Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Câteva rânduri/gânduri (Despre unele principii)

Câteva rânduri/gânduri (Despre unele principii)

Ianuarie 2018

Până în urmă cu nu mai știu cert câți ani, ținusem cu dinții de unele principii existențiale, asimilate și consolidate prin supunerea la un proces formativ mijlocit de componente ale mediului social (familie, biserică, școală, armată), precum și prin autoeducație, prin receptarea implicată a perenului anturaj natural, sub aspectul manifestărilor spontane, ori, dimpotrivă, elaborate. Acestui de-al doilea aspect îi este esențial-complementară lectura, de preferință dirijată competent și moral-pozitiv. Mulțumesc lui Dumnezeu, așa a fost, din anii când am deprins plăcerea lecturii până la terminarea studiilor liceale: dirijată potrivit primului adverb (competent), însă nu întotdeauna și celui de-al doilea (moral-pozitiv). Absența apetitului stimulat pentru această îndeletnicire în perioada maximului randament de atenție și memorare, incumbând cele trei etape: copilărie, pubertate și adolescență, devine evidentă în formarea și consolidarea evantaiului de reguli (stereotipii – în numeroase cazuri și situații) ale eticii individuale reflectate de facto în relațiile sociale. 
Vârsta pe care tocmai o parcurg, al cărui semn, atunci când eram aproape de pragul semicentenarului, refuzam să cred că-l voi purta, mă îndreptățește să privesc oarecum îngăduitor înspre cele trei perioade primăvăratice, sedus fără îndoială de axioma extrasă înțelepciunii populare: nu mai putem schimba nimic. Este un adevăr probat, marcat de platitudine. Întâmplările finalizate benefic, ori cel mai ades în mod neplăcut, nu ai cum să le schimbi decât transcendental-metempsihotic. Totuși, prin efort volitiv de intensitate diferită, de la individ la individ, în funcție de anturajul social, unele dintre deviațiile comportamentale de natură intens negativă aparținând trecutului pot fi corectate. Arta, în general, și literatura, fie aceasta beletristică sau științifică, în special, ne poate ajuta să depășim deprinderi supărătoare asociate fluctuațiilor mediului social care ne acaparează sau ne atrage prin mijloace persuasive dificil de evitat. 
Aparțin, vrând-nevrând, acelei generații supuse în copilărie și adolescență bombardamentului cu informație de calitate precară, în absența mediului familial, sau refuzând, uneori brutal, imixtiunea acestuia în schimbul motivațiilor tentante și abil speculate de o pedagogie oficial-idealistă, nicidecum ideală. Născută într-o familie de țărani harnici, apreciați în comunitatea sătească, al treilea din cei șapte copii, mama mea a fost scoasă din mediul familial, la vârsta de trei ani și jumătate, cu acordul părinților, de către proprietarele „castelului”, cea tânără fiind nașa ei de botez, care au crescut-o și i-au oferit o educație aristocratică, fără însă a-i interzice să-și viziteze părinții și să se joace cu frații și surorile ei duminica și în timpul sărbătorilor religioase. La vârsta de 21 de ani îl cunoaște pe subofițerul de jandarmi din cadrul Legiunii Sălaj, care avea să-i devină soț în urma căsătoriei, un an mai târziu, împotriva sfatului nașelor. Împreună vor ajunge în Banat, unde fuseseră trimiși de către comitetul de primire a refugiaților din teritoriile românești cedate statului maghiar începând cu 30 august 1940. Trei ani mai târziu m-am născut eu. La revenirea din refugiu, în mai 1945, mă aduceau și pe mine. Împlinisem doi ani. Locuiam în Năpradea, satul mamei. Tata fusese angajat la Postul de jandarmi din Jibou. Aici, ai mei au primit o locuință sub același acoperiș cu soția fostului prefect maghiar de Sălaj care a părăsit teritoriul odată cu retragerea trupelor germano-hortiste. Nevoit să se pensioneze în 1947, din motive de sănătate precară, tata s-a asociat cu un prieten și au deschis o prăvălioară gen boutique în centrul localității reședință de plasă și, apoi, de raion. Cât timp erau ei plecați, de mine avea grijă „bătâna”, cum reușeam să-i spun doamnei respective. Însă au pierdut afacerea la naționalizarea din 1948. Am trăit o perioadă de aproximativ doi ani, împreună cu întreaga familie din partea mamei, doar cu cât putea să le ofere cele aproape zece hectare de pământ pe care l-a primit mama drept dotă la căsătorie, de la nașele ei, până când părinții mei și-au găsit locuri de muncă. 
