Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Optimus Magister

Optimus Magister

Februarie 2018

Cu relativă și… explicabilă întârziere am aflat despre apariția unei cărți pe a cărei copertă apare numele lui G.I. Tohăneanu, cunoscut latinist (traducător al Eneidei lui Vergilius), creatorul școlii timișorene de stilistică. Prin cărțile acestuia, nouă, profesorilor de limba și literatura română, ni s-a deschis un alt orizont de lectură asupra creațiilor literare ale lui I. Budai-Deleanu, M. Eminescu, I. Creangă, M. Sadoveanu, L. Blaga. Iată despre ce este vorba.
În urmă cu două decenii, Ionel Funeriu, unul dintre discipolii profesorului G.I. Tohăneanu, îi propune maestrului realizarea unei cărți de convorbiri, ce urma să apară la Editura Amarcord. Cum editura și-a încetat activitatea din pricina împrejurărilor economice vitrege, I. Funeriu își materializează, după douăzeci de ani, ideea amânată, publicând cartea G.I. Tohăneanu Optimus Magister la Editura Universității de Vest: „Întreprind acest curriculum vitae et operis Magistri pentru a întregi portretul unui mare profesor care mi-a marcat destinul intelectual”. Deși Profesorul se lasă cu greu convins („prin natura sa nu era un confesiv”), Ionel Funeriu reușește „să-i smulgă” informații și despre zone intime ale vieții. Ionel Funeriu regretă (și noi, cititorii, la fel) faptul că în răspunsurile scrise la întrebări nu se regăsesc toate amănuntele și farmecul zicerii „care făceau sarea și piperul conversațiilor anterioare”. Sunt „topite” în carte și opinii și informații din interviurile acordate de G.I. Tohăneanu scriitoarei Dana Gheorghiu, interviuri difuzate în perioada septembrie 1996 – februarie 1997 în cadrul emisiunii „Interferențe culturale” a Studioului de Radio „Europa Nova”.
Cartea este alcătuită din trei secțiuni. În prima parte, cea mai întinsă, sunt reproduse Convorbirile (1996 – 1998). „Întrebările” vin adeseori, după ce I. Funeriu își expune propria părere referitoare la o situație, la un eveniment, la un coleg; de cele mai multe ori aduce punctul de vedere al studentului. Acesta își pune la contribuție toată dibăcia și stăruința pentru a crea o stare prielnică destăinuirilor.
În primele pagini este evocată figura tatălui, profesorul de liceu Ion Tohăneanu, ale cărui însușiri morale le-a moștenit și lingvistul: „Părintelui meu îi datorez dragostea și ardoarea, în sensul aproape concret al cuvântului, cu care mi-am îmbrățișat și-am cercat să-mi plinesc meseria. De la el am aflat, cu emoție și uimire, că profesor înseamnă, în limba latină, «mărturisitor» și că, prin urmare, dascălul săvârșește – mai exact spus: oficiază – nu numai un act obișnuit de «comunicare», ci și unul de cucernică, perpetuă «cuminecare». Cât despre mult lăudata însușire a modestiei, aș spune că am deprins-o sau am moștenit-o, iarăși de la părintele meu”. „Opțiunile politice ferme” ale tatălui îi vor aduce neplăceri și fiului care, însă, „nici o clipă, nici o singură clipită” nu și-a învinuit părintele pentru „ situația mașteră” în care se va afla, mai târziu, din pricina „dosarului”. Sunt amintiți apoi cei mai luminați filologi ai vremii: Al. Graur („am învățat de la el nu numai multă carte latinească și românească, ci și lecția superioară a firescului și a simplității sub zodia cărora s-a desfășurat, fără nici un efort, întreaga mea existență”), Al. Rosetti („boierul incontestabil al lingvisticii românești, intelectual de trainică formație umanistă și cărturar subtil, cel mai de seamă editor al veacului”), D.M. Pippidi („veneratul meu profesor”) pe care i-a cunoscut în anii de început ai dăscăliei (asistent și apoi lector) la filologia bucureșteană (1949-1952). De o recunoștință aparte se bucură Tudor Vianu în a cărui familie tânărul asistent ajunge pentru a-i ușura lui Ionel Vianu (viitorul medic psihiatru și scriitor) pătrunderea în „deliciile aspre ale gramaticii latine” și pentru a-i trezi „pasiunea pentru versurile lucrețiene”¹.
