Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un creator neastâmpărat

Un creator neastâmpărat

Februarie 2018

Am mai făcut această afirmație pe seama condiției de intelectual a bistrițeanului Menuț Maximinian. Iar adjectivul din titlu vrea să insinueze o conotație de răsfăț admirativ. Spun așa, fiindcă, la vârsta lui, de om în plină putere (n. 1979), are deja o operă și o mare fidelitate pentru cuvântul scris.
Mai întâi, e „povara” respon-sabilității de manager al cotidianului „Răsunetul”, Bistrița, despre care redacția ține să pretindă pe frontispiciul publicației că este „Cel mai știut ziar”. E o îndrăzneală care obligă din start ziariștii și colaboratorii. Mai reținem: redactor muzical, membru al Uniunii Ziariștilor din România, membru al Astrei, despărțământul Năsăud.
Sub aspect editorial, titlurile acoperă un fastuos evantai tematic și stilistic. De la debutul cu o carte de interviuri – Confesiuni (2004), aproape an de an scoate de sub tipar volume de poezie, critică literară, etnologie și jurnalism, comentarii critice în mai toate revistele literare din România. Iar dintre nenumăratele premii obținute în țară și peste hotare, țâșnesc, spre satisfacția noastră, cele primite la New York, Istanbul, Hamilton, Catalonia.
Și iată-ne în fața volumului Cărți și contexte critice (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017).
Din capul locului, M. Maximinian, dorește să știm ce crede el, criticul, despre condiția scriitorului: „Sunt și ei oameni, la fel ca cititorii lor, deși unele dintre dialogurile lor sunt, poate, mai savuroase”. 
Și-a organizat demersul critic pe paliere ce se succed, firește, după o logică proprie, propunând cititorului întâietăți și planuri secunde, pe seama faptelor beletristice și a personalităților luate în vizor. Sunt, adică, propuneri.
În capitolul „Dimensiuni ale prozei actuale” nu e dificil să remarci valențele prozastice ale unor scriitori pe care-i abordează, precum Ioan Groșan, Horia Gârbea sau Ioan V. Moldovan. Abordând așa-zisa literatură pentru copii, o consideră mijloc de educație a acestora. Bun, dar de ce nu puține pagini de acest fel plac și maturilor, bunicilor? Dacă e vorba de literatură, ea nu e pentru copii, handicapați ori cosmonauți – e literatură. O, nu, nu e un reproș la adresa comentatorului de acum, dar ne-am obișnuit și acceptăm această sintagmă falsă. Apropo de asta: „Amintiri din copilărie” o încadrați la „literatură pentru copii”?
În schimb, aflu despre Ileana Vieru (nume necunoscut mie) că, prin „Să respir lângă tâmpla ta”, este „una dintre cele mai frumoase povești așezate în pagini în ultima vreme”. Sau, am plăcuta surpriză să aflu că, prin romanul „Cercul scalen”, poetul Victor Știr are „valențe de bun constructor” narativ.
În segmentul „Valori estetice” Menuț Maximinian face aprecieri pertinente pe seama unor cărți care evocă personalități distincte și distinse ale altor vremi: Andrei Mureșanu, Liviu Rebreanu, G. Bacovia, Gavril Istrate, Pavel Dan, sau mișcări literare de genul „Saeculum”. Deopotrivă, mă amuză (admirativ!) sintagme stilistice de genul următor: Alex Ștefănescu „sparge canoanele cu totul”; la Constantin Cubleșan socoate că volumul „Poezia, mereu poezie” e, în ansamblul lui, „ca o bibliotecă”.
În capitolul „Lectura la zi”, comentând jurnalele sălăjeanului Daniel Săuca, conchide, cu un fel de sfătoșenie de bunic, că autorul este „un om care nu face degeaba umbră pământului”. (Parcă M.M. ar vorbi despre… sine). La apariția cărții „Inventar de tristețe și echilibru” a lui Valentin Raus, remarcă modul cum scriitorul rememorează „frumusețea vieții trăite în doi”.
Foarte atractiv capitolul „Literatura și biserica”. Prin semnăturile mitropolitului Andrei Andreicuț, ale lui Călin Emilian Cira, Mircea Gelu Buta, Ioan Chirilă, Ioan Alexandru Mizgan, Daniel Lemeni, arhimandritul Dumitru Cobzaru, Stelian Tofană, Iulius Marius Morariu se conturează/evocă o lume distinctă în viața noastră de mireni, relevând, deopotrivă, interferența dintre biserică și cultură, în diverse ipostaze ale ei.
El însuși doritor și iscusit partener de conversație, Menuț Maximinian e firesc să fie interesat de cărți în care confesiunea unor confrați ale condeiului adâncește profilul artistic și moral al acestora (vezi capitolul „Dialoguri”).
O oarecare nedumerire mi-a stârnit-o locul zgârcit pe care poetul M. Maximinian îl acordă cărților de poezie, eu obișnuit fiind că „poezia e regina, deci…” (Nu, nu e un reproș). Cum tot așa, convingătorul comentariu la cartea de versuri a lui Theodor Damian aș fi inclus-o în capitolul „Literatura și biserica”. În ansamblu, opiniile pe seama volumelor de poezie se subscriu unei strașnice aserțiuni din finalul unuia dintre texte: „Șansa noastră este, până la urmă, salvarea prin cuvânt (…), acordând faptele imediate în anotimpul veșniciei”.
Ca un adevărat cavaler al colegialității, Menuț Maximinian dedică un spațiu consistent, în pagini, poeților bistrițeni. După ce înșiră 29 de nume de poeți ai urbei, zăbovește asupra cărților câtorva dintre ei, după care, parcă abia trăgându-și răsuflarea și ștergându-și fruntea, încheie: „Aceștia sunt doar o parte dintre poeții ce trăiesc în Bistrița. Mai sunt și alții, cu toții scriind, după priceperea fiecăruia, versuri în Cetatea Medievală”.
Dacă tot cârteam pe seama ordinii capitolelor – din punct de vedere tematic – ei bine, aș fi început volumul „Cărți și contexte critice”, taman cu partea finală: „Fețele tradițiilor”. Iată, spre edificare, titlurile: „Farmecul discret al etnologiei”, „Când hora te ispitește”, „Practicile funerare și pomenirea morților”. Căci, vorba lui Leșe, din finalul unui text: „Când apare Dumnezeu, cântă Bach. Când cineva horește, îngerii stau și ascultă”.
Menuț Maximinian crede în „terapeutica” actului critic. Criticul, crede el, face „ordine în ograda literaturii”. Iar dacă sunt „cărți care rămân fără ecou, deși sunt bune”, această situație are câteva pricini, cea mai evidentă fiind comunicarea defectuoasă pe traseul editură – librărie – autor – comentator. Crede în „esența morală a criticii”, dar nu e mai puțin adevărat că uneori o carte e comentată impropriu pentru că „dușmanul cel mai mare (…) al criticii este confuzia”. Pe de altă parte, criticul trebuie să aibă talent în demersul său, „altfel, textul critic nu va fi unul de impact”. Dixit!

Autor: Cornel Cotuțiu