Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Pseudojurnal*

Pseudojurnal*

Februarie 2018

Într-un sat de la noi
Un sat aşezat pe o colină. La poalele ei curge liniştit şi perfid Someşul. Poteci care şerpuiesc multidirecţional. Case zidite pentru toate gusturile, garduri – cel mai adesea – din lemn. Trece baba Lioara. O recunoşti, de departe, după sunetul bocancilor grei, pe care-i poartă indiferent de anotimp, după broboada neagră, după mersul uşor legănat. Rămasă de multă vreme văduvă, baba şi-a croit un alt rost... S-a închis în sine, în ograda ei, unde-şi alintă păsările sau, cu ochelarii mari, lăsaţi în faţă, brodează. Cei doi fii i-au uitat existenţa. Unul dintre ei locuieşte pe aceeaşi stradă, altul e aproape... de capătul lumii. De la el baba Lioara n-are nicio veste.
E o primăvară târzie. Florile de măr au acoperit ograda babei. Părul ei – tot mai alb. Privirea parcă i s-a înceţoşat, dar ochii, ochii sunt la fel de albaştri. O ascult povestindu-mi despre cea mai frumoasă primăvară a vieţii ei: tinereţea... Îmi plac doinele şi baladele pe care mi le spune cu vocea-i tremurată. Atunci, un zâmbet larg invadează chipul brăzdat de riduri şi-n momentele acelea o văd, o simt atât de tânără. Cu siguranţă că este!
A ieşit în faţa casei şi priveşte, departe, în zare, soarele roşu. Zice că îl aşteaptă pe Toader. Ştiu bine: nea Toader „a plecat” de mai bine de 15 ani. Dar ea aşteaptă, mereu, cu o credinţă nestrămutată. Soarele s-a stins după dealuri. Din ochii ei cad lacrimi într-o singurătate perfectă.
Afară plouă. Vestea că baba Lioara nu mai e mă descumpăneşte. Pentru o clipă, nu pot să cred, nu vreau să cred. Mă învăluie, cumplită, neputinţa de a-mi ordona gândurile, gesturile.
...Anii au trecut. Fiul cel mare deţine acum „bruma” de avere agonisită de baba Lioara: casa, grădina, livada etc. Însă toate acestea par a fi, astăzi, simboluri ale paraginii, căci „peisajul” te invită să-ţi fereşti privirea. Bălăriile au năpădit ograda. În grădina altădată plină de verze fabuloase au crescut buruienile, scaieţii şi urzicile a căror înălţime înşală orice închipuire. Poartă – nu mai există. Gard – nici atât. Tencuiala cade de pe pereţii casei, gata-gata să intre în pământ... de ruşine! Geamurile sunt sparte. Înăuntru, pânza de păianjen a acoperit mai totul, iar zidurile sunt posomorâte şi, pe alocuri, crăpate. În stânga casei, aproape de stradă, e ceva care a fost, până nu demult, o fântână...
Şi când te gândeşti că toate acestea vor fi vândute la un preţ derizoriu! Mă rog, tot mai bine ca în povestea aceea unde stăpânul s-a plictisit să-şi îngrijească via şi a luat geniala hotărâre de a-i da foc...
Se spune că faimosul filozof Diogene umbla cu o lampă aprinsă, în toiul zilei, căutând oamenii. Oare azi, azi i-ar găsi? Din păcate, singurul adevăr de care nu ne putem îndoi este că trăim într-o lume în care uităm (de prea multe ori!) să mai fim... OAMENI!

Viața ca o paradă (III)
E o seară de toamnă târzie şi friguroasă. Pe strada Gheorghe Doja s-au săpat adevărate tranşee. Oraşul tot e un şantier. Vâjâie vântul. Guri de canal descoperite sunt gata să te-nghită. Sătul de surogatul vieţii, îţi doreşti – iară şi iarăşi – o cafea cât mai amară.
...Intri pe uşa celei mai apropiate cafenele. Aştepţi să fii servit. În faţa ta, o bătrânică plânge, numărându-şi bănuţii. Cu mâneca hainei îşi şterge lacrimile. Priveşte spre femeia de la tejghea, spunând cu umilinţă: „N-am, maică, nici de-o cafea”. Femeii i se face milă: „Nu-i nimic. Ţine”. Bătrâna întinde mâinile albe, uscate şi crăpate. Se bucură primind cafeaua aburindă şi mulţumeşte. Ochii ei nespus de albaştri te cercetează. Îi faci semn să stea lângă tine. Asculţi. Poate cea mai tristă, nedrept de reală, istorisire. Baba Anghelina a lucrat, ca femeie de serviciu, în mai multe localuri din Cluj: Metropol, Continental, Cazino. La numai 54 de ani, soţul ei a trecut, de mult, în lumină. După Revoluţie, s-a întors la Zalău. Trăieşte dintr-o pensie derizorie, care tocmai i-a fost furată. Mereu e bătută de propria-i fiică şi trântită pe scări. Singură, într-o garsonieră devastată de un ginere euforic, şi-a pierdut orice nădejde de mai bine. Vocea îi tremură. O şuviţă argintie iese, rebelă, de sub basmaua neagră. Pe obrazul ridat îşi face drum o altă lacrimă.
...Cafeaua e chiar mai amară decât ţi-ai dorit-o. Dar n-o mai vrei. Femeia, femeia cu nume de înger unde şi când a plecat?

Omul fără buzunare 
Se află pe cale de răspândire şi bântuie pe toate străzile. Ştie prea bine că este o nobleţe să faci promisiuni, e o prostie să le ţii. Şi totdeauna a votat pentru contra. Acum e liber(t). Democraţia nu i-a pus nimic în coşul de alimente. Dar i-a dat ajutor de şomaj. Zăreşte vitrinele fastuoase, trece prin economia de piaţă mereu întrebând de vechile preţuri. Se pierde în vălmăşagul milionar. Ar vrea şi el să-i curgă apa la moară. Ba nu. Mai bine, la chiuvetă. Zilnic e „ultimul mohican” la fântâna arteziană! Fire contemplativă, nu e trist, nici artist. Dacă doreşti să-i vorbeşti, nu va sta niciodată cu mâinile în buzunare. Pentru că, pur şi simplu, nu le are.
E tânăr, Doamne, tânăr...

*Fragmente din volumul Omul fără buzunare (pseudojurnal), Editura Limes, Cluj, 2001.

Autor: Marcel Lucaciu