Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu

Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu

Februarie 2018

După cum așteptam să se întâmple, în acest an, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu a fost acordat lui Aurel Pantea, pentru o operă poetică recunoscută, având o valoare estetică majoră, deasupra oricăror suspiciuni. Gruparea echinoxistă și semicentenarul revistei „Echinox” nici nu puteau fi evidențiate mai reliefat de către un juriu național de poezie. Așternem și noi, în aceste pagini, câteva gânduri de cititor despre lirica poetului laureat. Și alegem un poem, pe care-l considerăm remarcabil în sine și reprezentativ pentru autor.
 
***
Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată conviețuim, avem aceleași vicii, ne plac aceleași femei,
dar el crește din lucrurile la care renunț, în anumite momente,
cînd limbajul însuși are umbră, aud răsuflări obosite
și atunci spun:
 
Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,
Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face
raționamente,
e un ins direct, te scuipă în față, suferă, limbajele lui imediate sînt
disprețul, dragostea și răzbunarea
nu face politică, o suportă și o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate 
curvele, 
stă cu peștii și pe toți îi iubește, și spune că toți vor învia, și tuturor
le e un pic mai puțin teamă cînd vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi
exerciții de moarte și înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,
e nevoie să mai iubești, nu-i așa,
despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulți cu superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,
și în plus are mulți morți pe conștiința Sa mare, și nu toți sînt împăcați,
Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît și agresiv, și chiar este violent
și vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar
așa îl simt mai aproape, el se naște din slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuiește nimicul sau ceva atît de dezinteresat de semnificație,
încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubește nimicul,
cu asta m-a dat întotdeauna gata, el știe că nimicul meu
e sămînța nimicitorului care vrea să mă știe mut 
 
Pe coperta întâi a unei cărţulii negre ne întâmpină poza unui bărbat avându-şi ovalul feţei înrămat de o barbă şi mustăţi cărunte, aflate într-o studiată neîngrijire, însă cu o elegantă pălărie pe cap, ce pare a acoperi în spate şi un raft de bibliotecă. El nu priveşte spre noi, ci, oarecum, pe deasupra, pe când tocmai auzim căzându-i în suflet bolovani, ca într-o peşteră în care s-a stârnit, ca din senin, vântul. O înserare nepămînteană e titlul acestei fotografii, căci volumul nu credem să aibă unul, cel puţin pe copertă. (Pot şi tropii lua parte la discursul critic, după câte ştim.) În tinereţe, când barba şi părul nu îi albiseră încă, Aurel Pantea aducea cu figura unui vizionar, asupra căruia e focalizată lumina într-o pânză a lui Caravaggio. În gigantica panoramă, pictată cam pe când păşea Mihai Viteazul în Alba Iulia, se înnoadă spaime şi umbre medievale. Un dialog cu spaima se prelungeşte, de la o pagină la alta, şi în cea mai nouă carte de poeme a lui Aurel Pantea, O înserare nepămînteană, Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş, 2014.   
Filonul mistic al poeziei lui Aurel Pantea, scos devreme la suprafaţă, dar cu irizări tulburi, acum se clarifică. Viziunea creştină asupra fiinţei capătă cadenţa unei litanii de amurg, în care trupul se topeşte de mână cu timpul, făcând loc valorilor spiritului.
Ca să poată fi una din vocile prin care neantul existenţial ne vorbeşte, Aurel Pantea îşi asumă „nesăţioasa stare gri” (p. 23), construind arhitecturi ce alimentează un lirism obiectiv ingenuu, aproape fără cusur, epurat de orice carnaţie tropică.
Ipostazierea lirică a bântuirii şi apoi a topirii fiinţei trebuie să îşi aibă originea în existenţialismul creştin, iar în O înserare nepămînteană omul suferă metamorfoze beckettiene, cuprins de tăcerea de dincolo de cuvinte. Vocea lirică pare a fi un personaj care meditează în lăzi de gunoaie, de unde îşi aminteşte de Eccleziast şi de Apocalipsă, imprimând discursului poetic accentele zădărniciei: „La fel cum ai şterge de praf/ un obiect foarte îndrăgit,/ pentru a vedea limpezimile lui de odinioară,/ apare un chip/ ce ne însoţeşte vieţile,/ încît se surpă în noi aparenţele/ pe care am mizat,/ şi ele nu erau decît mesageri umili/ a ceea ce trebuia să vedem,/ dar, acum, e tîrziu,/ chipul face semne de departe/ că drumul ce trebuia urmat s-a şters/ şi nu-l pot reface cuvintele noastre,/ ce cîntă ostenite, vai, atît de ostenite” (* * *, p. 31). Pe de altă parte, omul se construieşte din limbaj şi în interiorul acestuia, ca expresie a unui travaliu spiritual neîntrerupt: „Într-un limbaj bătrîn/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri” (* * *, p. 37). Dacă am încerca să demonstrăm, asemenea lui Jacques Derrida vizavi de Paul Celan, că temele poeziei lui Aurel Pantea sunt, de pildă, sacrul sau demonicul, am distruge, fără nicio îndoială, această poezie. Pentru că divinitatea care o bântuie este o amintire privilegiată, cuibărită în cotloanele fiinţei, care acum se zbate să capete o formă. Iar chinul acesta al ei o poartă de la un text la altul, înlăturând posibilitatea cum am mai arătat, ca poemele să fie individualizate prin titlu. Textele au, pe alocuri, fosforescenţele putregaiului şi, dacă încerci să te apropii de ele, îţi pot arde ochii: „Un alt anotimp cădea atunci/ peste capetele plecate,/ în vacanţele celui rău/ găseam chipurile noastre interzise,/ tot mai secătuite,/ cu puterile lor se nutreau, în umbre dense,/ slujbaşi taciturni,/ acum, în vacanţele celui rău,/ anotimpurile sunt rugăciuni fără destinatar,/ seamănă cu propoziţiile unuia teribil de singur,/ ce se inventează pe sine,/ ca să aibă un tu lîngă inima lui,/ ce nu mai ştie” (* * *, p. 45).
Ceva mai spre începutul acestor rânduri invocam spaima de pe chipul unui om tânăr dintr-o pânză pictată în clarobscururi bazate pe violente contraste de lumină şi umbră. Acea spaimă medievală a fost şi a tinereţii lui Aurel Pantea, a tinereţii multora dintre noi de fapt, dar numai el a ştiut să caute în ea poezia. O poezie cu irizări eseistice şi cu elemente autobiografice, care la poeţii minori cad într-un haos liric. Aici însă, sub dogoarea unui mare foc interior, tema fricii devine unul dintre semnele cele mai sigure pentru a-i identifica sunetul inconfundabil: „Spaima aduce alămuri,/ aduce fanfare,/ spaima prinde toate chipurile,/ şi lumea îmbătrîneşte subit,/ spaima pătrunde în oraşe şi glasurile scad,/ iese din limbaje muţenia,/ leşia bătrînă,/ eu aduc spaimă,/ dar asta se întîmpla tare demult,/ eu, acum, sunt vocea tîrîtoare,/ glasul ce crede că mai contează,/ şi nu e deloc aşa,/ pustiuri umede, doar pustiuri umede/ ne privesc din fiecare cuvînt” (* * *, p. 43). Asemeni lui Henri Michaux, în fiecare text de aici poetul se multiplică pe sine, se adânceşte ca într-o fântână, în a cărei apă, pe măsură ce coboară, lasă câte o piatră să-i spargă chipul. O înserare nepămînteană e cartea, poate cea mai tulburătoare, a unui autor de vârf din literatura actuală.

Autor: Viorel Mureșan