Dar în vara lui 1952, când cultura și școala românească erau conduse de Roller (poreclit „Controler”), are loc „mazilirea” profesorului G.I. Tohăneanu de la Universitatea bucureșteană („dosarul” și participarea „osârdnică” a unor colege de la Catedra de lingvistică și filologie au dus la „eliberarea” din funcția pe care o onorase patru ani). Menționăm că, vremelnic, au fost demiși din funcție și profesorii Al. Graur, Al. Rosetti, J. Byck și mulți alții. Urmează o perioadă tristă în viața profesorului, nevoit să-și schimbe „locul de muncă”: zețar într-o tipografie, profesor la o școală din Ploiești, redactor la Editura Didactică și Pedagogică (în această calitate îl cunoaște pe Gheorghe Guțu, „un distins latinist, autorul impresionantului Dicționar latin-român, tipărit în 1983). În toamna lui 1956, în urma recomandării lui Tudor Vianu, G.I. Tohăneanu ajunge la Timișoara unde se înființase Facultatea de filologie cu durata studiilor de cinci ani. Noii colegi de catedră erau Victor Iancu, șeful catedrei, Eugen Todoran și Liviu Onu, „formați la școala severă și austeră a Clujului de odinioară”; fiecare dintre aceștia beneficiază de câte un „portret” alcătuit cu deplină sinceritate. Pentru proaspătul „timișorean”, vizitele profesorilor Tudor Vianu și Iorgu Iordan, desfășurate la date diferite, la noua facultate, au fost decisive „pentru așezarea statornică la Timișoara și pentru dobândirea unei perspective ceva mai prielnice privind viitorul”. Curgerea cronologică a evenimentelor vieții Profesorului este întreruptă, spre satisfacția cititorilor, de numeroase digresiuni („ocolișuri”, cum le numea, în altă parte, G.I. Tohăneanu) în care geografia, istoria, lingvistica, folclorul și poezia se întâlnesc chemate de aceeași vocabulă. „Subiectul” ultimelor convorbiri îl constituie personalitatea lui G. Călinescu, cel care i-a atras atenția asupra valorii expresive a neologismelor (caracterizate, îndeobște, prin neutralitate stilistică), dacă acestea beneficiază de o analiză istorică verticală. Exemplele lui G. Călinescu („licoare exprimată” însemnând „vinul” și „orașe exorbitante” pentru „orașe provinciale”) au constituit punctul de plecare al unei cărți deosebite: Dicționar de imagini pierdute, Timișoara, Amarcord, 1995.
Partea a doua se intitulează După douăzeci de ani (amintiri, reflecții, completări). Simțindu-se dator să completeze cu secvențe din propria experiență de viață unele afirmații ale profesorului Tohăneanu din convorbirile desfășurate în urmă cu douăzeci de ani, I. Funeriu nuanțează, aduce argumente în plus întru susținerea unor idei, citează opinii ale altor universitari timișoreni referitoare la Magister. Portretul acestuia devine unul complex; însușirilor amintite anterior li se adaugă altele: eleganța expresiei („spunea totul răspicat, clar și elegant”), organizarea perfectă a prelegerii, naturalețea și spontaneitatea exprimării („nu ne dicta savantlâcuri sterile”), absența invidiei profesionale („n-a pus niciodată vreo piedică la promovarea didactică a unui tânăr coleg”, „n-a descurajat pe nimeni”). Firește, toți cei care au avut prilejul să-l cunoască îndeaproape au ieșit „îmbogățiți spiritual din întâlnirile cu el”. Subiectele aduse în discuție (receptarea critică a operelor lui G.I. Tohăneanu, relațiile cu ceilalți filologi ai Universității din Timișoara, activitatea de traducător, „modernitatea” concepției asupra studiului limbii și nu a terminologiei) ilustrează alte fațete ale Profesorului Tohăneanu.
În partea a treia, Cuvântul elevilor, găsim „scurte texte omagiale”, pagini calde ale învățăceilor, unele evocatoare, altele căutând să spună multe în puține cuvinte despre calitățile Magistrului: generozitatea și rigoarea științifică, harul de „povestitor” al vieții cuvintelor („fermecătoarele sale excursii etimologice”), subtilitatea observațiilor, pasiunea pentru cuvântul intrat în poezie, erudiția, capacitatea de a explica simplu lucruri profunde, încrederea în oameni. Pe studenții care i-au ascultat prelegerile, prelegeri devenite apoi cărți, îi numește „coautori morali”: „participarea lor discretă mi-a fost reazem și îndemn”. Foștii studenți, deveniți acum profesori, își urmează modelul, dând viață astfel unei idei dintr-un crâmpei din poemul lucrețian al Naturii, crâmpei „scump” Magistrului: „Ca niște alergători de cursă lungă/ Ei își transmit pe rând, din mână-n mână,/ îmbogățită a vieții torță”.                  

   1. Ion Vianu, Amor intellectualis, Romanul unei educații, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 190. 

Autor: Gheorghe Moga