Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Vor lua românii vreodată Premiul Nobel pentru Literatură?

Vor lua românii vreodată Premiul Nobel pentru Literatură?

Ianuarie 2018

 Mai sigur, NU, decât DA! De felul meu nu sunt sceptic, ci realist.
Până acum, niciun scriitor român nu a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, deși valori au fost, dacă ne gândim la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, numind doar câteva nume de scriitori, unii dintre ei fiind chiar aproape de râvnitul premiu.
Cei care au fost preocupați să găsească o explicație a faptului că aceștia și alții n-au ajuns să-l primească, au ajuns la mai multe concluzii, dintre care unele stau în picioare, altele se clatină, altele n-au relevanță. Astfel:
- de vină ar fi limba română, care nu poate fi tălmăcită corespunzător/fidel în alte limbi străine; mai cu seamă poezia;
- de vină ar fi Comisia de la Stockholm, cea care decide acordarea premiului;
- de vină ar fi oculta cu rolul ei distrugător.
Părerea mea este că nereușita s-a datorat românilor. Și cei care ar fi trebuit să primească, și cei care ar fi trebuit să vrea ca aceștia să primească sunt români. Aici, pe pământul acesta binecuvântat de Dumnezeu s-a deschis „cutia Pandorei” și s-au statornicit pentru vecie: ura, invidia, discordia, intoleranța, tragerea în jos a celui care dă semn că vrea s-o ia înaintea noastră, datul în cap, de ce el și nu eu, să moară și capra vecinului, pârâtul, trădarea, răutatea, urzelile, lovitura sub centură și altele care nu-mi vin în acest moment în minte.
Pe vremuri, românii pârau la Înalta Poartă și la împăratul de la Viena. Astăzi, se merge cu pâra la UE. Și atunci, și acum consecințele au fost / sunt dezastruoase. Este suficient să aruncăm o privire sumară în istorie și-i vom vedea pe cei care au plătit cu viața trădarea semenilor. Doamne, doar numind câteva nume, te îngrozești: Burebista, Vlad Țepeș (trădat de propriul său frate!), Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteazul, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Ceaușescu și alții.
Oare trădătorilor le-o fi tremurat vreo vinișoară în trupușorul lor păgân?! Nu vom ști niciodată.
Dar, să revin la problema abordată și să privim puțin „istoricul” ei.
Într-un interviu acordat, în martie 2009, unei reviste, Eugen Simion, cunoscutul eminescolog, critic și istoric literar, academician, spune: „Întâi, Nobelul apare unde nu te aștepți, cu scriitori de toată mâna – sunt scriitori, în ultimii 20 de ani, pe care nu-i mai știe nimeni. Contează enorm, din păcate prea mult, criteriul geopolitic. În al doilea rând, mulți români ar fi trebuit să ia premiul în secolul XX. Arghezi n-a luat, Blaga – nu, Călinescu – nu, Nichita merita cu vârf și îndesat, Sorescu nu l-a luat, Eliade – nu, n-a luat nici Ionesco!, Cioran nu mai vorbim. Nu mai spun de un scriitor precum Breban sau Buzura, care nu văd de ce n-ar lua.”
După cum se poate vedea, academicianul Eugen Simion numește un mare număr de scriitori români care ar fi putut lua, după părerea Domniei Sale, Premiul Nobel. Personal, mă îndoiesc că ar fi putut lua toți! Totuși, doi au fost foarte aproape de reușită: Lucian Blaga și Marin Sorescu.
În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Roza del Conte (1) și Basil Munteanu (2), ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Cei doi au înaintat la Stockholm documentația pentru decernarea premiului. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul să împiedice acordarea premiului lui Lucian Blaga, autor interzis în acea vreme. Se știe că, încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie cele poetice, fie cele dramatice sau filosofice, fuseseră interzise pentru viziunea „idealistă” a scriitorului care nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri. Opera sa va fi reeditată abia după moartea sa din 1961.  
