii pentru oprirea expansiunii otomane înspre Europa.
Am adăuga aici colaborarea cu Aurel Răduţiu la reeditarea unora dintre scrierile istoricului Ioan Moga, în 1973, volum selectiv apărut la Editura Dacia într-o serie specializată.
Profesorul Mihail P. Dan a reprezentat, în repetate rânduri, istoriografia română la prestigioase manifestări ştiinţifice internaţionale. La Primul Congres Internaţional de Studii Balcanice şi Sud-Est Europene (Sofia, 1966) a prezentat o comunicare referitoare la prezenţa negustorilor balcanici şi levantini în comerţul Transilvaniei în secolele XVI-XVII, având intervenţii pe marginea mai multor rapoarte. În acelaşi an, 1966, a participat la Simpozionul „Drang nach Osten” şi dezvoltarea istorică a popoarelor din Europa Centrală, Orientală şi Sud-Estică de la Moscova şi la manifestările de la Salonic prilejuite de comemorarea a 1100 ani de la moartea lui Chiril, unde a prezentat comunicarea Cyrille et Méthode dans l´historiographie tchécoslovaque des dernières années (1963-1966), publicată în volumul dedicat manifestării.
În anul 1967 a participat la simpozionul de la Bratislava referitor la Dualismul austro-ungar, iar în 1970 în delegaţia română care ne-a reprezentat la manifestările de la Ulianovsk şi la cel de al XIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Moscova (august 1970), în cadrul căruia, în Comisia de Studii Slave, a prezentat o comunicare despre slavistul ceh L. Niederle.
Cu prilejul altor deplasări în străinătate a ţinut conferinţe despre slavistul Ioan Bogdan (la Universităţile din Moscova şi Sankt Petersburg, 1968) şi despre relaţiile româno-cehe în secolul al XV-lea (Praga, 1969).
*
Activitatea ştiinţifică a lui Mihail P. Dan nu poate fi desprinsă de cea de la catedra universitară. Multe din frământările şi concluziile la care ajungea în planul cercetării ştiinţifice, înainte de a fi publicate, sub forma unor studii, erau prezentate studenţilor în istorie de la Universitatea Clujeană, de care era ataşat prin studiile sale şi de care a fost legat apoi timp de trei decenii şi jumătate prin prestigioasa prestaţie didactică la Secţia de Istorie. Căci Mihail P. Dan a fost un dascăl în sensul adevărat al cuvântului, un pedagog desăvârşit, care ştia să se apropie de elevii săi, cu care purta oricând un dialog deschis, îndreptat înspre problemele esenţiale ale disciplinei, studiului, formaţiei intelectuale, ale educaţiei tineretului, probleme cu care mai ales proaspătul student se confrunta în cel mai înalt grad.
Formaţia sa intelectuală, pregătirea şi specializarea ce o avea în domeniul Istoriei Medievale, al Studiilor şi Paleografiilor Slave, împreună cu talentul său pedagogic, i-au asigurat ascensiunea pe treptele carierei universitare. Asistent universitar în perioada anilor 1940-1948, Mihail P. Dan este avansat conferenţiar în 1948 şi i se recunoaşte titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe în 1962, echivalat cu cel de doctor docent, pentru ca în anul 1964 să fie încadrat în cel mai înalt grad didactic, acela de profesor universitar31. A onorat, de la înălţimea catedrei universitare, toate posturile didactice deţinute, fiind apreciat de studenţii care i-au audiat cursurile generale sau de profil special, dominate de personalitatea şi formaţia sa cărturărească. 
Seriile de studenţi care i-am audiat cursurile profesorului Mihail P. Dan, de la Secţia de Istorie a Universităţii şi de la Institutul Teologic Ortodox din Cluj au fost izbite de marea putere a dascălului nostru de a concentra ideile şi sintetiza procesele istorice asupra cărora se oprea, în tratare, în prelegerile sale. Simţeam întotdeauna că în spatele prelegerilor sale stăteau o amplă informare bibliografică şi documentară, apelul la sursele istorice fundamentale ale problematicii abordate. Poseda informaţia bibliografică de bază din istoriografia europeană – cu excepţia regretabilă a deceniului şase al secolului trecut – informaţie contactată direct de Profesor. Această metodologie didactică şi severa disciplină intelectuală la care s-a supus, i-au permis propunerea unor cursuri universitare a căror problematică a depăşit Epocile Medievală şi Modernă, prelungindu-se până în Contemporaneitate. Paleta diversă a cursurilor sale: Istoria popoarelor slave, Paleografia slavo-română, Istoria medie şi modernă a Rusiei, Istoria contemporană universală etc. au avut un rol formativ deosebit asupra seriilor de studenţi în istorie de la Universitatea din Cluj care l-au audiat în perioada activităţii sale didactice. Cursurile sale şi crestomaţiile, cronologiile la care a colaborat sau pe care le-a coordonat, cu privire la epocile medievală, modernă şi contemporană universală se constituie şi astăzi în material didactic de mare utilitate pentru studentul în istorie. 
