Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Am avut întotdeauna un mare respect pentru «cuvântul ce cuminecă»” (Rodica Dragomir)

„Am avut întotdeauna un mare respect pentru «cuvântul ce cuminecă»” (Rodica Dragomir)

Ianuarie 2018

Rodica Dragomir, o poetă importantă a Nordului ţării, şi-a lansat, de curând, cel de-al nouălea volum de poezii, „Aritmetica întoarcerii” (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). În data de 7 decembrie, în cadrul Zilelor Revistei „Nord Literar”, desfăşurate în Baia Mare, i-a fost decernat Premiul pentru poezie. Iată două pretexte pentru a sta de vorbă cu poeta Rodica Dragomir despre viaţă, despre scris şi despre felul în care acestea se suprapun. 

Anca Goja: Sunteţi născută la Satu Nou de Jos, în judeţul Maramureş, şi aţi trăit o viaţă în Baia Mare. Ce înseamnă Nordul pentru dumneavoastră?
Rodica Dragomir: Da, m-am născut la șase kilometri de Baia Mare, în satul unde părinţii mei erau învăţători. În toamna lui 1940, familia s-a refugiat, după cedarea Ardealului de Nord, la Avrig, lângă Sibiu, în satul lui Gheorghe Lazăr. Ne-am reîntors după război şi ne-am stabilit la Baia Mare, aşa că de atunci sunt cetăţean al acestui oraş care a crescut şi el odată cu mine, sub ochii mei, devenind un oraş frumos, în care mă simt acasă, un loc de unde nu am vrut să plec niciodată. Chiar dacă după terminarea facultăţii, la repartiţia pe posturi, puteam să ajung în Oradea sau în Bucureşti, am ales Maramureşul. Mama era din Copalnic Mănăştur, tata din Slatina (azi Solotvino), deci din Maramureşul istoric, parte azi a Ucrainei, deci tot oameni ai locului, nu venetici. Aici îmi erau rădăcinile.
Nu aş fi putut să trăiesc vreodată într-o zonă de şes, sau într-un oraş mare, aglomerat, numai betoane, prăfuit, agitat. Ochii mei s-au obişnuit de mică să privească în sus, spre cerul albastru, de Maramureş, special, precum cel de Voroneţ, să caute crestele Ignişului şi Gutâiului, străjeri ai oraşului, dealurile şi colinele coborând cu verdeaţa lor până în inima oraşului, oferind toamna nebunia de culori care-ţi tăia respiraţia, ierni calme cu zăpezi bogate şi pure. Cu natura, m-am simţit întotdeauna în comuniune sufletească, am învăţat s-o privesc, să-i simt pulsul. Ce să mai spun de plaiurile „de peste deal”, adevărata Ţară a Maramureşului, de oamenii locurilor, de bogăţia lor spirituală, de tradiţiile încă păstrate, de porţile lor împărăteşti.
Asta înseamnă Nordul pentru mine, un loc al unei spiritualităţi aparte, de pază la hotarele Ţării.
A.G.: Aţi debutat editorial în anul 2001, la 61 de ani. De ce a durat atât ca poezia să se coacă în mintea dumneavoastră?
R.D.: Da, am debutat foarte târziu, după pensionare. De ce? Nu ştiu, poate acesta a fost timpul hărăzit mie. Sunt un om căruia îi place să facă bine ceea ce face. Eram dascăl şi m-am dedicat total misiunii nobile de a dărui din ceea ce ştiam generaţiei tinere.
O viaţă am fost un om al cuvântului. Meseria mi-am exercitat-o prin puterea cuvântului, la alt nivel decât cel de acum. „Cuvântul ce zidea” şi modela caractere, deschidea uşi spre lume, spre cunoaştere, ajutându-i pe elevi să păşească în viaţă cu încredere.
Ca profesor de literatură, predând la liceu, am fost în permanent contact cu poezia, cu marii poeţi ai literaturii române. Deşi am citit multă poezie, cunoşteam problemele teoretice ale genului liric şi aveam o mare admiraţie pentru poeţi, eram copleşită de marile personalităţi ale poeziei româneşti, şi nu numai, încât nu m-am gândit niciodată să scriu poezie sau să-mi încerc condeiul în această direcţie.
Am avut întotdeauna un mare respect pentru „cuvântul ce cuminecă”, am fost conştientă de responsabilitatea implicată de cuvântul scris, amânând astfel şi demersul meu literar până „După hotarul de amiază”, „lăsând cuvintele să se coacă în neadormire” , cum spuneam într-o poezie, până am avut răgazul de a-mi sonda lumea mea interioară, de a-mi regăsi sinele, de a lupta cu „tăcerea tăcerii”, pentru curajul de a ieşi din cochilia mea, ca să mă deschid spre o lume nouă, să-mi înfrunt îndoielile, ca să pot da glas „Cântecului ce urcă din tăceri”.
A.G.: Deşi aţi debutat târziu, aţi publicat numeroase volume de poeme, parcă încercând să recuperaţi timpul pierdut. Cum citiţi azi primele dumneavoastră cărţi? Mai sunteţi mulţumită de ele, simţiţi că încă vă reprezintă?
