Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Memoria fricii

Memoria fricii

Februarie 2018

Insularitatea fiinţei, memoria fricii, dezrădăcinarea şi realitatea exilului interior sunt doar câteva din temele în jurul cărora îşi construieşte mărturisirea Herta Müller, în volumul, Regele se-nclină şi ucide, apărut la Editura Humanitas Fiction, 2017, traducerea din germană şi notele aparţinându-i lui Alexandru Al. Şahighian. Cartea este structurată în nouă eseuri despre supravieţuire, o privire retrospectivă asupra copilăriei şi maturităţii timpurii, o încercare de reconciliere cu un trecut dureros resimţit visceral. Scrisul Hertei Müller degajă seninătate, onestitate, nimic nu pare a fi ostentativ sau forţat, ceea ce frapează este naturaleţea mărturisirii, deopotrivă luciditatea cu care îşi priveşte autoarea existenţa abrutizată de sistemul comunist. Eseurile sunt reflecţii asupra vieţii şi morţii, prieteniei şi trădării, crizei din interiorul şi din afara fiinţei, orchestrate de o voce dinamică, volubilă, deloc lancinantă, ce realizează, cu detalii semnificative, cronica unei lumi. 
Titlul, cu o evidentă dimensiune metaforică, anticipează o scriere ce se hrăneşte din substanţa dramatică a sfârşitului de secol XX, o Românie în care fiinţa se afla într-o detenţie interioară şi exterioară impusă de un satrap neîndurător. Regele se-nclină şi ucide este o carte despre aici şi dincolo, despre fiinţa situată la limita dintre a fi şi a nu exista, o carte ce aduce în prim-plan motivul evadării din Gulagul românesc. Discursul glisează dinspre o Românie reală spre o ţară de adopţie, Germania la fel de verosimilă, în spaţiul căreia autoarea încearcă să găsească răspunsuri la marile frământări: „Iar aici, în Germania? De ce se rad în cap neonaziştii fără să fie nevoie? Felul în care se raportează la ei înşişi e profund viciat, le lipseşte simţul pentru autoumilire”, în timp ce în România rasul în cap este un stigmat al lipsei de obedienţă faţă de sistem: „Motivele pentru care te rădeau în cap alternau”.
Călătoria în universul concentraţionar, retrospectiva scriitoarei aglutinează trăiri efervescente într-un discurs concentrat în jurul unui pion devenit simbol al mărturisirii, şi anume regele. Matrice a puterii, acesta conduce după propriile reguli, instaurând teroare, îngenunchind fiinţa şi răpind vieţi. Ochii privesc neputincioşi spectacolul tragic al muţeniei în spatele căruia se află omul devenit o unealtă a regimului absurd: „Muncile cele mai grele – căratul sacilor, săpatul şanţurilor, prăşitul, cositul – erau o şcoală a tăcerii. (...) Uneori, privindu-i, mă gândeam că asist la o scenă în care oamenii se dezvaţă să mai vorbească: că vor fi uitate toate cuvintele când o să termine cu munca asta pe spetite”.
Apanajul unei societăţi situate în anticamera terorii rămâne ironia, umorul, gluma, bancul. Oamenii şi-au exersat o memorie aproape fabuloasă a bancurilor împotriva unei „Puteri criminale”. Atentă observatoare a socialului, autoarei îi atrage atenţia o reclamă în care obiectivul focalizează asupra unui pantof ce striveşte o mână, motiv de analiză a imaginii pe marginea căreia realizează un comentariu pertinent în joncţiune cu viaţa reală; mesajul este tulburător: oameni frumoşi capabili de a distruge în jur ceea ce e nevinovat: „Reclama la pantof mă agresează cu amintirea unor oameni reali, torturaţi sub dictatură şi la distrugerea cărora am fost martoră. Pantoful graţios de pe afiş, aşa mi se pare, e gata de orice mârşăvie. Nu-mi voi cumpăra niciodată un asemenea pantof şi nu l-aş accepta nici dacă cineva mi l-ar face cadou. Pentru că n-aş fi sigură că pantoful nu se va reîntoarce cândva, pe neobservate, la mai vechiul său nărav de a strivi mâini”. 
