Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (IX)

Reeditări filmice (IX)

Februarie 2018

Mere roşii & Balanţa (2)

Cum am spus în numărul precedent, cazul filmelor Mere roşii şi Balanţa este unul special. Proza scurtă după care Alexandru Tatos a realizat Mere roşii (1976) a fost dezvoltată de Ion Băieşu într-un roman, Balanţa, apărut la sfârşitul anilor `80. Asupra romanului se va opri Lucian Pintilie când, după 1989, revine pe platourile de filmare. Personajul-pivot, medicul Mitică, este acelaşi în nuvelă şi în roman, accentul caracterologic este însă altul, lucru firesc fiind vorba despre doi regizori cu personalităţi puternice însă foarte diferiţi ca artişti.
Lucian Pintilie (n. 1933) debutează în cinematografie cu Duminică la ora 6 (1966), film care depăşeşte constrângerile ideologice ale scenariului cu tineri comunişti ilegalişti. După interzicerea, la câteva săptămâni de la premieră, a următorului său film, Reconstituirea (1970), şi suspendarea spectacolului cu Revizorul lui Gogol pus în scenă la Teatrul Bulandra (1972) sub directoratul lui Liviu Ciulei, lui Lucian Pintilie i se oferă de către autorităţile române un paşaport şi „libertatea” de a pleca din ţară, având un statut de semiexilat. Până în 1989 montează teatru şi operă în Europa şi în SUA. Surprinzător, în 1979 intră în producţie cu un nou film, De ce trag clopotele, Mitică?, adaptare proprie după D’ale carnavalului şi schiţe de I.L. Caragiale. În 1981, după o vizionare cu conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, filmul este interzis şi închis în arhivă. Premiera are loc abia în 1990, în cadrul Festivalului de la Costineşti, iar lansarea în reţeaua de difuzare în 1992. După 1989, Lucian Pintilie revine în ţară şi cariera lui cinematografică se relansează spectaculos. Lucrează cu furie răfuindu-se cu trecutul şi prezentul României, eliberându-se de frustrările acumulate vreme de decenii, ceea ce, probabil, a fost binevenit ca terapie personală, dar nu a dus la cele mai fericite rezultate artistice. Este de înţeles amărăciunea unui regizor căruia în loc să i se ofere posibilitatea de a lucra nestingherit, îi este interzis accesul pe platouri. Neputând să se detaşeze de trecut, de frustrările artistice ce i-au marcat biografia, care şi-au pus amprenta şi asupra lui De ce trag clopotele, Mitică?, toate filmele sale de după 1989 – Balanţa (1992), O vară de neuitat (1995), Prea târziu (1996), Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui torţionar (2002), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2004) – sunt marcate de o încrâncenare având, uneori, iz apocaliptic.
Balanţa este cel mai ambiţios proiect postdecembrist al regizorului. După cum însuşi mărturiseşte, filmul, având acţiunea plasată în anul 1988, îşi propune să ilustreze agonia unui sistem şi în acelaşi timp să definească paradigma unei naţiuni: „acest film nu este decât o imagine pală a grotescului ce domneşte în România [...] Existenţa însăşi e atinsă de suflul grotescului. La noi nu a existat o rezistenţă adevărată, am trăit timp de jumătate de secol în complicitate cu dictatura, şi nu cu orice fel de dictatură. Cu o putere care lua, pe de o parte, forme liberale, capabile să seducă occidentul şi pe de altă parte se deda unui despotism feudal. O asemenea complicitate dă naştere unor forme monstruoase” [1]. Dar filmul rămâne doar ilustrarea unei idei, o demascare post-factum a unui sistem oprimant, fără ca, formal, să transcendă spre o estetică a urâtului, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Urâtul din film este urât pur şi simplu, prezentat ostentativ, asemeni unui cerşetor care îşi exhibă cu satisfacţie rănile. Cerşetorul este România, iar rănile sunt tarele unei societăţi marcate de laşitate şi delăsare, care preferă, în locul săpunului, păduchii ca dovadă a faptului că este încă vie. Relevant pentru rămânerea în factual este chiar începutul filmului: mizeria cruntă din apartamentul în care Nela (Maia Morgenstern) îşi veghează tatăl muribund ilustrează mai degrabă delăsarea personajului, deşi cu totul alta a fost intenţia regizorului: „Balanţa este o străbatere succesivă de «cercuri infernale», de catastrofe înlănţuite: o catastrofă nu dispare decât pentru a face loc alteia [...] Adevărurile relevate de regizor nu pot fi decât crude, teribile uneori, culpabilizante” [2]. În viziunea lui Pintilie, doctorul Mitică (Răzvan Vasilescu) nu mai este doar un ins devotat profesiei, ci un revoltat sau, mai degrabă, un teribilist, dar, din păcate, unul neconvingător. Deşi respectă în mare măsură naraţiunea lui Băieşu, plauzibilă ca ficţiune romanescă, Pintilie nu izbuteşte să creeze o lume veridică cinematografic, în primul rând datorită îngroşării unei realităţi pe care regizorul nu mai poate să o perceapă altfel decât deformat, uneori de-a dreptul caricatul, unidimensional, fără nuanţe. Dar montajul inteligent al Cristinei Ionescu conferă filmului suspansul şi ritmul unui thriller.
Comparând cele două filme putem spune că, paradoxal, mai vechiul Mere roşii este mult mai puţin datat, mult mai puţin conjunctural, mult mai puţin prăfuit decât Balanţa.
 
[1] Apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Ed. Contemporanul, Bucureşti, 2011, p. 571.
[2] Idem.

Autor: Ioan-Pavel Azap