R.D.: Scriu din „anul de graţie” 2000. Nu cred că am publicat prea multe volume. Nu e vorba de nici o grabă de a recupera timpul pierdut. Poezia era acolo undeva, în mine, de mult timp, doar că eu încă nu ştiam. Am publicat cam câte un volum de 120-140 de pagini la doi ani, în medie revin cam cinci-șase poezii pe lună, foarte puţin, în comparaţie cu alţii care scriu zilnic. Bineînţeles nu îmi fixam câte poezii voi scrie într-o zi, într-o săptămână, asta depindea doar de inspiraţie, de momentul acela de sclipire, urmat apoi de repetate reveniri la text.
Anii de pensie mi-au adus libertatea şi timpul de a sta de vorbă cu mine însămi, şi dorinţa de a zăbovi în faţa unei pagini albe, cu răbdare şi sfială, pentru a-mi răscumpăra tăcerea vinovată. Pierdusem anii elanurilor, îndrăznelilor, viselor, trăirilor entuziasmate şi mă reţinea încă teama de a nu cădea în derizoriu în încercarea de a mă regăsi pe mine, cea ascunsă şi adevărată.
M-au încercat îndoielile chiar şi după publicarea celui de al doilea volum, în 2003, deşi ambele volume au fost primite bine pe plan local. M-am hotărât să trimit un grupaj de poezii ce urmau să intre într-un nou volum poetei Constanţa Buzea, la „România literară”. Am primit un răspuns încurajator: „...am prilejul să vă recunosc talentul, împreună cu cei din Nord, care v-au descoperit şi publicat” („România literară”, 16-17 aprilie 2007), sau: „Vă mărturisesc că-mi pare nespus de bine pentru rezervele de suflet proaspăt şi viu de care dispuneţi, pentru tinereţea de voinţă şi mijloace cu care abordaţi soarta cea nouă, cu obligaţiile ei, cu fascinaţia ei. Sunteţi pentru mine un caz luminos pe care-l studiez, ca să înţeleg ce şanse de nou început îşi oferă omul sieşi…” („România literară”, 21 martie 2008).
Volumele publicate sunt: „Noapte şi zi” – 2001, „La porţile timpului” – 2003, „Lumea copilăriei”, versuri pentru copii – 2005, „Călcâiul lui Ahile” – 2006, „Ore fără memorie” – 2008, „Păstorind melci” – 2010, „...cu Pavel pe drumul Damascului” – 2013, antologia „Nomad prin lumină” – 2015, „Aritmetica întoarcerii” – 2017.
Cum citesc primele mele cărţi? – Cu nostalgie uneori, cu un oarecare spirit critic, dar întotdeauna cu drag, aşa cum priveşti la imaginile copilului căruia îi urmăreşti creşterea, maturizarea, cu bune, cu rele, cu şovăieli, cu căutări. Da, mă mai regăsesc în ele ca trăire, ca sinceritate mai ales, cu bucuria de a descoperi imagini frumoase, metafore chiar surprinzătoare, rime reuşite (atunci abordam mai mult versul clasic), deci eu, cea de azi, nu mă dezic de ele.
A.G.: Timpul este un motiv frecvent utilizat de dumneavoastră în poezie. Care credeţi că este legătura dintre poezie şi timp? Poate influenţa scrierea sau lectura poeziei scurgerea timpului? Poate influenţa timpul felul în care se scrie poezia?
R.D.: În general, am abordat în poeziile mele temele universale ale poeziei, teme general-umane, trecute însă prin sentimentele, concepţia mea de viaţă, experienţa mea, reluate, dar mereu îmbogăţite cu nuanţe noi, la alte valenţe spirituale, în funcţie şi de trecerea timpului care, normal, poate schimba şi viziunea şi trăirea avută asupra unui aspect de viaţă, Deci, timpul poate influenţa scrisul şi perspectiva din care priveşti şi trăieşti viaţa. Chiar şi timpul ca fenomen meteorologic ne poate schimba starea sufletească, care se reflectă în ceea ce scriem, căci opera lirică aduce o realitate sufletească, o trăire intimă şi numai cei care simt şi gândesc ca noi se vor regăsi în versurile noastre. Poeţii originali vor fi doar cei care, folosind temele eterne ale poeziei, diversitatea motivelor biblice, mitologice, folclorice sau influenţe livreşti, vor şti să le dea o interpretare personalizată.
Şi lectura poate fi influenţată, mai ales în cazul poeziei, de timpul lecturii – poţi să ai o altă perspectivă, abordare a unui poem citit la tinereţe sau la o vârstă mai înaintată, într-un moment de tristeţe sau de efervescenţă sufletească.
A.G.: Participaţi în mod regulat la întâlnirile Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, de curând rebotezat Cenaclul „Petre Dulfu”. Ce vă atrage aici? E vorba mai mult despre socializare, sau simţiţi că opiniile celorlalţi scriitori vă pot influenţa în bine scrisul?
