Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Evocări sălăjene

Evocări sălăjene

Ianuarie 2018

Prima amintire din copilăria mea este cu un cer plin de avioane ce se retrăgeau… Se retrăgea armata germană, la pierderea celui de-al Doilea Război Mondial. Eu cu mama, cu alte câteva familii apropiate de noi – fiecare cu copii, desigur – ne găsisem loc de ascunzătoare într-o hrubă din Dealul Străminoasei. Ţin minte, ca prin somn, un vuiet amplificat de pădure, repetat de stânci. Bunicul, bunica, mi s-a spus pe urmă, au rămas gazde de casă, iar pe timpul parcursului aviatic, ce s-a lăsat cu bombardamente la moara din Jibou, erau ascunşi în şanţul dintre grădini. Bunicul le-a strigat unor copii din vecini – care, panicaţi alergau la deal – crezând că e bine să se lipească de Piatra Mihăieştilor: „Coborâţi degrabă, că este loc destul în şanţ, fiindcă acolo sus veţi fi mai bine văzuţi din avioane şi împuşcaţi, or şanţul e lung şi acoperit de tufişuri, bun să te ascunzi”.
Tatăl meu nu s-a mai întors de pe front, bunicii au decedat înainte de a veni la noi marea represiune din partea unei societăţi așa-zis democrate, de fapt barbare. Prin stindardul ei, lupta de clasă, a reuşit să promoveze în rândurile sale persoane cu purtări şi caractere duşmănoase, bestiale, cu consecinţe infame asupra unor categorii sociale minoritare...
Copilăria a fost mai mult decât săracă în jucării, dar în mod imperios era de făcut ceva, de confecţionat o minge etc. Apoi ne aşteptau pomii fructiferi, dudele din pomul vecinilor fiind mai gustoase. Când îmi striga bunicul numele, coboram din pomiţar, dar îi răspundeam după ce mă apropiam de casă.
Mi-au rămas câteva imagini foarte vii în suflet şi în minte. Bunica era pe un scăunel, eu pe altul, şi-mi spunea poveşti, orice inventa era foarte bine venit, gustat pe deplin, vorbea întruna, în acelaşi timp frigea slănină, mi-o picura pe pâine, îmi pregătea mâncărurile preferate. Mai târziu, pe la 5 ani, bunicul a vrut să profit şi eu de experienţa domniei sale, din păcate era stăpânit de supărări ce-l dominau (tatăl meu n-a mai sosit de pe front, desigur era cea mai gravă nelinişte, supărare).
Bunicul numără rar şi scrie: 7, 4, 6, pretenţia-i mică, citeşte băiete! – eu citesc 7, 4, 6 – îmi ies din minţi, iată, nu ţi-am spus că-s şapte sute patruzeci şi şase, poate că trebuie să-ţi pun pe masă banii, să-i ai în faţă – mai adaug la numărul cifrelor două, sunt ai tăi! Mirare, nu-s destui banii!? De ai o zi bună, el ţi-o strică, îţi va veni timpul să mergi în armată, toţi te-or înşela şi alte ponoase; ăştia-s nepoţii mei! 
Un adevărat spectacol a realizat tânăra noastră dirigintă, Sabău Viorica, cu o poveste ce ne ţinea pe loc respiraţia şi pe care a terminat-o în cinci ore, împărţită pe două săptămâni (era profesoară de fizică şi chimie, alţi profesori nu ne-au spus poveşti şi aveam o disponibilitate uriaşă pentru ele). Mai ţin minte momentele excepţionale în care un coleg mai mare cu trei-patru ani, ne-a citit Balada populară Gruia lui Novac (autor Petre Ispirescu), Doamne câtă vitejie, câtă forţă trebuia să fi avut Gruia, lega turcii tot câte şase, n-a rămas niciunul slobod; nu ţin minte dacă au mai rămas vii; nu ştiam nici că Gruia a dus lupte cu turcii după moartea lui Mihai Viteazul, ce imagini! După ani, ajuns student în Cluj, l-am privit pe eroul din povestea versificată întruchipat în statuia ce-l reprezintă și-i poartă numele. Da, la robusteţea, înălţimea, cutezanţa pe care o imprimă privitorului, fostul căpitan din armata lui Mihai Viteazul se putea apropia de bravura, de replica pe care i-a conferit-o literatura. 