Cu aceeași atenție a îndrumat pe studenții din ultimii ani în vederea preparării lucrărilor de diplomă şi pe mulţi dintre foştii săi studenţi, în perioada 1967-1976, în cadrul doctoranturii la specialitatea Istorie modernă, unii dintre ei reuşind să-şi susţină teza de doctorat sub îndrumarea Profesorului. Ca profesor consultant după pensionarea sa, survenită la încheierea anului universitar 1974/1975, Mihail P. Dan a continuat să fie o prezenţă ştiinţifică la Catedră şi Institut, un bun sfătuitor al studenţilor săi, pe care i-a îndrumat până în ultimul moment al vieţii sale.
Prin întreaga sa activitate didactică, profesorul Mihail P. Dan şi-a adus o contribuţie însemnată la ridicarea şcolii superioare româneşti, precum şi a învăţământului nostru de Istorie, la consolidarea acestuia în ani dificili sub aspect ideologic. L-a servit cu devotament până la sfârşitul vieţii, impunându-i exigenţa cu care a fost obişnuit de dascălii săi de la Universitatea clujeană din perioada interbelică. Pentru această rodnică activitate în serviciul şcolii româneşti a primit titlul de Om de ştiinţă emerit (1972).
S-a implicat, de asemenea, în răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, susţinând o serie de conferinţe ştiinţifice pe problematica istoriei universale şi a românilor.
*
Moştenirea istoriografică lăsată de profesorul Mihail P. Dan se înscrie pe linia majoră a cercetării istorice româneşti. Bazată pe erudiţie şi efort critic, preocupată constant de lărgirea şi înnoirea informaţiei prin apelul la izvorul istoric inedit, cantonată în sfera legăturilor dintre români şi popoarele din Centrul şi Estul Europei, opera sa istorică, prin mai multe titluri ale ei, rămâne una de referinţă în câmpul istoriografiei române. Lucrările istorice din prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice se remarcă prin bogata informaţie, în cea mai mare parte nouă, pe baza căreia ele au fost clădite. Un efort de sinteză sporit denotă studiile pe care le-a elaborat în cea de a doua perioadă de activitate, delimitată de colaborarea la tratatul de Istoria României (1960-1964).
Prin pregătirea sa ştiinţifică şi metodologică în domeniul unor Ştiinţe auxiliare ale Istoriei, Mihail P. Dan şi-a adus o contribuţie notabilă la dezvoltarea istoriografiei române postbelice, perioadă de răscruce din evoluţia generală a acesteia, când era supusă unor presiuni ideologice exclusiviste. A făcut parte din generaţia de istorici care a constituit elementul de continuitate în istoriografia română de la mijlocul secolului trecut.
De numele istoricului Mihail P. Dan se leagă începutul investigării ştiinţifice, cu instrumentarul istoricului, a relaţiilor româno-ceho-slovace din trecut. Receptat şi deopotrivă recunoscut în istoriografiile celor trei popoare, efortul său în această direcţie a aşezat o temelie trainică unui domeniu istoriografic specializat. Trebuie reţinute preocupările sale referitoare la unele aspecte ale relaţiilor româno-polone, româno-ucrainene şi româno-bulgare din Evul Mediu şi din Epoca Modernă.
În domeniul Slavisticii româneşti şi-a adus contribuţia şi prin studiile închinate întemeietorului acesteia la noi, Ioan Bogdan, alături de cele referitoare la relaţiile româno-slave, dar şi prin activitatea sa didactică la Universitatea din Cluj, ca fidel continuator al profesorului Silviu Dragomir. Prin cursurile sale privitoare la istoria popoarelor slave din Centrul şi Sud-Estul Europei, a Rusiei, a contribuit la buna pregătire a seriilor de studenţi care l-au audiat timp de trei decenii în domeniile respective, pe cei mai buni dintre ei îndrumându-i în ultima parte a activităţii sale în cadrul doctoratului.
Lucrarea sa din 1944 referitoare la Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI reflectă în cel mai înalt grad capacitatea de analiză şi deopotrivă de sinteză a unui istoric care a lăsat istoriografiei române contribuţii ştiinţifice remarcabile.

* Prefață la volumul Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI, autor Mihail P. Dan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017. Text publicat în memoria academicianului Nicolae Edroiu, trecut la Cele Veșnice în luna ianuarie 2018.

1 Cf. Diploma de Bacalaureat a lui Mihail P. Dan cu Nr. 912 din 19 august 1929, în păstrarea Familiei.
2 Arhiva Secretariatului Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Matricole, Vol. VI, Nr. 2234, precum şi Caietul de cursuri al studentului Mihail P. Dan, Nr. 2234 din 1931, în păstrarea Familiei.
