Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„În Sălajul lui Maniu”

„În Sălajul lui Maniu”

Februarie 2018

Tatăl mamei mele, Ioan Vedinaş, a părăsit de foarte tânăr gospodăria părintească din Lazuri, gospodărită pe Uliţa Bercului de Mihai Vedinaş, feciorul lui Petru, căsătorit cu Oana Iepure din Giumelciş (Plopiş), venită slujnică în gospodăria tatălui său. Mihai şi Oana au avut doi feciori, Crăciun şi Ioan şi o fată.
Ioan a luat „drumul ţării” şi a ajuns în Vârşolţ de slugă la o familie înstărită. N-a zăbovit mult acolo şi s-a mutat în Bădăcin, cociş la Iuliu Maniu, aşa că din poveştile satului şi ale familiei am aflat multe despre omul politic numit mai târziu „sfinxul din Bădăcin”, dar şi „Călugărul Alb”.
În anii regimului totalitar, figura în lucrări istoriografice doar ca preşedinte al Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei, pentru scurtă vreme după Marea Unire.
Din lecturile accesibile când mi-am redactat monografia despre Onisifor Ghibu, am citit şi am reţinut un elogiu scurt şi profund despre un Brediceanu din Banat:
„Nu-i român ca bănăţanu
Bănăţan ca lugojanu
Lugojan ca Brediceanu”.
Mereu am avut convingerea că şi Iuliu Maniu a fost preţuit în acelaşi stil.
În 2003, o venerabilă doamnă din Şimleu Silvaniei, Rozalia Rus (81 ani), mi-a oferit prin nepoata ei, Laura Ghiran, textul encomiastic ce era cântat în Bădăcin de ziua lui Maniu, sărbătoare la care se aduna „tăt satu” şi mâncau, beau şi cântau. Câteodată cântau:
„Eu sunt roman,
Eu sunt roman,
Să trăiască Iuliu Man”.
Ceva mai târziu am primit, tot prin intermediul unui alumn de la sociologie, de la Clement Marian din Jac (90 de ani în 2005), o poezie compusă de tatăl său, „un simplu ţăran de la colţul plugului”, pentru Iuliu Maniu. Poezia se recita la întâlniri electorale, la cererea intelighenţiei locale, „doctori şi avocaţi”, după mărturia venerabilului Clement. El a recitat poezia la o întrunire din Şimleu:
„În Sălajul lui Maniu
Care-i liberal mai viu
Sălăjeni cu mic cu mare
Haideţi ca la adunare.
Cine are suflet viu
Să voteze pe Maniu
C-am răbdat destul în ţară
Şi ruşine şi ocară
Decât să ne-nvingă  hoţii
Mai bine perim cu toţii
Vrem dreptate şi lumină
Şi libertate deplină
Hai să dăm votul voios
Pe semnul ca cel de jos
Pe Maniu şi fraţii lui
Aleşii Sălajului”.
Celebritatea lui Maniu nu a fost una fadă, contrafăcută, ci născută din adevărul că omul politic din prim planul real al unirii Transilvaniei cu regatul României a respectat principiul bărnuţian de la 1848: „ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi”. Unul din bătrânii satului meu natal a participat la o adunare în Şimleu Silvaniei, când a vorbit Maniu. Ca să-l poată vedea şi auzi, şimleuanii şi-au dat ţiglele jos de pe case şi s-au urcat cu mic, cu mare în podurile caselor ce aveau – în acea zi solemnă – acoperiş doar cerul.
Se spunea despre el că ştie „şapte limbi”, ceea ce l-a supărat pe Mihai Beniuc. Poetul lui Chivără Roşie l-a atacat proletcultist într-o versificare în care se lăuda că „ştie şapte limbi şi ruseşte”, cum tot defăimat era la Liceul „Simion Bărnuţiu” din acelaşi Şimleu al Silvaniei, de un politruc ajuns dascăl acolo. La orele de ceea ce se numea atunci filosofie, fostul ideolog regional la cotidianul „Crişana” din Oradea lovea propagandistic în imaginea „Sfinxului de la Bădăcin”: „Ce om şi Maniu ăsta, a fost prim-ministru şi n-a reuşit să facă un drum din Şimleu până în Bădăcin”.
Şi ungurii de rând l-au preţuit pe cel numit de Petre Pandrea „Călugărul Alb”, adică om politic ce a rămas prin jurământ „nelumit” (necăsătorit), cu un singur ţel, de a promova binele în lume.