În partea noastră de sat, trasul cu praştia devenise un sport îndrăgit. Un şofer din vecini avea destule camere sparte, iar crăcanele ni le făceam noi din lemn de corn, cică era mai tare. Trăgeam după bietele păsărele, noroc că nu le nimeream, găseam destule alte ţinte nemişcătoare. Jinduiam mult după biciclete şi destulă vreme am pierdut până ne-am convins că nu se poate, le lucram din tulpini de floarea-soarelui şi cu toate îmbunătăţirile aduse cedau la prima probă.
Prin clasa a V-a am învăţat să mut piesele la jocul de şah, poate plăcându-mi mai mult figurile de pe tablă, ce-mi impuneau respect şi obligaţia de a nu le trăda. Am avut succes în faţa colegilor, vă închipuiţi la ce nivel ne prezentam. Un joc de şah am avut mult mai târziu. Cu şahul am continuat şi-n clasele liceale şi cu cele două, trei mutări pe care i le ghiceam concurentului, şi după ce am câştigat întâlnirea cu reprezentantul liceului maghiar, am ajuns campion al juniorilor pe oraş (marii campioni prevedeau până la 20 de mutări înainte de a atinge piesa). Totul în jocul meu se baza pe puţina experienţă câştigată, niciodată nu mi-am notat mutările. Curiozitatea pe care mi-a produs-o şahul, satisfacţiile – sigur şi angajamentele – şi-au consumat timpul, resursele ce le puteau fi acordate.
Drumul de la Creaca la Zalău, 16-17 kilometri, pe la Brebi, Ortelec (pe vremea dinaintea şi din timpul frecventării şcolii medii) era denivelat, plin de pietre, de bolovani… Trebuia să cauţi cărarea care se întrerupea, pocnelile amorţeau degetele – vor ustura mai târziu, ce să faci – îţi mai dai jos sandalele decupate în faţă, poate îţi vine ceva în cap pentru picioare.
Mai punem jos desaga? Da, când ajungem la casa din colţ, mă aprobă mama… peisajul fură privirea, apare o cetate, e Porolissumul… Priveşti aiurea, uită-te la degetele de la picioare, şi aşa aruncătură după aruncătură, încă un deal, suburbia mai lungă decât oraşul – te plângi de pe acum, aşteaptă, mergi între străini! 
Zalăul începe să apară, frumoasă-i Mănăstirea, o minune arhitecturală prin proporţii, bun gust, aşezată în centrul urbei, ea chiar ne arată că monumentalitate nu înseamnă proporţii de cazemată.
Oraşul avea şi-şi păstrează clădiri acompaniate de livezi, sigur pentru fructele gustoase, din pomi altoiți. 
Meseşul la stânga, cum cobori, dealuri împrejur, spre Crişeni o mică deschizătură… Mai are o fereastră târgul, să ţină rând cu lumea, căutaţi-o în drumul spre Crasna… Boghiş. 
Liceul, citadela visată, avea o poartă la intrare, pe haina purtată un număr, pe chipiu o inscripţie, erau şi distincţii ce arătau mândria departe, prin satele din jur, orele tot câte şase, tovarăşul director, tovarăşul coleg, tovarăşe în toate locurile, pachetele aduse cu rândul la trei consăteni încercau cu greu puterea mândrelor măicuţe, câteva ouă, slănină, prăjituri, puse-n cufărul de la etaj, în fostul atelier. 
Internatul pentru băieţi se afla în incinta şcolii, internatul pentru fete în oraş, mai sus de centru. Interniştii, fete şi băieţi, aduceau la magazia şcolii, la începutul anului şcolar, produse cum ar fi: fasole, cartofi, făină… Pentru a ieşi şi a intra pe poarta şcolii, pedagogul îţi elibera bilet de învoire bine întemeiată, de 30 minute. (Sigur că puţinilor fumători le aduceau produsul nefumătorii, care-și asumau riscul, sărind peste gardul din spate…)
În clasa a XI-a, la începutul anului şcolar, s-au unit internatele celor două şcoli medii, practic, băieţii internişti români și maghiari fiind găzduiţi la internatul şcolii medii maghiare. În dormitoare componenţa era mixtă, iar responsabilii erau puşi din clasa terminală, un român şi un maghiar. Şcoala medie română a început să poarte numele de Simion Bărnuţiu. A avut loc o manifestare sărbătorească în curtea liceului român, ocazie la care directorii celor două instituţii şi-au spus multe cuvinte frumoase, aplaudate de noi… A fost expus portretul marelui profesor universitar şi revoluţionar paşoptist, Simion Bărnuţiu, pictat în mărime naturală de profesorul nostru de desen, Iulian Lungu. 