De ce scriu toate astea? 
Pe cine interesează amănunte de viață privată din amplul fenomen al discreditării moralei tradiționale având la bază munca inovativă, și al exterminării intelectualității de reală valoare, acestea fiind înlocuite cu impostura și lichelismul în toate straturile societății românești.
Am pornit de la oferta educativă a lecturii și mă gândeam să ilustrez prin particular fenomenul general, fără să uit proverbul popular „câte bordeie, atâtea obiceie”. Ei, dar nu pot fi chiar atât de numeroase, îmi zic! Iar pentru cei născuți după 1981 sunt incredibile fantasmagorii, opinie alimentată și stimulată de către „politicienii” și agenții lor, urmași sanguini ai satrapilor acelei perioade. O, Doamne! Nici noi, copiii și adolescenții de-atunci, nu le-am trăit în tensiunea resimțită de părinții, rudeniile și cunoscuții/prietenii lor.
Eu am avut o copilărie frumoasă, dar și... periculoasă. Prietenii mei de joacă, la fel. Părinții ne protejau, iar dispariția peste noapte a familiei avocatului Drăgan, penețist fidel doctrinei, nu m-a afectat decât foarte târziu, atunci când am început să înțeleg ce se întâmplase. Până și vacanțele petrecute în mare parte la bunicii mei dinspre mamă, când însoțeam vacile și oile pe câmp, la păscut, mi se păreau o continuă joacă. Parcursesem până în clasa a V-a toate poveștile editate în limba română, pe care le citeam verilor mei primari, seara, înainte de culcare. După aceea mi-au inundat copilăria cărțile unor autori sovietici, precum Boris Polevoi cu „Povestea unui om adevărat”, Arkadi Gaidar cu „Timur și băieții lui” și alți autori ai unor scrieri despre partizanii și ostașii sovietici mereu învingători în lupta cu hitleriștii. Dar începuseră să apară și Mark Twain cu „Prinț și cerșetor”, Tom Sawyer și Huckleberry Finn ai săi, Charles Dickens, cu Oliver Twist și David Copperfield etc. Cărțile circulau de la unul la altul, eventual via Biblioteca locală. Ne identificam cu personajele, alcătuiam pentru joacă scenarii asemănătoare, improvizam. Învățam să fim curajoși, să ne punem în slujba binelui, să ne iubim patria, să ne ajutăm între noi. Preluam instinctiv modele de comportament. Țin minte că un crâng de liliac din preajma castelului Wesselényi-Teleki a devenit codrul lui Tom Sawyer, apoi s-a metamorfozat în cel al haiducului Groza. Peste tiparele de comportament moral, civilizat, pe care mi le inoculau mama și tata, în adolescență începusem să port corespondență cu prietenii folosind formule de adresare și politețe din romanele lui Alexandre Dumas, Mihail Sadoveanu, Henryk Sienkiewicz, Walter Scott. Citeam intens, probabil și pentru că nu aveam radio, ci doar radioficare, la difuzoarele cărora ascultam „teatru la microfon”, muzică populară și muzică ușoară. De televizor doar auzisem.
Din perioada preșcolară până prin clasa a doua mergeam la biserica greco-catolică din centrul localității la ore de religie propuse de părintele Costin, chiar și după ce acesta fusese constrâns să treacă la cultul ortodox. Simțeam că de acolo ne vin haruri, că trebuie să fim îngăduitori unii cu alții, iar nemulțumirea să ne-o exprimăm creștinește, cu dragoste pentru aproapele nostru, să dăm ascultare părinților și dascălilor noștri. Astfel am reușit în timp să-mi formez câteva principii de viață pe care nu le-am abandonat nici până în această etapă a vieții. Dacă mă va întreba cineva care sunt acestea și dacă m-am abătut vreodată de la unele dintre ele, îi voi răspunde cu onestitate. Dar asta... în alt episod. 

Autor: Viorel Tăutan