Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (VIII)

Reeditări filmice (VIII)

Ianuarie 2018

Mere roşii & Balanţa  (I)

Cazul celor două filme din titlu este special. Mere roşii, realizat de Alexandru Tatos în 1976, este o adaptare după nuvela 38 de grade cu 2 a lui Ion Băieşu, nuvelă dezvoltată ulterior în romanul Balanţa ecranizat de Lucian Pintilie în 1992. Cum datele esenţiale ale personajului-pivot atât al nuvelei cât şi al romanului, doctorul Mitică Irod, sunt aceleaşi în ambele proze, accentul caracterologic fiind pus de regizori, am considerat şi aceste filme adaptări diferite ale aceleaşi opere literare.
Mere roşii, primul lungmetraj al lui Alexandru Tatos, a fost bine primit de critică, în primul rând graţie abordării atipice a realităţii pentru un film de actualitate al epocii, dar şi datorită sesizării valorii imanente a operei. Atât criticii, cât şi spectatorii au remarcat că eroul pozitiv, intransigentul doctor Mitică, e altfel decât omologii din filmele epocii, respectiv: veridic, viu, cu slăbiciuni şi ratări (în plan profesional şi sentimental), şi, mai ales, având un ideal personal, nu unul colectiv. Mimând corectitudinea politică a momentului, Florian Potra scria: „filmul e cât se poate de limpede şi chiar expresiv, datorită celor doi termeni nodali de înfruntare în lupta dintre nou şi vechi: pe de o parte, doctorul cel tânăr, entuziast, competent şi harnic [...] pe de altă parte, directorul-adjunct al spitalului, medic mediocru, pus pe pricopseală, lacom de bacşişuri [...] Mai puţin strictă e însă analiza raportului dintre aceste individualităţi şi colectivul de medici. Cu alte cuvinte, reacţia colectivului – fie pozitivă, fie negativă – e lăsată pe seama unei figuraţii indistincte, amorfe, care nu permite o definire netă a poziţiilor morale asumate, printr-un efectiv curent de opinie, şi nu justifică astfel complet «triumful binelui». Aceasta în contrast cu seria de personaje episodice, «căptuşite» cu multă omenie” [1]. Evident, ultimele fraze sunt un reproş adus de un critic marxist, chiar dacă nu „habotnic”, unui autor ce nu înţelege mecanismele „dialecticii” care pot aşeza deliberat carul înaintea boilor doar din dorinţa susţinerii unui ideal. Am spus „mimând” corectitudinea politică, adică dând cezarului tributul cuvenit, deoarece tot Potra, în aceeaşi cronică, predominant laudativă, conchide: „Filmul ne face să asistăm [...] la două operaţii chirurgicale, una ratată, a doua izbutită. Din unghi specific cinematografic, al unei expresivităţi filmice echilibrate are loc o singură operaţie reuşită: naşterea unui regizor de cinema, Alexandru Tatos” [2]. 
Povestea e, aparent, simplă. Doctorul Mitică Irod (Mircea Diaconu), rezident într-un spital de provincie, îşi „permite” să muncească pe rupte, să rişte, să lupte cu moartea la propriu, fără obedienţă ierarhică şi fără a căuta să se realizeze material. Evident, intră în conflict cu conducerea spitalului, mai precis cu directorul adjunct Mitroi (Ion Cojar), care preferă asumării responsabilităţii profesionale confortul rutinei, al mediocrităţii şi căpătuirii. Profesional, Mitică duce un război al nervilor, în care se pare că va câştiga. Finalul filmului ni-l arată ca învingător într-o bătălie, „războiul” ca atare – cu moartea, cu birocraţia, cu mediocritatea – continuând. În plan sentimental, doctorul Mitică este un păgubos, dragostea sa pentru asistenta Suzy (Angela Stoenescu) nu este împărtăşită, iar idila cu Alice (Carmen Galin), profesoara de psihologie, rămâne doar o promisiune. În rest, nimic senzaţional: atmosferă provincială, personaje secundare tipice, dar pline de viaţă, ranchiună, rutină, dialoguri „ca-n viaţă”...
Filmul cucereşte şi rezistă în timp prin firescul demersului regizoral, prin discreţia cu care se apropie de personaje – conferindu-le personalitate – prin veridicul situaţiilor propuse. Mere roşii este un mic film mare (şi) prin aceea că, şi de n-ai trăit în anii ‚70 în România, te convinge de autenticitatea a ceea ce vezi pe ecran. Aici, meritul este în primul rând al regizorului, care refuză convenţionalismul unui subiect altfel uşor de ratat – maniheist vorbind: lupta dintre bine şi rău, nou şi vechi – şi optează pentru „fărâma de viaţă” nespectaculoasă, dat atât de umană.
Mai este ceva de reţinut din acest film: apolitismul – ceea ce în epocă era un act de dizidenţă, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia autorului, ci surprinderea vieţii în firescul ei. O singură secvenţă, care însă nu compromite filmul fiind vădit „lipită”, poate fi acuzată de conformism: cea a întâlnirii dintre Mitică şi procuror (Mitică Popescu), în urma unei delaţiuni la adresa medicului, unde dialogul „partinic” dintre cei doi este atât de fals încât se vede cu ochiul liber că e din „alt film”.

[1] Florian Potra, Profesiune: filmul. Incursiune în timpul şi spaţiul cinematografului românesc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 278.
[2] Idem, p. 279.

Autor: Ioan-Pavel Azap