Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: The Straight Story (1999)

Filmografiile Simonei: The Straight Story (1999)

Februarie 2018

David Lynch este unul dintre cele mai cunoscute și provocatoare nume ale industriei cinematografice americane din secolul XX. Versatil, el îmbrăţișează cu aceeași lejeritate și latura de producător, pe cea de compozitor (are în discografie opt albume, a compus melodii de fundal pentru filmele sale), pe cea de actor și pe cea de scenarist, așa cum face în Eraserhead (1977), Omul elefant (1980), Dune (1984), Blue Velvet (1986). Ca regizor este cunoscut publicului larg nu doar prin filmele sale cult, precum Eraserhead sau Wild at Heart din 1990 și Mulholland Dr. din 2001 (cu care a câștigat Palm d’Or la Cannes), dar și Inland Empire din 2006, pentru care a primit premiul Festivalului de la Veneţia, ci mai ales pentru foarte apreciatul serial de televiziune Twin Peaks (1990-1991) ale cărui scene au rămase impregnate în memoria afectivă a multor telespectatori apropiaţi vârstei mele ca un fel de prag cinematografic iniţiatic. Stilul său este presărat cu imagini care ţin de lumea subconștientului, de tenebre, vise și coșmaruri, de straniu și, după cum însuși declara, ele oferă libertatea spectatorului de a le gândi și interpreta simbolic. Cu toate acestea, David Lynch este responsabil și pentru unul dintre cele mai luminoase și calde filme pe care le-am vizionat: The Straight Story (1999), tradus la noi ca Povestea lui Alvin Straight, un film bazat pe o poveste reală și nominalizat la Oscar în 2000 pentru cea mai bună interpretare a unui actor în rol principal, Richard Farnsworth. Acesta era la acea dată cel mai în vârstă actor nominalizat vreodată la Oscar. Anul nominalizării a fost și ultimul an din viaţa lui Farnsworth, acesta stingându-se din viaţă la 80 de ani: actorul suferea de cancer osos în fază terminală și a ales să joace în film datorită admiraţiei faţă de Alvin Straight (1920-1996), care a devenit celebru după ce a parcurs, pe mașina sa de tuns iarba, o distanţă impresionantă, 510 kilometri, pentru a-și revedea fratele cu care nu mai vorbise de zece ani. În următorul an, după terminarea filmului și măcinat de boala insuportabilă, Farnsworth a ales să se sinucidă. În viaţa reală, după parcurgerea acestui drum, Alvin a mai trăit trei ani, povestea sa devenind o sursă de inspiraţie.
Ce impresionează la acest film – care are, de altfel, un desen liniar – este umorul neostentativ, dar prezent aproape în fiecare scenă ca un fundal implicit. Când Alvin, după aflarea unui diagnostic îngrijorător decide să-și viziteze fratele aflat foarte departe pentru a reînnoda legăturile de familie distruse de orgolii inutile, fiica lui (Sissy Spacek) nu se opune, iar prietenii lui fac haz de încercarea sa de a echipa o mașină de tuns iarba cu o remorcă, deși aleargă gâfâind pe lângă aceasta. E ceva din decrepitudinea înduioșătoare care se regăsește în micul orășel al cărui stăpâni par să fie tocmai câinii fără stăpâni, a lanurilor nesfârșite de porumb pe lângă care bătrânul trece înaintând ca-n reluare în antiteză cu generaţia nouă de motoare care-l claxonează strident. Drumul are obstacole, motorul se strică și e nevoit să revină acasă în remorca unui camion adevărat, în care mașinuţa lui pare o jucărie, pentru ca apoi să mai încerce o dată. Pe șoseaua care se întinde ca o metaforă a vieţii întâlnește personaje diferite: asupra unora are un impact covârșitor, schimbându-le traiectoria, destinul, iar altele îi oferă prilejul de a rememora și de a se regăsi. Calea e o pildă existenţială în care e surprinsă, cu coada ochiului parcă, viziunea regizorului asupra familiei tradiţionale americane, asupra mugurilor de comerţ rural, a prieteniei spontane care se naște între el și bătrânul unei familii care-l găzduiește și cu care – ca într-o falie mnemonică – aruncă cicatrici ale războiului. Pe Alvin îl caracterizează o inocenţă aproape mitologică potrivită celui care e nevoit, deși nu vrea, să încheie un cerc și o înţelepciune blândă cu care îmbrăţișează tot ceea ce îi iese în cale, toate minunile noi la care este martor. Filmul nu e excesiv sentimental, dar este punctat, în anamneza pe care o desenează, de sentimente esenţiale: vina, regretul, dorul, tristeţea, mărinimia și auto-sacrificiul, ironia, onestitatea, dar niciodată resemnarea. Pentru cinefilul modern, alegerile lui ar putea să pară de neînţeles: în graba de a-și vedea fratele, alege cel mai încet mijloc de transport și se prinde într-o aventură care i-ar putea fi fatală și să-i zădărnicească toate planurile.
Pe fundal, de neuitat, e muzica ecou semnată de Angelo Badalamenti.

 

Autor: Simona Ardelean