Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Leprozar (5)

Leprozar (5)

Ianuarie 2018

■ Se naște în mine un soi de plăcere, perversă?, când văd că sunt printre puținii cititori, dacă nu cumva singurul, al unei cărți împrumutate de la biblioteca publică din Z. Conform fișei cărții și a ștampilei de pe „fișa de termene de restituire” sunt al doilea cititor al „Păcatului împotriva spiritului”, după un misterios „Sălăjan”, care a citit sau a răsfoit cartea celebrului istoric al religiilor împușcat în cap într-un wc din Chicago. A împrumutat cartea în 5 octombrie și a restituit-o fix peste două săptămâni, în 19 octombrie, an neprecizat. O minimă investigație m-ar conduce, desigur, la cititorul dinaintea mea al excelentelor scrieri ale savantului român. Întâlnirea ar putea fi lejeră, amicală sau sufocantă. Poate chiar îl cunosc. Poate sunt chiar eu. Mi-am adus aminte că am mai citit cartea, împrumutată tot de la biblioteca publică. Să fi fost o altă ediție? O am acasă? Ciudat, foarte ciudat. Am împrumutat, în aceeași zi, și „Urmele pierdute” ale „sălăjeanului” Silviu Crăciunaș, născut în 1914 la Miluani, comuna Hida, posesor al unei biografii excepționale. Sunt tot al doilea cititor. Primul a restituit cartea în 30 septembrie 2011. Destul de probabil, am fost eu. Mi-am dat seama că recitesc cartea. Poate mă înșel. Poate nu e nicio ciudățenie, niciun mister. Există oricum indexarea computerizată a „intrărilor” și a „ieșirilor”...

■ Visul cu I: 80 de bunici. Mecanismele viselor. Posibil scenariu. Toți avem grijă de ceva/cineva. Măcar de noi înșine. Conștient/inconștient, ne facem datoria. Chiar și egoismul suprem e o formă (fie și extrem de „slabă”) de a-ți face datoria. Față de „datul” (divin sau nu) din tine. Ori față de un principiu profan. Sau față de o idee. Vrem, nu vrem, suntem „victime” ale imperativelor divine (sacre, supraumane), mai mult sau mai puțin categorice. Mai mult sau mai puțin „învăluite” în doctrine, credințe. Ne facem datoria pentru că trebuie să ne facem datoria, pentru că așa am fost „programați”.

■ „Fake news” – un fals concept. Logica (minimală) e implacabilă: o știre nu poate fi falsă. O știre nu poate fi decât adevărată. Zvonurile nu sunt știri. Pentru că nu respectă regulile de construcție ale unei știri. Evident, tindem să spunem că nu ne pasă de nicio regulă (mai ales dacă nu am instituit-o noi): oricine poate deveni ziarist, nu are nevoie decât de facebook și de un telefon inteligent. Acesta e noul jurnalism. Fără nicio regulă. O nouă babilonie: miliarde de oameni, posesori de smartphone-uri sau de alte sisteme inteligente, promotori, „făcători” ai noii gazetării fără gazetari. 

■ Scriu doar pentru mântuire. Nu scriu pentru nimic altceva, repeta spasmodic Er. Era aproape de finalul incursiunii supreme. A găsit, unii ar spune întâmplător, el credea într-o formă superioară de înțelepciune, a găsit Speranța. Er era, în sfârșit, în fața mântuirii. Prin subteranele Orașului și-a împlinit menirea. În întuneric a găsit raza de lumină. Nu mai era speriat. Nu mai era supărat. Nu mai era Er. Era poate o ființă imaginară. 

■ Probabil nu mai există nicio șansă. Scriam undeva că nu îmi pot închipui raiul/iadul la modul colectivist, în ciuda scrierilor de tot felul ce anunță un „după” al maselor, al națiunilor, al judecății la kil, al trierilor. Nuanțez, poate: nu îmi pot închipui iadul ca un nou Auschwitz sau un nou Gulag. Dar, probabil nu mai există nicio șansă. Mi-e greu să mă gândesc și la un Dumnezeu atât de rău încât să-i ofere omului suferința și în timpul vieții și după. Suntem un experiment continuu al unei divinități sadice? Chiar suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem, ceea ce lucrăm, ceea ce spunem, ceea ce scriem, ceea ce uităm, ceea ce credem, ceea ce iubim, ceea ce urâm? Poate că nu suntem nimic din toate acestea, fiind „programați” să ducem la îndeplinire, pe cărări vechi, mai strâmte ori pe autostrăzile viitorului, diverse „misiuni”... Probabil nu mai există nicio șansă. Aproximare: se nasc peste 350.000 de copii zilnic pe Pământ. Ne putem închipui raiul ca metroul din orice metropolă contemporană?

■ „Pâinea noastră cea de toate zilele”... Iată că, în literă, milioane de oameni nu mai au voie să mănânce pâine. Mă rog, o felie, două pe zi, în cazurile fericite. Strictul necesar de pe vremea apostolilor e astăzi, pentru cei bolnavi, reprezentat de morcovi, țelină, pătrunjel, păstârnac, castraveți, roșii, ardei, ceapă, usturoi, napi, ciuperci, germeni de legume, dovlecei cruzi... Poate „Tatăl nostru” pentru diabetici ar trebui modificat: „Leguma noastră cea de toate zilele”... Și, totuși, și astăzi „pâinea” a rămas esențială în alimentația locuitorilor spațiilor producătoare de grâu, orz, secară, ovăz, porumb, sorg, mei și orez. Pâinea îngerilor nu este din lumea aceasta.

Autor: Daniel Săuca