Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Lumina iubirii divine

Lumina iubirii divine

Ianuarie 2018

Exilul a fost considerat, multă vreme, o pedeapsă politică (să ne gândim doar la Ovidiu, poetul latin!) şi a presupus fie izgonirea din propria ţară, fie părăsirea ei voluntară, provocată, adesea, de teama prigoanei unui regim totalitar. Din păcate, trista odisee a exilului (mai ales, aceea a exilului românesc) are mereu un va urma şi nu sunt semne că ar exista, undeva, vreun final fericit...
Referindu-se strict la exilul literar postbelic, regretatul Laurenţiu Ulici (în „Luceafărul,” nr. 5/ 1994) era de părere că au existat trei valuri de exilaţi: primul val (anii `40 – `50), al doilea (între anii `60 – `70), al treilea val (anii `80). Potrivit aceluiaşi critic literar se pare că ar fi părăsit România nu mai puţin de 50 de scriitori, în perioada 1945 – 1949 şi aproape 200, în perioada 1975 – 1989. Numărul este unul pe cât de impresionant, pe atât de neliniştitor, în special, pentru cel de-al doilea interval şi el dezvăluie o reacţie promptă la dictatura ceauşistă.
Printre cei 200 se numără şi Lidia Stăniloae (1933-2017), absolventă a Facultăţii de Fizică – Secţia Fizică Atomică din Bucureşti (1955) şi cercetător  la Institutul de Fizică Atomică (IFA), de unde a fost concediată, în urma arestării tatălui său, marele teolog Dumitru Stăniloae (1958). Ulterior, şi-a găsit, cu greu, un post de profesor de fizică la Grupul Şcolar de Chimie Alimentară din Bucureşti, iar în 1984 a preferat să emigreze, în Germania, împreună cu fiul ei, Dumitru Horia Ionescu. A lucrat la Universitatea din Freiburg şi chiar a scris în limba germană o carte despre înfiinţarea oraşului Freiburg (Moştenitoarea, 2012). Singura fiică a „teologului iubirii” a publicat plachetele Versuri, Munţii, Locul unde aştepţi, Întâlnire cu Dumnezeu, volumele de proză Raiul inocenţilor, Lumina faptei din lumina cuvântului, Memoriile unui fugar şi traduceri din limba germană (Rilke şi Hilde Domin). Chiar dacă s-a stins din viaţă departe de ţara pe care a iubit-o, a fost înmormântată la Mănăstirea Cernica, acolo unde s-a întors în Lumină şi părintele Dumitru Stăniloae.
Romanul Raiul inocenţilor (Editura Cartea Românească, 1991; Editura Humanitas, 2011, 2017) reconstituie cea mai întunecată perioadă din istoria regimului comunist (1948-1964), fiind remarcabile deopotrivă lucida radiografie social-politică şi alura ortodoxistă ce învăluie scriitura de o mare fineţe. Majoritatea personajelor oscilează, rând pe rând, între sacru şi profan, între credinţă şi necredinţă, între stoicism şi epicureism, situându-se fie pe baricade idealiste unde viaţa pare frumoasă şi oamenii nu pot fi decât buni, fie pe baricade materialiste unde contează doar acumularea de bunuri şi cultul personalităţii, în detrimentul celorlalţi. 
Complexitatea acestui volum se datorează numeroaselor planuri narative care prezintă, în paralel, destine atât de diferite ce se intersectează, surprinzător, la un moment dat, pentru a pune în valoare efemeritatea şi zădărnicia condiţiei umane în lipsa iubirii divine, clamată de oameni în aparenţă slabi, dar puternici graţie caracterului şi demnităţii lor dovedite odată cu torturile şi compromisurile la care sunt supuşi, vreme îndelungată.
Astfel, cartea Lidiei Stăniloae urmăreşte, în primul rând, evoluţia personajelor Ana Bota şi Ioachim Munteanu, doi copii ce provin din familii diametral opuse. Ana este fiica arivistei Aurelia, a maiorului de la Securitate şi totodată a torţionarului Constantin Bota. A avut parte de o copilărie răsfăţată, fiind tratată ca o prinţesă, acasă, dar cu răceală şi cu o politeţe exagerată, în oraş şi la şcoală, unde toţi o considerau „fata criminalului”. Chiar dacă se răzvrăteşte şi pleacă, la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină, pe cont propriu, ea are complexul vinovăţiei şi poartă, mereu, în suflet, povara crimelor lui Bota. Cunoscându-l pe studentul Petre Nistor (al cărui frate, grav bolnav, fusese închis şi torturat), Ana se căsătoreşte şi se simte fericită, dar îşi ascunde propria identitate, spunând că este orfană. Când