Nu pot să nu mă opresc și să consemnez un moment pe care l-am trăit eu însumi. Am absolvit cursurile liceale la Colegiul Național „Carol I” din Craiova, în anul 1957 – în vremea aceea se numea Colegiul Popular „Nicolae Bălcescu” – și n-am știut că există scriitorii cu numele Arghezi, Blaga, Barbu! Nu figurau în manualele școlare și, sigur, nici în programa școlară. În schimb, era Aurel Toma și alții de talia lui.
Pe cei trei mari numiți i-am descoperit mai târziu. Când i-am descoperit, mi-am dat seama cât a riscat profesorul nostru de literatură, Dumitru (Mitty) Teodorescu, unul dintre cei mai de seamă profesori din întreaga istorie a liceului înființat în anul 1826, când ne recita, fără să numească autorul, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, „Lumină lină” și alte poezii. Parcă îl aud și acum, după atâția ani: „Măi băieți (am fost clasă formată numai din băieți) sunt alți poeți, despre care nu se poate să nu aflați cândva, poate că eu n-oi mai fi, ascultați, vă rog!” Se ridica de la catedră, își lua catalogul și se îndrepta spre ușă, recitând!     
Putem afirma că Lucian Blaga a ratat Premiul Nobel pentru Literatură.
Acest prestigios premiu ar fi putut purta un nume – Marin Sorescu – dacă oculta românească n-ar fi acționat prompt și distrugător!
Marele scriitor de la Bulzești – satul cu care se învecinează, la apus, satul meu, Preotești, și în care eu am fost de multe ori în copilărie cu tata la moară, iar în trecere spre Craiova l-am străbătut de multe ori – a fost propus de două ori: în 1983 și în 1992. Din motive încă neelucidate n-a primit distincția.
Fratele scriitorului, profesorul George Sorescu, bazându-se și pe jurnalul lui Marin Sorescu, ne spune, fără echivoc, că „urzelile «ocultei» românești au avut un rol nefast la Comitetul Nobel de la Stockholm.” Din mărturiile fratelui aflăm că, în anul 1983, propunerea a fost făcută chiar de Comitetul Nobel de la Stockholm, iar pe lista cu cei 16 scriitori din lume nominalizați de Academia suedeză, Marin Sorescu figura al treilea. El se aștepta să-l primească, era îndreptățit, deoarece meritele lui literare la nivel național și mondial erau cu totul deosebite. Dar „oculta autohtonă a trimis un memoriu la Stockholm, la Comisia pentru Premiul Nobel, în care Sorescu era denigrat și acest memoriu, din păcate, și-a făcut efectul – a influențat Comisia!” În pur stil românesc!
Profesorul George Sorescu ne asigură că acest „memoriu distrugător” nu este o scorneală, ci a aflat despre el de la ambasadorul Regatului Suediei din acei ani la București.
Din însemnările scriitorului aflăm: „Academia m-a propus pentru Premiul Nobel, făcând publică această propunere – ceea ce, într-o țară ca a noastră, unde toate energiile se focalizează ca să omoare «capra vecinului», propunerea devine un izvor născut din ură, invidii, șicane etc.”
Avem, în acest citat un răspuns la întrebarea privind neacordarea Premiului Nobel lui Marin Sorescu.
În anul 2014, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România, în componența: Nicolae Manolescu, președintele USR, Varujan Vosganian, prim-vicepreședintele USR, Gabriel Chifu, vicepreședintele USR, Adrian Popescu, membru din partea Filialei Cluj, Cassian Maria Spiridon, președintele Filialei Iași, Dan Mircea Cipariu, președintele Filialei București – Poezie, Aurel Maria Baros, președintele Filialei București – Proză, și Mircea Mihăieș, membru din partea Filialei Timișoara, a făcut următoarele propuneri, pentru anul 2015: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea (3) și Varujan Vosganian.
Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru Premiul Nobel au fost valoarea lor și traducerile unor opere ale acestora în limbile străine.
Dintre cei patru propuși cel votat în unanimitate a fost Mircea Cărtărescu.