R.D.: Sunt membră a Cenaclului scriitorilor din Baia Mare din 2001, reînfiinţat după revoluţie, iar din 2002 membră şi a Asociaţiei scriitorilor din Baia Mare. Deci, din perioada când am început timida mea activitate literară. Ce m-a atras la cenaclu? Nicidecum dorinţa de socializare, aceasta ţi-o puteai realiza şi altfel. Aveam ocazia de a mă întâlni cu alţi iubitori de poezie, să cunosc care este aici interesul pentru poezie, cine, ce şi cum scrie, la ce nivel, să aflu păreri despre noul mers al liricii româneşti, să văd unde mă aflu eu, ca începătoare în ale scrisului, faţă de ceilalţi din cenaclu.
Am început să citesc, cu timpul, din ceea ce scriam, ca să văd părerile celorlalţi. Acesta cred că este rostul unui cenaclu. Printre păreri mai puţin avizate sau altele venite din partea unor poeţi deja cu un statut bine definit, întotdeauna vei găsi ceva care să te ajute, să-ţi influenţeze în bine scrisul. Acum, după atâţia ani şi o evoluţie apreciată şi recunoscută, membră a USR, mai vin la cenaclu, poate nu chiar atât de des, şi nu am o prezenţă decorativă, ci îmi spun punctul de vedere, de apreciere sau de sugestii asupra materialelor citite, cu gândul că poate vor folosi cuiva, cândva. Mai citesc şi eu din când în când şi primesc părerile diverse ale colegilor, întotdeauna este loc de mai bine.
A.G.: Aţi fost o viaţă întreagă profesoară de limba şi literatura română. Vă lipseşte sala de clasă, sau, din contră, sunteţi bucuroasă că aveţi, în sfârşit, mai mult timp pentru scris?
R.D.: După atâta timp nu pot spune că îmi lipseşte clasa. Deşi activitatea didactică am desfăşurat-o 34 de ani, m-am dedicat total ei, cu pasiune, acolo era toată lumea mea, îmi făcea deosebită plăcere să predau, nu aveam nici o inhibiţie, eram în largul meu, am trecut destul de uşor peste începutul anilor de pensie. Repede, am descoperit, pentru prima dată, că nu mă mai presează timpul, că are răbdare cu mine şi nu am voie să-l irosesc. Copiii erau deja la casele lor, soţul nu era încă în pensie. Aveam liber la autocunoaştere şi, din întâmplare sau fiindu-mi hărăzit, chiar aşa târziu, mi-a bătut la fereastra sufletului poezia.
Abia când „s-au despărţit apele – dedublarea alterităţii existenţiale – iar eul profesional didactic lasă spaţiu, loc de manifestare eului poetic”, cum remarca domnul conf. dr. Valeriu Oros într-un material publicat în revista „Nord Literar”, aprilie 2010, s-a produs dezvăluirea celeilalte laturi a personalităţii mele, ascunsă până atunci.
A.G.: Aţi lansat, de curând, cel de-al nouălea volum de poezii, „Aritmetica întoarcerii”. Încă savuraţi beatitudinea apariţiei noii cărţi, sau aţi început deja să lucraţi la următoarea?
R.D.: Lansarea noului volum de poezie, al nouălea (luând în considerare şi cartea de versuri pentru copii), în 16 noiembrie 2017, în Sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, prezentat în faţa unui număr mare de iubitori de poezie de către poetul şi criticul clujean Ion Cristofor, cel care a semnat şi prefaţa volumului, prof. univ. Frunză Sandu, asist. univ. Mihnea Stoica, ambii din Cluj, poetul şi jurnalistul Gheorghe Pârja şi istoricul literar Săluc Horvat, m-a bucurat desigur mai ales că evenimentul a fost urmat, ceva mai târziu, de altul care mi-a produs o stare de bine, de satisfacţie.
Din primăvară, de când am trimis cartea la tipografie, nu am mai scris. De obicei, după fiecare volum, fac o pauză mai lungă, să mă desprind parcă de modul în care am gândit şi-am structurat ideatic şi artistic volumul terminat.
Nu ştiu, va urma alt volum de versuri sau unul de proză, având în vedere că am vreo patru povestiri scrise de ceva ani buni. Poate va trebui să definitivez şi acest proiect lăsat în aşteptare.
A.G.: Aveţi tabieturi atunci când scrieţi?
R.D.: Nu pot să spun că am tabieturi când scriu. Atâta doar că prefer să scriu când sunt mai mult singură acasă, în linişte, înainte de masă. Îmi place să revăd poemele scrise, care se adună, în special spre seară, mai schimb, le mai prelucrez, le compar iar cu forma iniţială etc., deci cam tot ce ţine de definitivare. Nu, nu lucrez noaptea. Se mai întâmplă uneori, mult mai rar ca la începuturi, să mă mai trezesc cu o idee, o metaforă şi să mi-o notez ca să n-o uit, poate va fi bună cândva.

Autor: Anca Goja