Aşa că, după înfrăţire, emanciparea noastră avea un element în plus, zilnic urmând calea spre şcoală şi internat, treceam pe lângă statuia lui Wesselényi, pe lângă arteziana din centru, condiţii presupuse a ne spori inteligenţa spaţială.
Într-o după masă suntem convocaţi, noi interniştii, la o şedinţă. Apăruse un conflict între doi tineri, un român şi un maghiar. Prof. de psihologie şi logică de la Liceul Ady Endre a venit în faţa noastră, spunând un adevăr, că între oameni mereu se nasc conflicte, chiar şi-n fiecare familie apar conflicte, dar ele se sting, iar acum se face caz că apare o neînţelegere între doi tineri, un român şi un maghiar (am înţeles că lipsa neînţelegerilor ne-ar văduvi de momentele frumoase ale împăcării. Doamne fereşte, asta ne mai lipsea, să ne plictisim în lupte intestine, să ne rămână uitate disponibilităţile sufleteşti, să ne cadă în desuetudine prietenia colegială). Colegii noştri, poftiţi acum în faţă lângă profesor, au ajuns la nesuferire de la o simpatie faţă de o colegă din clasele maghiare. Erau martori oculari care o văzuseră pe domnişoară stând de vorbă cu românul, nu o dată. E posibil ca aceia ce au tras cu ochiul, cu urechea să nu se fi gândit, pentru moment, că fiecare suflare are dreptul să-şi caute norocul.
Nu am mai avut parte de o şedinţă atât de realistă, îmi amintesc o altă mostră, aşa după cum era obiceiul înainte de serile tovărăşeşti dansante, veneau din partea organizaţiei raionale UTC, reprezentanţi, pentru a marca evenimentul, pentru a ne îmbărbăta. Primul secretar ne-a declarat ritos că este fericit de ocazie şi că după a şasea oră de curs, elevii îşi pierd calibrul (ştiţi că funcţiile trebuiau să ţină seama şi de provenienţa etnică). Sigur, colegii au înţeles că pe cât e posibil să-şi ţină echilibrul, că nu-i de aşteptat milă, nici alternativă, din moment ce şi-au asumat programul.
Duminicile plecam, încolonaţi, la filme, ori la meciuri de fotbal. Liceul se evidenţia prin echipele sportive de baschet, volei, handbal. La handbal a ajuns să câştige o întâlnire interraională, la care participau echipe din fosta regiune Cluj; a doua clasată era o echipă clujeană, întrecută cu o diferenţă de 16 puncte (opt coşuri). Un singur meci au pierdut baschetbaliştii noştri, o întâlnire amicală cu echipa politehnicii clujene şi doar la diferenţă de un punct. (Aceste rezultate ne aduceau bucurii adevărate). Ce s-ar putea spune cu privire la performanţele sportive actuale ale echipelor din Zalău, despre talentele, voinţa tinerilor ce le formează? Că ne bucură mult şi că le urăm aceleaşi succese şi pe viitor. Interpreţii sălăjeni ai cântecelor populare sunt mari artişti, adevărate stele ale genului. 
Într-o selecţie, oricât de sumară, nu pot pierde remarca privitoare la talentele, inteligenţele, reuşitele colegilor, din clasele reală şi umană, trăirile sufleteşti susţinute de vârstă, temerile lor. Cum au fost primite în destinul lor, cum au fost menite să-i însoţească zilnic, să se dezvolte? Generaţia 1956-1960 a Liceului Simion Bărnuţiu s-a încumetat să răspundă, manifestându-şi opiniile în volumul: Generația 1956-1960 – 55 de ani de la absolvire, carte apărută la Editura Caiete Silvane.
În fiecare ciclu şcolar, din 40 de elevi admişi, în jur de 30 rămâneau pentru a continua clasa a IX-a. 
Un pas uriaş, nerăbdător în faţa optimismului, desigur reclamat şi de anii tinereţii, a fost făcut la banchetul comun de absolvire. O adevărată minune, dacă ne e permis să-l comparăm cu întrunirile noastre tovărăşeşti. Repede şi-a făcut loc periniţa, fetele de la secţia minoritară, parcă mai îndrăzneţe, chemau, îi puneau să îngenuncheze pe români, iar aceştia (cu toată convingerea că fac un bine din plăcere, se vedea din priviri că poţi conta pe ei) le întorceau onoarea. Să nu credeţi că româncele au pierdut competiţia! Neîndoios, gesturile tuturor erau naturale… Păcat că a lipsit filmarea.

Autor: Daniel Mureșan