Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Derivate de la nume proprii

Derivate de la nume proprii

Ianuarie 2018

În limba română principalul mijloc de formare a cuvintelor îl constituie d e r i v a r e a.  Din mulțimea de sufixe vechi sau mai noi doar câteva pot fi atașate numelor proprii: -an (băcăuan), -ean (clujean), -ic (carpatic), -ist (rapidist), -ism (bucovinism). Puține dintre substantivele proprii au dezvoltat o familie lexicală bogată. Numai când numele propriu reprezintă un reper, o prezență vie în conștiința neamului, acesta devine „rădăcină”, sursă pentru noi cuvinte. Un astfel de nume am găsit la litera E a Dicționarului limbii române.
Reamintim cititorilor împrejurările debutului lui Eminescu în revista Familia, revistă apărută la Pesta (Budapesta) în 1865. În februarie 1866, Iosif Vulcan, conducătorul revistei, primește, de la Cernăuți, o scrisoare însoțită de mai multe poezii semnate de M. Eminovici. Iosif Vulcan alege pentru numărul 6 al revistei (25 februarie / 9 martie 1866) poezia De-aș avea… Acest număr al revistei rămâne important și prin nota redacțională ce însoțește poezia publicată: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”. Schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu, Iosif Vulcan devine „nașul literar” al poetului. 
Primul derivat și cel mai frecvent este adjectivul eminescian (Eminescu+suf.-ian) „care aparține lui Eminescu, care este caracteristic sau specific lui Eminescu; în genul operei lui Eminescu”. Primele citate în Dicționarul limbii române sunt extrase din Gherea („Trebuie să vedem ce e curentul eminescian” – Studii critice) și Ibrăileanu („Mai am un singur dor e o poezie atât de eminesciană, încât ar fi greu de admis că a fost măcar inspirată de un scriitor străin” – Studii literare). Adjectivul însoțește numeroase substantive abstracte (atitudine, viziune, curent, intuiție etc.) dar, pe lângă substantivele concrete (frunte, păr, plete) adjectivul eminescian primește valori expresive sporite. Adjectivul poate deveni substantiv. În 1989, G.I. Tohăneanu tipărește, la Editura Facla, volumul Eminesciene, un mănunchi de articole ilustrând subtitlul „Eminescu și limba română”. Dar, scrie autorul în „Cuvânt înainte”, la fel de potrivit ar fi fost și „Laudă simplității” deoarece „arta Poetului este înnoitoare fără ostentație, iar «scuturarea podoabelor» rămâne, poate, dintre toate râvnele Lui, cea mai nobilă și mai pilduitoare”.   
Prin adăugarea sufixului –ism la adjectivul de mai sus s-a format substantivul eminescianism, definit astfel în DLR: „Orientare în literatura română caracterizată prin preluarea și cultivarea, uneori excesive, a unor motive, teme care aparțin creației lui Eminescu”, dar și „mijloc de expresie specifică operei lui Eminescu” („Răsfoind bine pe Alecsandri, vom fi mirați să întâlnim eminescianisme” – G. Călinescu). În Istoria sa, Călinescu face aprecieri asupra primului sens al termenului în paginile dedicate lui Alexandru Vlahuță. După ce afirmă că „toți urmașii lui Eminescu sunt eminescieni și nimeni nu scapă de ecourile unei mari poezii care l-a precedat”, istoricul literar susține că „prin interpretări noi, se poate scoate o altă poezie” (p. 558). Când „se copiază servil arhitectura exterioară a marelui poet” se ajunge la epigonism.
Verbele a eminescianiza și a eminesciza „a scrie în stilul lui Eminescu” au o circulație redusă; acestea s-au format prin adăugarea sufixului neologic –iza unui adjectiv, respectiv unui nume propriu. Eminescu însuși crease, prin același procedeu, un derivat sui-generis a heiniza, pornind de la numele romanticului german Heinrich Heine. Verbul apare în Cugetările sărmanului Dionis – poem care face parte integrantă din „novela” Sărmanul Dionis, dar a fost publicat și separat în „Convorbiri Literare” – într-o strofă ce cuprinde lamentațiile motănești: „De-ar fi`n lume numai mâțe – tot poet aș fi? Tot una:/ Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,/ Ziua tologit în soare, pândind cozile de șoaric,/ Noaptea`n pod, cerdac și streșini heinizând duios la lună”.
Persoana care se ocupă cu studiul operei și al vieții lui Eminescu se numește eminescolog. Titlul volumului lui Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, apărut postum în 1998, sugerează faptul că în „familia” eminescologilor (filologi, esteticieni, lingviști, critici și istorici literari, filozofi) munca generațiilor stă sub semnul continuității responsabile și al respectului față de devotamentul editorilor. Iată cum apreciază G.I. Tohăneanu „osârdia” lui Perpessicius, unul dintre cei mai cunoscuți eminescologi, editorul acelui de neînlocuit „corpus eminescianum”: „Prin această nobilă lucrare a existenței sale, editorul reface, pe cont propriu, experiența «bătrânului dascăl» din Scrisoarea I: Este drept că viața-ntregă/ ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă, câștigându-și, în același timp, gratitudinea obștii românești de totdeauna. Suntem, așadar, beneficiarii fericiți ai acestui act de patriotism luminat și de cultură”. Cu același sufixoid s-au format dantolog și shakespearolog de la numele scriitorilor reprezentativi pentru literatura italiană, respectiv engleză.
Prin substantivul eminescologie (eminescolog+-ie) este denumită „studierea științifică și sistematică a vieții și operei lui Eminescu”. Cunoscutele lucrări ale lui G. Călinescu (Viața lui Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, despre care N. Manolescu afirmă că „rămâne până azi monumentul cel mai valoros închinat poetului în critica românească”) au marcat destinul acestei discipline. Cum însă „șantierul Eminescu” oferă mereu noi direcții de studiu, „sunt semne că «odihna» eminescologiei, întreținută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată”. Această afirmație a lui Adrian Dinu Rachieru (din Convorbiri Literare, nr. 3, 2017) poate fi susținută și de faptul că în colecția Eminesciana a Editurii Junimea din Iași au apărut, numai în noua serie, peste 80 de titluri.
După cum se vede, prin derivare, cuvintele „se lungesc”; există însă și o  d e r i v a r e  r e g r e s i v ă  care trimite atenția spre rădăcina cuvântului. Editura Polirom a publicat, în anul 2000 corespondența inedită dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. În titlul volumului  Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit se recunosc două dintre cele mai atingătoare formule de adresare ale celor două „personaje” dintr-o „poveste mirifică, plină de parfumul unei lumi romantice, stând, ca într-un blestem, sub vraja erosului și a morții”, cum numește Mircea Mihăieș, în postfață, acest „tezaur epistolar”. 
Derivate care ne-au trezit interesul, înșirate pe aceeași pagină de dicționar, acoperă aproape două secole de literatură.

Autor: Gheorghe Moga