Cum s-a aflat propunerea, a și început sarabanda: Cărtărescu a început să fie criticat asiduu, Vosganian a început să umble pe la DNA! Mai puțin Norman Manea, scriitor român de origine evreiască, domiciliat în SUA, și Nicolae Breban. Probabil despre teoria lui Nicolae Breban cu privire la cărțile scrise, care trebuie să fie cât mai voluminoase, încât să se țină pe cotor n-au aflat prea mulți! Mă gândesc că a făcut o glumă sau a fost o exprimare figurată, dar nu cred că academicianul nu știe că nicio carte, oricât de groasă ar fi, nu stă singură în picioare, sprijinită pe cotor, iar valoarea ei nu rezidă, neapărat, în numărul foarte mare de pagini. Totuși, sunt unii care cred. Iar ce scrie un critic literar: „Personal, cred că prozatorii – dacă nu sunt Kafka sau tânărul E. Ionescu – scriu abundent, mult și substanțial. Precum acad. Nicolae Breban, cred mai mult în cărțile care stau – la propriu – în picioare, având un număr mai copios de pagini. Ele arată dintru început pofta de a scrie, capacitatea de anduranță ale scriitorului în cauză, precum și apetența pentru construcție. Ce nu stă în picioare, sprijinindu-se pe cotor, spune o veche prejudecată, nu e carte, ci plachetă sau broșură (nu se prea ia în seamă la evaluările în materie de proză, din păcate)”. Consider spusele de mai sus ca fiind aberante. Nu dau numele criticului, fiindcă îl apreciez, totuși, mult. 
 Îmi vin în minte niște exemple de cărți cu un număr redus de pagini, care au stat „în picioare”, stau și vor sta prin valoarea lor. La noi, „Adela” lui Garabet Ibrăileanu, a fost considerat un roman perfect și așa a rămas; eseul artistic „Pseudokinegeticos” al lui Alexandru Odobescu, a rămas neegalat până în zilele noastre, eseu clasic, de referință. Din literatura universală, Ernest Hemingway cu „Bătrânul și marea” (1952, 127 pagini), premiul Pulitzer (1953) și Premiul Nobel (1954). Mai crede cineva că aceste cărți cu un număr redus de pagini stau „în picioare”, sprijinindu-se pe cotor?!
Astăzi, la noi, aceste cărți cu un număr redus de pagini ar fi catalogate drept broșurele, literatură de colportaj, cum apărea, pe vremuri, prin calendare sau almanahuri! Nu glumesc, am dovada scrisă cum că un roman de 250 de pagini este considerat astfel.   
De-a lungul timpului, printre posibilii candidați care s-au vehiculat se numără și Mircea Eliade, Ana Blandiana, Paul Goma și Cezar Ivănescu.
Scriitorul basarabean Paul Goma, supranumit Soljenițîn al României, a fost propus pentru Premiul Nobel de către Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Rezultatul? Același, adică zero.
Eu cred că trebuie să vrem, în primul rând noi, românii, și să facem tot ce depinde de noi. Dar, la noi ca la nimeni. Cum se vehiculează un nume, cum ne apucăm să-l terfelim, cum s-a întâmplat și cu Ana Blandiana.
Din amintitul interviu al academicianului Eugen Simion, mai redau un crâmpei:
Reporterul: „Nu-l puneți pe lista aceasta pe cel de numele căruia se leagă cel mai adesea ipotezele…”
E. S.: „Eu-s mai conservator, rămân la generația mea.”
Reporterul: „Deci pe Cărtărescu nu-l vedeți.”
E. S.: „Vorba lui Iisus: Tu ai spus-o!”
Reporterul: „Există conflicte printre intelectualii români…”
E. S.: „Enorm!”
Ce să mai spunem? Mai putem zice ceva? Când vor dispărea relele de care vorbeam la început, vor putea și scriitorii români să ia Premiul Nobel pentru Literatură. Până atunci, nicio șansă!
În încheiere, mai zic, totuși, ceva: să avem în vedere valoarea. Doar valoarea. Nici un scriitor de astăzi nu se ridică la valoarea lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu! 


(1) Roza del Conte (1907 – 2011), filoloagă italiană, membră de onoare a Academiei Române;
(2) Basil Munteanu (1897, Brăila – 1972, Paris, Franța), istoric literar român, critic literar și filolog, membru corespondent al Academiei Române; 
(3) Norman Manea (1936, Suceava), scriitor și om de cultură născut în România, evreu care trăiește din 1986 în SUA. Este unul dintre cei traduși romancieri români, fiind considerat totodată unul dintre marii scriitori români din exil. 
  

 

Autor: Grigorie Croitoru