Printr-o eufemistică gravă, autoarea demască ororile unui rege grobian, asistă neputincioasă la capriciile lui, surprinde durerea într-o frază care, în curgerea ei, aglutinează, din aluviuni, suferinţe, sentimentul visceral al terorii şi încearcă să se elibereze de frică, mărturisind: „Este un rege de stat. Face speculă la locul de întretăiere dintre viaţă şi moarte: pe inoportuni îi zvârle într-ascuns de la etaj, îi aruncă sub roţile trenului sau ale maşinii, le face vânt de pe poduri, îi atârnă de-o funie, îi otrăveşte – iar apoi îşi deghizează omorurile în sinucideri. (...) Regele de la oraş nu te lasă să-i ghiceşti slăbiciunile: când se-mpleticeşte, zici că se înclină, dar el se-nclină şi ucide”. Imaginea torţionarului revine obsesiv, de asemenea a regelui, natură demonică, instinctuală, care din dorinţa de supremaţie, se impune prin cruzime. Lungile ore ale interogatoriului au menirea a o învăţa să preţuiască fiecare zi, determinând-o să trăiască cu frenezie în ciuda sistemului intolerabil, să devină propriul rege capabil a extirpa tot răul existent, prin detaşare, ironie şi voinţa de a fi: „În perioadele turbulente de interogatoriu îmi spunea că sunt un rahat, un gunoi, un parazit, o căţea”, „Fiecare zi dobândeşte un preţ, înveţi să trăieşti cu plăcere. (...) Această lăcomie de viaţă, crescând înlăuntrul tău în ciuda tuturor circumstanţelor exterioare, este şi ea un rege”.
Accentele naturaliste completează scenariul absurd al societăţii bolnave, în care oamenii recurg la gestul sinuciderii pentru a se elibera de sub teroarea istoriei, a timpului, a suferinţei. Frica nu este doar un element recurent, ea capătă accente de refren-simbol, acaparează fiinţa, iar viziunea creionată asupra lumii creează senzaţia de gol, de infern terestru, de cavernă kafkiană: „Mi se părea că, dacă tac, frica amorţeşte în mine”, „În afara fricii de a fi omorâtă, nu mai percepeam nimic altceva din mine. Din perspectiva de azi pare ilogic, din moment ce mă temeam tocmai pentru că voiam să trăiesc. Dar eram cu nervii la pământ şi atât de obsedată de cei ce-mi vârau frica în oase, de băgătorii-de-frică, încât simţeam ca pe o victorie să pot să mă sustrag de sub nasul lor”.
Evocarea se concentrează asupra unor împrejurări şi persoane apropiate devenite pioni pe tabla de şah a oricărui sistem totalitar, pioni ai unui regim care marşa pe mutarea finală – mat, în confruntarea cu fiinţa neobedientă sau care se făcea vinovată de origini considerate nesănătoase: „De Ziua Muncii, un dictator setos de prigoană şi de construcţii monumentale s-a descotorosit de un inginer constructor.(...) Oare cum e să fii acasă la tine seara târziu, cineva să-ţi bată la uşă, să-i deschizi şi acela să-ţi pună ştreangul de gât? (...) Autopsia a fost refuzată, regele nu admitea să i se uite cineva în cărţi”. Sentimente precum frustrarea, dezgustul sunt strict legate de memoria afectivă declanşată instantaneu, senzorial, printr-un malaxor al amintirilor. Mama autoarei ura cartoful şi îl iubea deopotrivă, urând, în fapt, realitatea legată de acest aliment: „Încă de copil, pe când nu aveam Privirea străină, observam pofta bolnavă a mamei după cartofi. Învăţase deopotrivă să-i iubească şi să-i urască de la nouăsprezece ani, din 1945, când fusese deportată pe cinci ani la muncă silnică în bazinul Doneţului din actuala Ucraină”. Privirea străină e stilistic, o metaforă pentru acceptarea propriului eu, a trecutului, a temerilor şi asumarea propriului destin: „Unica artă cu care are de-a face Privirea e arta de a izbuti să-ţi duci viaţa cu ea”. 
Motivul fundamental al cărţii este insula, fiecare individ este o insulă, fiinţând solitar într-un spaţiu al fricii, al terorii: „Exista aşadar, pe marea insulă imobilă care era ţara, micuţa insulă rătăcitoare care erai tu însuţi”. Nefericirea insulei o va cunoaşte autoarea chiar din copilărie când a fost nevoită să înţeleagă că era o străină în propria ţară.
Regele se-nclină şi ucide este o mărturisire a fricii, a încălcării fundamentale a drepturilor omului, o manifestare a revoltei tacite, în fapt o pledoarie pentru împăcarea cu sine şi acceptare. 

Autor: Imelda Chința