soţul ei află adevărul, divorţează imediat, permiţându-i, în schimb, să păstreze numele Nistor. De cealaltă parte, Ioachim este fiul Corneliei, moartă prematur şi al lui Ioachim Munteanu, un moţ ce făcea şi vindea ciubere, în cele patru colţuri ale ţării. Graţie învăţătorului din sat, el merge la Alba, stă în gazdă la mama învăţătorului, taie lemne, o ajută în grădină, citeşte, noaptea, pe nerăsuflate, învaţă şi devine mândria şcolii, câştigând premii la concursuri. Ba mai mult, el intră cu nota zece la Facultatea de Filologie, însă, e anchetat, arestat şi bătut, pe motiv că ar fi „uneltit împotriva statului”, alături de părintele Antonie care „umbla prin sate cu misticisme”. Eliberat după amnistia din 1964, soarta face ca Ioachim să fie internat şi tratat, la spital, tocmai de Ana, fiica lui Bota, neomul care-l bătuse şi-l schingiuise. Ana se îndrăgosteşte de seninătatea, de lumina şi de puritatea ce emanau din toată fiinţa firavă şi bălaie a lui Ioachim. El ştie taina Anei, dar nu o consideră nicidecum vinovată: „Tu n-ai nicio vină. N-ai avut niciodată nicio vină. Ai luat asupra ta greşelile altora şi-ai fi vrut să le îndrepţi. Nimeni din noi n-a făcut asta. Tu ai suferit pentru noi, pentru toţi. N-ai luat parte la durere, ai fost durerea însăşi”. Splendidă ironie a sorţii, călăul Bota (care moare în spitalul de alienaţi!) şi victima sa, Ioachim sunt îngropaţi, în acelaşi cimitir, nu departe unul de celălalt. Poate aievea, poate doar în vis, tânărul fiu de moţ i se arată Anei, pentru ultima oară, încununat de raze, ţinând în mână un trandafir (simbol al iubirii) şi spunându-i: „Nu murim cu totul. Nu ne despărţim definitiv. Ne vom întâlni în altă lume, în altă lumină, nepătată, fără umbre, şi o să înţelegem altfel sensul existenţei şi de abia atunci o să fim fericiţi. O fericire adevărată şi nepieritoare! (...) Să crezi, să ierţi, să speri. Altă cale către lumina aceea nu există”. 
Dincolo de această tristă şi tulburătoare poveste de dragoste, romanul lasă, pe alocuri, impresia unei fresce sociale, înfăţişând, printre altele, sărăcia acelor vremuri, fenomenul colectivizării, decimarea satelor, iminenta dispariţie a ţărănimii, frica şi suspiciunea cetăţenilor („Trăim sub semnul lui încă. Încă nu ne-au prins! Dar şi când ne-or prinde... Încă nu ne-au arestat! Încă nu ne-au condamnat!”), mecanismul corupţiei ce funcţionează conform dictonului „Do ut des” („Îţi dau, ca să-mi dai”)  sau grotesca demagogie, de la şedinţele de analiză a muncii socialiste. De pildă, un moş îl contrazice pe înflăcăratul activist, care tocmai adresase tovarăşilor îndemnul de a-i întrece pe capitalişti: „Ba numai să-i ajungem din urmă. Lasă că-i destul dacă-i ajungem din urmă! Păi, dacă-i întrecem, o să vadă că avem nădragii rupţi în c...”
Ingenioasa construcţie romanescă, inserţia, simetria celor douăzeci şi şase de capitole, incursiunile în trecut şi delicata explorare a sufletului feminin conferă volumului o notă de modernitate. Filonul cărţii rămâne, prin excelenţă, unul religios, protagoniştii lansându-se, deseori, în lungi polemici ale căror teme sunt viaţa, credinţa, omul, cerul, Dumnezeu. Frumuseţea acestor polemici nu constă în oferirea de argumente („O credinţă nu se întemeiază pe dovezi, nu cere dovezi!”), ci în Lumina iubirii care le îmbrăţişează şi le însufleţeşte pe toate, inclusiv universul concentraţionar („Dragostea e arma noastră... Dragostea e arma cea mai de nebiruit”). Nu întâmplător, este citată Epistola întâi către Corinteni, 13 a Sfântului Apostol Pavel („De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt...”). După cum, nu întâmplător, numele celor două personaje reprezintă, la modul simbolic, numele părinţilor Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana.
Scris cu ardoarea unui mucenic şi încărcat cu o mare doză de autenticitate, Raiul inocenţilor nu e neapărat un roman total (bildungsroman, roman social, roman de familie etc.), ci, mai degrabă, o voalată şi subtilă pledoarie pentru creştinism sau, altfel spus, un imn închinat iubirii divine; un imn din care parcă răzbate vocea blajină a părintelui Stăniloae.

Autor: Marcel Lucaciu