Vezi şi I.T. Guţ, Mihail P. Dan, Viaţa şi activitatea istorică (1911-1976). Lucrare de diplomă prezentată la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 1979, p. 10. 
3 Mihail P. Dan, Amintirile unui fost elev despre Profesorul Lupaş, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, Bucureşti, 1943, p. 205.
4 Vezi Ioachim Crăciun, Activitatea ştiinţifică la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj în primul deceniu 1920-1930, Cluj, 1936, 321 p.
55 Enciclopedia Istoriografiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, 470 p.; Dorina N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române 1866-2010, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, LXX + 1202 p.; Bibliografia lucrărilor ştiinţifice ale membrilor Institutului de Istorie din Cluj-Napoca 1920-2005. Întocmită de Veronica Turcuş, Felicia Hristodol, Gheorghe Hristodol, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, 406 p.; Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. 90 de ani de existenţă. 1920-2010, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2010, 280 p.; Activitatea ştiinţifică la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, 240 p. (sub voce).
6 Mihail P. Dan, Amintirile unui fost elev despre Profesorul Lupaş, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, Bucureşti, 1943, pp. 205-210.
7 Anuarul Universităţii Cluj pe anul şcolar 1931/1932, Cluj, 1932, p. 210; Nicolae Edroiu, Predarea Ştiinţelor auxiliare ale Istoriei la Universitatea din Cluj-Napoca, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia”, 1979, XXIV, 2, p. 56.
8 Arhiva Secretariatului Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, vol. VI, Nr. 2234, Matricole.
9 Mihail P. Dan, Amintirile unui fost elev despre profesorul Lupaş, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, Bucureşti, 1943, p. 206.
10 Arhiva Secretariatului Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Matricole, Vol. VI, nr. 2234.
11 „Anuarul Universităţii din Cluj pe anul 1932/1933”, Cluj, 1933, p. 217.
12 Ibidem, p. 219.
13 Ibidem, pe anul 1933/1934, Cluj, 1934, p. 221.
14 Ibidem, p. 225.
15 Un exemplar în păstrarea familiei istoricului. Vezi şi I. T. Guţ, Mihail P. Dan. Viaţa şi activitatea istorică (1911-1976), p. 8, 17-20.
16 Arhiva Secretariatului Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Matricole, Vol. VI, Nr. 2234, Examenul de licenţă fiind susţinut la 19 octombrie 1936. Diploma de licenţă a lui Mihail P. Dan eliberată la 31 octombrie 1936 cu Nr. 2293.
17 M. P. Dan, O cetate de la Dunărea de Jos în sec. XIV-XIX. Cetatea Turnu, p. 244. 
18 Cf. Mihail P. Dan, Amintirile unui fost elev despre profesorul Lupaş, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş, p. 208.
19 Cf. Adresa Ministerului Educaţiei Naţionale Nr. 174217, în păstrarea Familiei.
20 Secretariatul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Matricole, Vol. VI, Nr. 2234. Diploma de doctor în Istorie sud-est europeană a lui Mihail P. Dan eliberată cu Nr. 2525 din 18 mai 1943 de Universitatea din Cluj. 
21 Arhiva Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Proces verbal nr. 174/1943 întocmit asupra tezei de doctorat a lui Mihail P. Dan.
22 Menţionăm în acest sens comunicările „Mihai Viteazul şi ţările cehe” (1942), despre „Legăturile româno-slovace în trecut” (1944).
23 Vezi Bibliografia operei istorice (1939-1976) a profesorului Mihail P. Dan elaborată de Nicolae Edroiu şi Veronica Turcuş.
24 Asupra principalelor etape şi rezultate din activitatea ştiinţifică a profesorului Mihail P. Dan vezi şi articolul lui Damaschin Mioc din Enciclopedia istoriografiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 119.
25 Vezi şi Nicolae Edroiu, Bibliografia Istorică Româno-Slovacă 1918-2000, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, 117 p. 
26 Vezi Susana Andea, Din istoricul Colectivului de Istorie Medie al Institutului. Realizări şi perspective, în volumul: Activitatea ştiinţifică la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, pp. 59-77.
27 Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. X (1351-1355), Editura Academiei, 1977, XLIII + 461 p.; Vol. XI (1356-1360), Editura Academiei, Bucureşti, 1981, LXIV + 658 p.
28 Vezi Bibliografia operei istorice a profesorului Mihail P. Dan, întocmită de Nicolae Edroiu şi Veronica Turcuş.
29 Ibidem.
30 G. Mihăilă, Cinci ani de activitate a Asociaţiei Slaviştilor din R.P.R. (1956-1961), în „Romanoslavica”, 1963, VII, pp. 241-243.
31 Arhiva Serviciului Personal al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Cartea de muncă a profesorului Mihail P. Dan; Damaschin Mioc, în Enciclopedia istoriografiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 119.

Autor: Nicolae Edroiu