În toamna anului 1990, la Bădăcin s-a înfiinţat Asociaţia Religioasă „Iuliu Maniu”. Am adus de acolo hotărârea Tribunalului cu privire la legalitatea asociaţiei şi m-am prezentat cu aceasta la un mic atelier de făcut ştampile, pe strada cu Bastionul Croitorilor din cetatea Clujului. Am întrebat: „Când va fi gata ştampila?” Răspunsul a fost neaşteptat, dar ferm: „Pentru Gyula baci, facem până mune”.
Ionel Pop, nepot de soră al „unchiuţului”, cum îl numea familia pe Iuliu Maniu, a lăsat două manuscrise pe care le-am parcurs în dactilograme prin bunăvoinţa părintelui Boilă.
Din Manuscrisul Genius loci. Locuri şi lucruri care mi-au fost dragi, aflăm că în veranda casei din Bădăcin, din Dealul Ţarinii, Ion Maniu şi Clara Maniu, părinţii lui Iuliu, au alcătuit un mic sanctuar politic: Fotografia din Iaşi a lui Simion Bărnuţiu, realizată de Ştefan Micle. Trei litografii. Una cu Bălcescu, tânăr. Alta, a lui Avram Iancu „în cap cu căciulă moţească, cu năfrămuţă în jurul gâtului”. Al patrulea cadru era vechea litografie a lui Andrei Mureşanu declamând „Deşteaptă-te, Române”. Urma fotografia memorandiştilor, în frunte cu Iuliu Coroianu, tatăl Clarei Maniu.
Aşadar, ochii lui Iuliu Maniu s-au întâlnit din tinereţe cu imaginea fondatorului doctrinei politice a românilor ardeleni, cu mesajul vizionar şi dureros al lui Bălcescu, al eşecului împăcării lui Avram Iancu cu Lajos Kossuth. Apoi Avram Iancu însuşi, dârzul „Erou al Românilor din Munţii Apuseni”. Istoria în imagini a patriotismului înalt şi jertfelnic al memorandiştilor, bărbaţi ai luptei pentru adevăr, judecaţi şi condamnaţi de juriştii dualismului, pentru că au cerut libertate, egalitate şi frăţietate.
În al doilea manuscris, numit Bătrânii noştri, sunt evocaţi Laurenţiu Man, înnobilat la 1699 de împăratul Leopold I, Teodor Maniu, căsătorit cu Ileana Bărnuţiu, Ion Maniu – căsătorit cu Clara Coroianu, cea care în 1892 l-a petrecut în temniţa din Seghedin pe fratele ei, Iuliu Coroianu, memorandistul. În 1918 a fost arestată de Bela Kuhn.
În sfârşit „Unchiuţul” – Iuliu Maniu, participant la mişcarea memorandistă, alături de numeroşi studenţi. La congresul acestora de la Roman, din anul memorandiştilor (1892), studenţii ardeleni au făcut jurământul de taină, că „toată viaţa vor lupta pentru unirea Transilvaniei cu vechea Românie”.
În anul 1897, la o reuniune a Partidului Naţional Român, a pledat pentru părăsirea pasivismului – neparticiparea la viaţa parlamentară – dar abia în 1905 se va trece la activism. În 1906 ajunge deputat la Budapesta, ca reprezentant al cercului electoral Vinţul de Jos.
Ionel Pop, fiul surorii Elena a lui Iuliu, mai precizează că între 1903-1918 Maniu a fost conducătorul înţelept şi de neclintit al românilor ardeleni spre Unire.
În negocierile de la Arad, după întoarcerea lui Maniu din război, ministrul ungar Jószi Oszkár a întrebat: „În definitiv, care e hotărârea Dumneavoastră?” Maniu a răspuns: „Telies elszakadás” („Rupere completă de Ungaria”).
În perioada interbelică, ca lider al PNŢ, a luptat pentru democraţie, l-a înfruntat pe Carol al II-lea, a acţionat pentru întoarcerea armelor. După ocupaţia sovietică a rămas tot democrat, dar „şi-a terminat în chinuri viaţa în temniţa din Sighetul Marmaţiei, în noaptea de 5 februarie 1953, condamnat de un tribunal militar român, pentru... trădare de ţară. Trupul lui chinuit a fost aruncat, fără sicriu, într-o groapă săpată noaptea pe malul Izei, undeva”.
În memoriile sale, Petre Pandrea are o altă opinie aflată în lumea închisorilor şi anume: Trupul lui Maniu a fost aruncat în „groapa de gunoi” a Penitenciarului sighetean.
Ionel Pop mai evocă o întâlnire cu Victor Eftimiu, poetul ce a fost în perioada interbelică „redactor responsabil” la „Dreptatea”, cotidianul PNŢ. Poetul i-a recitat nepotului lui Iuliu Maniu, „cu lacrimi în ochi”, următoarele versuri:
„Apărător de neam şi ţară
Scăpaşi de temniţa maghiară
Şi ţi-a fost dat ca să sfârşeşti
În temniţele româneşti”.

Autor: Traian Vedinaș