Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ianuarie 2018

Pentru ca un lucru să iasă bine, trebuie să-ţi propui să iasă perfect. Ca să iasă perfect, trebuie să-l faci aproape la întîmplare. Paradoxul face ca întotdeauna să fie preocupaţi cu febrilitate de ceva cei care nu se pricep la nimic, iar pe cei care se pricep să nu-i intereseze. Amatorii sînt entuziaşti, cunoscătorii, indiferenţi. Doar aurea mediocritas mai rezolvă lucrurile, le plasează în echilibrul normalităţii. 
*
Bunicul meu patern, care era vestit pentru faptul că ştia citi şi scrie, după cum ştia maghiara şi germana, în mîna căruia am văzut prima carte, avea şi o statură impunătoare. Putea face de unul singur o casă, după cum putea caligrafia cu o uşurinţă de invidiat. Toţi vecinii se adunau în casa făcută de el, căreia îi spuneau „cănţălarie”, pentru a-i asculta sfaturile şi glumele de tot felul. Cei trei ani de prizonierat german i-au şubrezit sănătatea, curmîndu-i mai repede zilele. Momentul morţii lui, după o căzătură în care parcă s-a crăpat şi pămîntul, îmi mai produce şi acum fiori.
*
Am scris fiecare carte cu sentimentul că este ultima, că nu are rost să mă diluez în mai multe. Apoi, după fiecare am simţit nevoia furtivă să continui, pentru că oricît şi oricum aş scrie, ne-scrisul rămîne întreg. Nevoia atavică de a nu face ceea ce poate face toată lumea, dorinţa funciară de a fi mai mult singur, de a-mi păstori propriile gînduri, de a le raporta mereu la altele se află, în bună măsură, în spatele aventurii metanoice numită scris. Scrisul a scos din adîncurile ego-ului tot ceea ce realitatea a ascuns. Scrisul mă citeşte mereu cu alţi ochi. Să poţi prinde în chihlimbarul scriiturii un fragment de timp şi spaţiu, să îl poţi trece mai departe în negura paginii, în dimineaţa neştiută a unui alt timp şi spaţiu – o şansă cît un blestem. Nu credeam că lumea va deveni şi sarcina mea. Credeam că-i datorez doar ceea ce mi-a refuzat – inexistenţa.
*
Doar în nebunie putem fi absolut liberi, pentru că în ea nu avem conştiinţa apăsătoare a libertăţii. Frica de incartadă ne face să preferăm un surogat de libertate şi de înţelepciune, să ne prefacem că sîntem tot timpul normali. „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (I Corinteni, 3, 18).
*
Fizeşul real şi imaginar, cu zidurile copilăriei ridicate pînă la cer, cu iarba înrourată care mă scălda în mireasma ei, cu mantia umedă a serii care alunga lumina în ultimele cotloane ale pădurii. Cu luna care mă ajuta să ţin şerpuirea unei cărărui, cu lampa care mă aştepta pîlpîind. Cu rugăciunea bunicii care începea şi termina lumea în fiecare zi. Toate acele amănunte care mă împing în propriul trecut, mă fac prizonierul irecuperabil al acelor clipe. Tot acel timp care picură în hăul unor biete cuvinte. Fizeşul copilăriei mele – realitatea din care nu a mai rămas decît scheletul unui vis.
*
Se cade pradă unui hybris molipsitor, însă fără fundamente tragice, ca la greci, unul care goleşte de orice consistenţă. Ne întreţinem artificial existenţa, o motivăm cu tot soiul de absurdităţi. Ne lăsăm trăiţi pînă la capăt de propria întîmplare de a fi. În afara eului există atîta lume cîtă îi supravieţuieşte. În interiorul lui există atîta lume cîtă a părăsit. Primul pas spre găsirea eului este înstrăinarea, periplul molcom în exilul sinelui, de unde poate reveni doar cînd abia se mai recunoaşte. Eul – o lume care se naşte şi moare în fiecare clipă.

PS
Aflu, cu o oarecare întîrziere, că ne-a părăsit un scriitor de o factură aparte – Gheorghe Mocuța. Poet subtil și critic aplicat, de o mare profunzime ideatică și finețe hermeneutică, scriind cu generozitate și comprehensiune despre cărțile confraților literari, acesta era o prezență stenică, jovială, una care avea darul de a binedispune întotdeauna cu umorul său rafinat. Aspect cu atît mai mult de admirat cu cît el era măcinat de o boală necruțătoare pe care, cu discreție și cu o forță incredibilă, și-a aliat-o parcă în aventura demersului literar. Scrisul său a fost nu doar o luptă cu limitele insondabile ale esteticului, ci și cu datele nemiloase ale vieții. Dispariția sa ne lasă mai împuținați cu un spirit și mai săraci cu o prietenie.

Autor: Ioan F.Pop